Tsipras: „Gute NICHTS, frau Merkel!“

Alexis Tsipras în Parlamentul European FOTO AP

Grecii ne-au dat încă o lecţie: cum poţi să fii demn chiar atunci când nu-ţi plăteşti datoriile. Desigur principiul achitării datoriilor „sună” bine. Dar să nu uităm că acelaşi principiu îi face şi pe cămătari şi pe mafioţi să-şi trimită recuperatorii / rakeţii pentru a strânge sumele împrumutate şi dobânzile enorme care le fac de neplătit sau,

în cazul în care acest lucru nu mai este posibil, de a sancţiona persoana îndatorată şi pe toată familia lui ca exemplu pentru alţii. Această pretinsă „sacralitate” a principiului constituie suportul moral al creditorului de a recupera suma împrumutată – în orice condiţii sau de a sancţiona neplata datoriei.

În cazul de faţă poporul grec ar fi fost – din câte înţeleg – mai curând sancţionat, pedepsit, căci sumele erau oricum imposibil să mai fie plătite. Or, conducerea actuală a Greciei a avut curajul să contrazică sacralitatea principiului cămătăresc – „achită sau te achit”. Nu e nicio sacralitate aici, iar liderii europeni o ştiu prea bine: „datoriile” mai pot fi şi şterse (şi au şi fost şterse în decursul istoriei, este şi cazul Germaniei, atât de vituperantă astăzi prin glasul Cancelarului ei) şi, în plus, datoriile nu se convertesc exclusiv în bani, se mai pot plăti şi prin stabilitate, prin siguranţa unei zone, prin beneficiile pe care le culegi de pe urma menţinerii bunăstării unui popor. Nu-ţi poţi permite ca doar pentru a administra o lecţie unui „rău-platnic” să provoci o ciriză de mari proporţii, care, odată produsă, te-ar costa mult mai mult decât banii pe care oricum nu-i mai poţi aştepta înapoi.

Şi întotdeauna există planuri – planul A, planul B, planul C şi tot aşa mai departe după cum a dovedit domnul Tsipras prin acţiunea lui fermă – obligându-i pe puternicii vestici să scoată alte şi alte variante ale planurilor din vestele lor.

Cu atât mai mult cu cât „banii” de care se face atâta caz astăzi nu sunt bani reali, sunt bani de hârtie, bani simbolici (apăruţi iniţial, susţine Weber, pentru a-i pune în mormântul răposaţilor pentru a salva banii reali). Băncile ştiu foarte bine, din proprie experienţă, cum poţi provoca colapsul, falimentul unei ţări, al unei familii sau al unui om singur: cerându-i să achite, într-un termen scurt, o datorie mare! Din experienţă proprie pentru că ele însele falimentează exact aşa, pentru că – iată ceea ce nu se vede astăzi deşi este în văzul tuturor – dacă cineva le-ar cere să îşi plătească sumele „împrumutate” lor de către clienţii lor ar colapsa. Este motivul pentru care băncile din Grecia s-au închis zilele acestea şi au limitat la o sumă infimă extragerea de bani lichizi de către cei foarte îndreptăţiţi să le obţină, „creditorii” lor, cetăţenii. Băncile nu au bani să plătească datoriile pe care le au, ca să existe ele trebuie să se împrumute mereu, ele nu sunt niciodată solvabile. Într-un mod extrem de cinic în aceleaşi zile în care devenea absolut evident că nici măcar o bancă nu este capabilă să-şi achite datoriile sub presiune, Grecia era somată, i se dădeau ultimatumuri, se vorbea despre neonorabilitate şi despre corectitudinea plăţii datoriilor. De ce însă s-au închis băncile? De ce nu au dat un exemplu de onorabilitate plătindu-şi datoriile către creditorii lor, către clienţi?! Exact din acelaşi motiv pentru care Grecia a închis bancomatul ţării sau a limitat sumele pe care care voiau să extragă fără nicio jenă de autocontrazicere prea-cinstiţii „bancheri” mondiali.

Domnul Tsipras ne dă şi nouă – europenilor, în general, românilor, în special – o lecţie. Cum să rămâi demn, cum poţi să spui „nu am bani” cu demnitate, refuzând umilinţa pe care încearcă să ţi-o inducă, fără nici un scrupul, operând cu standarde duble, cămătarii mondiali invocând falsa sacralitate a principiului mafiotic: dai banii înapoi sau îţi luăm gâtul! Bani care, mulţi dintre ei, s-au dus în finanţarea unor bănci, în achiziţionarea de tehnică militară germană etc. etc.

În Parlamentul european, domnul Tsipras a vorbit în greceşte, ca un adevărat lider puternic, mândru de ţara, de cultura şi de limba poporului lui, la fel cum, cu aceeaşi mândrie a ştiut să facă din banalul OXI cea mai cunoscută negaţie la ora actuală. Puterea de a spune Nu! în limba ta, obligându-i pe toţi să ţină seama de ce spui, obligându-i pe toţi să ia în considerare şi să înţeleagă punctul tău de vedere, din interior, iată lecţia pe care ne-o dă Tsipras în mod special nouă, românilor, experţi în a spune Yes!, Oui!, Ja! în acelaşi timp, la cele trei capitale ale lumii, ruşinaţi să vorbim româneşte în Parlamentul European (deşi româna este limbă oficială a Uniunii Europene!), nedemni de a spune vreodată un neaoş şi românesc NU!

„Pe surse”, aflăm totuşi că, la plecare, domnul Tsipras ar fi folosit limba germană pentru a-i transmite Cancelarului german un cordial: „Gute nix, frau Merkel!”