Transparenţa aleşilor: exemplul românesc

Într-o Europă în criză, unde s-a instalat  pesimismul, imaginile copleşitoare pentru democraţiile de pe continent nu vin numai din România sau Bulgaria. Conducători, uneori de cel mai înalt nivel din stat, sunt puşi la zid pentru corupţie, lipsa de etică sau finanţare ilegală a partidului lor.

În Italia, Curtea de Casaţie a confirmat condamnarea lui Silvio Berlusconi la patru ani de închisoare pentru fraudă fiscală. Faptele care i s-au reproşat arată cât de cangrenat este sistemul politic italian. În Spania, unde monarhia a fost minată de scandaluri, şeful guvernului a fost nevoit să facă în faţa deputaţilor o mărturisire umilitoare despre finanţările neregulate ale partidului sau şi avantajele sale personale. 

Franţa nu oferă, din păcate, o imagine mai bună cu cantitatea sa zilnică de afaceri ale galaxiei Sarkozy, de dreapta, şi a mai-marilor socialişti acuzaţi de corupţie, de stânga. De la începuturile « democraţiei », este mereu acelaşi refren: toate scandalurile nu pot decât să favorizeze extremiştii; politicienii sugerează deci că ar trebui să-i facă să tacă? N-ar fi mai simplu şi mai sănătos să facă astfel încât să nu se mai întâmple ? 

În momentul recentei afaceri Cahuzac, ministrul francez al fiscalităţii care îşi ascundea averea în Elveţia şi în faţa voinţei exprimate de François Hollande de a aduce transparenţa în viaţa publică franceză, românii, nu fără mândrie, şi-au ridicat capul. Ei nu au aşteptat. De multă vreme, conducătorii lor trebuiau să-şi declare averile, pentru a demasca îmbogăţirea ilicită, dar asta nu i-a împiedicat desigur să trişeze, cu aprobarea tăcută a colegilor şi a sistemului. 

Parlamentarii francezi s-au opus, duşi la marginea apoplexiei de către un preşedinte al Adunării Naţionale, socialiste totuşi, în faţa acestei exigenţe « incredibile », acuzând atingerea libertăţilor. Cu apartamentul său de mai multe milioane de euro dominând Parisul, el face parte din ceea ce aici se numeşte « stânga caviar». Deci, această reformă de curăţire pare uitată.  

Aceşti paşi înapoi nu antrenează oare democraţiile noastre spre un scenariu care seamănă cu ceea că se petrece în România ? Un sondaj recent arată că toate instituţiile, de la armată până la biserică, trecând pe la justiţie, poliţie, şcoală, administraţie - fără să mai vorbim de parlament, de partide sau de sindicate - erau în scădere netă în ceea ce priveşte încrederea pe care le-o acordă populaţia. 

Românii se bazează pe cei care urmăresc escrocii şi bandiţii -€“ Direcţia Naţională Anticorupţie, Agenţia Naţională de Integritate etc., - bucurându-se de succesul lor. Palmaresul lor a fost elocvent în vară asta: o directoare de liceu trimisă după gratii pentru mită la bacalaureat, candidaţi prinşi de asemenea cu mână în sac, o judecătoare arestată care încasă un milion de euro şpagă pentru a-i scăpa de închisoare pe « clienţii » săi, un torţionar al epocii comuniste în sfârşit demascat de istorie. Păcat că acestea nu se petrec decât ca excepţie şi că urmare a  tenacităţii câtorva democraţi exigenţi.