Toamna dictatorului

Politica, fiind o ocupaţie naturală, de supravieţuire şi câştig, precum vânătoarea sau agricultura, de pildă, are şi ea anotimpurile sale.

Înfloreşte, se coace, se zbârceşte (poate ”se ridează” ar fi fost o expresie mai fericită) şi, la un moment dat, se prăbuşeşte. Cel care o practică, desigur.

De aceea, e important, e bine să o practici în anotimpul propice şi să-i dai şi retragerii o şansă.

E greu, bănuiesc. Când de tânăr ai apucat-o pe calea asta, sau când, matur fiind, ai despărţit, doar arătând cu degetul, apele din calea ta şi a celor care te-au urmat, când şi la vârste când altora le este teamă să doarmă singuri, tu continui să crezi că eşti viguros, mai şi primeşti laude dorsale de la cei din primprejurul apropiat, ţi-e greu să pleci.

Şi mai este şi teama că totul în jur se va prăbuşi când nu vei mai fi. Nici tu, nici sistemul pe care l-ai creat.

La Minsk, dictatorul Lukaşenko a intrat în toamna de dinaintea sfârşitului.

Am trecut o singură dată prin Belarus şi mi s-a părut cea mai curată ţară din lume. Şoselele erau excelente, iar satele, depărtate respectuos de drumul principal, proaspăt măturate şi cu gardurile vopsite. Maşini puţine în afara oraşelor, ca într-o Coree de Nord europeană.

Era un tablou idilic care părea a avea toate tuşele perfecte, nu mai era nevoie de nicio intervenţie, pregătit pentru eternitate.

Şi totuşi, în acest an, în această vară, ceva s-a întâmplat.

Lukaşenko a câştigat alegerile cu regulamentarul procent de 80% din voturi, dar rezultatul a avut ca efect o dezlănţuire publică de parcă nu ar fi avut nici jumătate din ceea ce s-a anunţat oficial.

Idilica societate din Belarus e astăzi deja împărţită în două, autorităţi şi restul, cu puţine şanse pentru reconciliere.

Explozia post electorală nu e un efect doar al alegerilor, cât o acumulare de tensiuni din ultimele luni.

Tratarea pasivă a pandemiei coronavirusului, indiferenţa manifestată de conducerea de la Minsk pe timpul crizei, a dus intrarea în lupta politică a unor intelectuali care, altfel, ar fi rămas, poate, indiferenţi la cine îi conduce.

A fost un curent masiv care a adus în frontul opoziţiei figuri proaspete şi a oferit speranţa schimbării.

Având încă memoria încărcată de uriaşe sacrificii umane – Belarus este, probabil, ţara care a pierdut cei mai mulţi oameni, comparativ cu numărul populaţiei, în timpul celui de-al doilea război mondial – societatea civilă de la Minsk este una ataşată non-violenţei.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre modul în care funcţionează autorităţile statului, educate să utilizeze forţa la cea mai mică adiere de contestare publică.

Paharul a început să se umple în perioada pre-electorală când au fost făcute peste 1000 de arestări şi când toţi cei trei mai populari candidaţi ai opoziţiei, Serghei Tihanovski, Viktor Babariko şi Valeri Tsepkalo, au fost opriţi să candideze. Primii doi au şi fost arestaţi, al treilea a părăsit ţara.

A urmat un val masiv de solicitări pentru a face parte din comisiile de numărare a voturilor, dar marea majoritatea au fost respinse, pentru a putea fi promovaţi numai cei din domeniile ”sigure”, angajaţi ai statului, oficiali.  Cine a insistat, s-a alăturat celor 1000.

Chiar şi în aceste condiţii, au existat circumscripţii unde rezultatul oficial a fost în favoarea candidatului opoziţiei, Svetlana Tihanovskaia, soţia unuia din  cei trei candidaţi iniţiali, în prezent închis. În internet sunt fotografii ale proceselor electorale, peste 100, care arată victoria acesteia.

Având sentimentul că le-a fost furat votul, sau măcar un bun rezultat, oamenii au început să iasă în stradă.

