Ucraina „face parte din familia europeană”. Dar nu şi din UE. Cel puţin, nu acum şi nu în aceste condiţii

FOTO EPA-EFE

Mare lovitură pentru speranţele formaţiunilor politice şi guvernamentale pro-europene ale Ucrainei şi, în context, ale Republicii Moldova şi Georgiei.

Louis Michel, preşedintele Consiliului UE, rezumând esenţa discuţiilor dintre liderii europeni pe tema cererii făcute de Ucraina la sfârşitul lunii trecute, solicitând iniţierea unei proceduri de urgenţă pentru admiterea în UE, a sintetizat o poziţie foarte interesantă, regăsită şi declaraţia Consiliului European votată şi aprobată de şefii de stat şi guvern prezenţi, inclusiv de reprezentantul României: „În mod foarte clar, Ucraina face parte din familia europeană”, context în care Uniunea Europeană „va susţine toate eforturile de consolidare a legăturilor cu Ucraina”. Adică, spre exemplu, preşedintele ucrainean va putea fi invitat să participe (evident fără drept de vot) la anumite evenimente, mai ales la cele care privesc conectarea de infrastructuri strategice. În declaraţia adoptată de liderii europeni se solicită Comisiei Europene să „prezinte opinia sa în acest sens, conform dispoziţiilor pertinente existente în Tratate”, asta atât în cazul Ucrainei cât şi a celorlalte două ţări, R.Moldova şi Georgia, pentru care a fost evocată  posibilitatea unei „aderări pe repede înainte”.

Chestiunea este deosebit de serioasă deoarece, fără putinţă de alte interpretări, arată foarte clar care sunt, tehnic-instituţional-politic limitele între care Uniunea Europeană poate acţiona, ca şi NATO, cu statele membre pline de entuziasmul benefic al bunelor şi nobilelor intenţii umanitare şi în spiritul solidarităţii militante.

Se arată, foarte limpede, că există un capital de solidaritate absolut real şi dovedit pentru populaţia din Ucraina, în special pentru refugiaţii care, încet-încet dar foarte sigur, se apropie de 3 milioane, continuarea şi intensificarea invaziei ruse aducând extrem de aproape perspectiva despre care vorbeau diverşi pesimişti la Bruxelles, adică 5-7 milioane de persoane care trebuie integrate rapid în structurile asistenţei sociale complexe de urgenţă pentru cel puţin 1 an de zile, aşa cum cer angajamentele agreate de Statele Membre.

Dar cu totul alta a fost speranţa Ucrainei (şi, conex, a R.Moldova şi Georgiei): a crezut că a venit momentul să se folosească creativ de situaţia de criză nou apărută şi s-o transforme, cum spune teoria politică, într-o oportunitate majoră. A decis să solicite acel „fast track” pentru aderarea la UE, dacă nu promis, cel puţin sugerat de unii şefi de stat şi guverne, mai ales din ţările din Europa Centrală şi de Est. Speranţe absolut de înţeles şi pe care politicienii din cele trei ţări le-au tradus pentru NATO şi prin cereri presante de livrarea de armament şi echipamente destinate acţiunilor militare ofensive şi ai adoptării deciziei finale de primire în Alianţă. Şi de aprobarea a sistemului rapid de aderare la UE.

Şi aşa a apărut foarte delicata dilemă pentru toţi politicienii occidentali: cât de departe se putea merge în susţinerea Ucrainei, a R.Moldova şi a Georgiei fără ca asta să ofere ruşilor motivaţii suplimentare pentru o escaladare suplimentară a conflictului care să mute flacăra războiului pe teritoriul NATO/UE? Pe fond, asta este singura întrebare existenţială pentru organizaţiile din care facem şi noi parte şi care, democratice fiind, funcţionează după statute pe măsură, adică pe bază de decizii luate prin consens.