Au fost întâmpinaţi, pentru prima dată în istoria recentă a ţării, cu gloanţe de cauciuc, tunuri de apă, grenade lacrimogene. În peste 30 de oraşe, protestele au devenit rutină, şi tot meticuloasă şi dură s-a dovedit şi reacţia autorităţilor.

Opoziţiei îi lipsesc liderii, Svetlana Tihanovskaia se află deja în străinătate unde încearcă să spele imaginea discursului ei de renunţare la pretenţiile victoriei, ţinut pe canapeaua din biroul autorităţii centrale electorale.

Protestele nu au putut coagula un centru vizibil şi având şi protecţia asigurată de vizibilitatea publică internă şi internaţională. Scenariul din Ucraina, Maidanul de la Kiev, a fost blocat preventiv, încă de la debutul manifestaţiilor.

Confruntările publice sunt, la acest moment, descurajate de acţiunile autorităţilor (ameninţarea cu concedierea participanţilor la proteste, blocarea internetului în Minsk, blocarea accesului în centrul capitalei, protestele fiind expediate, pe modelul moscovit, către zone marginale, uşor de gestionat de către forţele de ordine).

Există o furie publică, dar aceasta nu se poate exprima decât într-un mod încă dezorganizat, ineficient.

Regimul a semnalat deja că nu va pleca paşnic, ceea ce aduce în faţa protestatarilor perspectiva unei confruntări violente, pentru care nu sunt pregătiţi.

Fiind o structură de putere absolut piramidală, nu există organizaţii politice, legislative sau de forţă care pot fi destabilizate prin  dezertare.

Ţara e condusă pe persoană fizică, partidele sunt cuvinte care doar trebuie să completeze rubrici, că aşa e în democraţia de carton, parlamentul a discutat în ultima perioadă doar o singură lege, dar a aprobat câteva sute trimise de administraţia prezidenţială, armata şi poliţia sunt loiale, pentru că, oricum, sunt supradimensionate, iar orice schimbare le va duce doar în jos.

Trădările sunt puţine, ca în Siria lui Assad, un diplomat colo, câţiva poliţişti dincolo, dar, spre deosebire de celălalt dictator, nici opoziţia nu o duce fantastic.

Doamna Tihanovskaia e imaginea externă a perspectivei democraţiei din  Belarus, ţine discursuri, are întâlniri şi cam atât. Cei din stradă sunt, însă, pe cont propriu. Comunicările acestora despre locuri de întâlnire, marşuri, lozinci, se fac pe aplicaţia Telegram, cât va mai funcţiona, originile acesteia fiind ruse, deci...

Posibil, măsurile de răspuns luate de autorităţi vor avea, până la urmă, efect. Protestatarii sunt o minoritate, Rusia, probabil, încă lucrează la mutările ulterioare, iar Europa vrea democraţie, dar se teme de consecinţele potenţialei crize. Exemplul ucrainean arată că se pot întâmpla multe şi  nu toate cu final fericit.

Dar bulgărele de zăpadă se rostogoleşte. Miile de arestaţi înseamnă tot atâtea familii cu zeci de mii de membri, care, poate, unii au votat cu Lukaşenko.

Imaginea violenţei de pe străzi schimbă percepţia publică. Legitimitatea preşedintelui este doar în pistolul cu care se afişează în ultima perioadă. Contractul  dintre preşedinte şi populaţie, linişte şi stabilitate contra loialitate, s-a destrămat. Preşedintele nu a putut asigura liniştea, stabilitatea ar putea fi pusă în pericol de eventualele sancţiuni internaţionale, de ce ar mai fi cetăţenii loiali? Oricum, preşedintele crede că i-au trădat încrederea.

Mingea nu mai este la Lukaşenko ci la cercul strâmt al loialiştilor din structurile de forţă. Şi ei trebuie să supravieţuiască, iar calculele ar putea arăta că au o prezenţă toxică în mijlocul lor.

Desigur, fratele cel mare va decide până la urmă ieşirea din situaţie. Chiar se speră că o va face, pentru că o criză prelungită nu face bine nimănui.

Iar crizele politice se rezolvă uneori ca în epidemia de COVID-19. O epidemie care acum câteva luni nu exista în Belarus, dar acum a ajuns într-o fază acută.

Unii pacienţi trebuie externaţi. Vara lor a trecut.