Dacă există un impediment oarecare la acest sistem este că el funcţionează perfect în situaţia în care nu există probleme majore, în caz contrar soluţiile fiind exclusiv rezultatul unui compromis - ca acesta de acum în cazul Ucrainei - singura cale de ieşire din situaţia de „şah etern” pe care au creat-o ruşii de decenii, de altfel cu extrem de mult profesionalism diplomatic. Şi nu este vorba doar despre dependenţa strategică a UE faţă de gazul, petrolul şi cărbunele din Rusia.

Mai ţineţi minte că, în perioada în care se discuta aderarea României la UE, s-a invocat insistent - apoi şi în cazul cererii de a deveni membru NATO - faptul că, înainte de a spera la orice decizie favorabilă din partea organizaţiilor respective, ţara noastră (ca, de altfel ca oricare dintre candidaţi) trebuia să producă dovada formală a relaţiilor de bună-vecinătate cu ţările din regiune tocmai pentru ca, odată admise în UE sau NATO, să nu importe în interiorul celor două structuri situaţii conflictuale pe care alţii să fie obligaţi să le rezolve.

Ruşii au acţionat preventiv şi foarte rapid prin crearea unor zone de tip „conflict îngheţat” pe teritoriile Ucrainei, R.Moldova şi Georgiei, cu efect de disuasiune şi avertizând că lucrurile pot acolo să degenereze oricând, atacând în profunzime structurile fragile ale statelor respective. Pentru a fi şi mai convingători şi pentru ca demonstraţia să fie şi mai aplicată, au dat drumul la trei mişcări separatiste şi independentiste, le-au susţinut în două cazuri prin intervenţie militare directe finalizate de recunoaşterea de către Moscova a entităţilor separatiste din Georgia şi Ucraina sau au creat, de facto, o ruptură adâncă în structura stală, cum se întâmplă în cazul R.Moldova şi Transnistriei susţinută de armata rusă.

Şi aici apare situaţia-limită cu care se confruntă liderii din UE şi NATO: aprobă acum procesul de aderare simplificat? OK, asta se poate face în câteva minute. Dar care este structura teritorial-administrativă a celor trei ţări cu care s-ar demara negocierile de aderare? Formal, nu poate exista decât un singur răspuns: se negociază cu ţări în configuraţia lor recunoscută de ONU. Păi tocmai asta, de facto, este acum imposibil: situaţia din teren în cele trei ţări face imposibil demersul în termenii şi în condiţiile Tratatelor. Asta a înţeles acum preşedintele Zelenski când a anunţat că renunţă la cererea de intrare în NATO şi, practic, asta anunţă acum şi liderii europeni, lăsând însă o uşă deschisă pentru cooperare mai puternică în domeniul economic şi umanitar.

Decizie absolut corectă în spiritul legislaţiei europene şi a tuturor condiţionările implicate de NATO. De văzut ce efect va avea asta asta în ce priveşte viitorul mişcărilor pro-europene din cele trei state şi dacă, dau sau nu, vor influenţa vagile speranţe de negocieri cu Rusia. Poate ar fi fost benefic - dacă măcar ar fi fost posibil să se ajungă la un consens pe acest subiect - să se explice mai bine şi mai aplicat ce înseamnă ca o ţară să fie considerată că „face parte din familia europeană”, oferind un mult mai precis orizont de speranţă.

Poate, dacă liderilor europeni nu le-ar fi fost foarte teamă că un asemenea mesaj şi adoptarea unui pachet de sancţiuni echivalent cu cel american, nu ar fi riscat să le ofere ruşilor pretextul aşteptat pentru inflamarea situaţiei, dincolo de dezastrul existent în acest moment. Şi, uite aşa, ne întoarcem la situaţia de „şah etern” care, la nervi, in extremis, se poate rezolva doar în momentul în care unul dintre jucători, lipsit de eleganţă şi maniere, dă cu tabla de şah în capul adversarului.

Mitocăneşte, dar, câteodată, spun legendele urbane din mahala, foarte eficient.