Europa

articolul anterior articolul urmator

Ucraina de la firul ierbii. „Limba moldovenească” pe traseul politic Moscova-Kiev-Tiraspol-Odesa

100
14 Feb 2022 06:05:55
LARICS

Motto: minciuna ridicată la nivelul unei politici de stat nu încetează a fi minciună. M-a determinat să mă aplec asupra tematicii date o întâmplare adevărată, de care am luat la cunoştinţă de la prietenii din Bugeac (regiunea Odesa, Ucraina).

Din cauza lipsei de manuale la o anumită materie, profesoara R.A. din Bugeac (nu-i voi da numele pentru a nu-i crea probleme în plus la cele pe care le are deja) a apelat la bunăvoinţa unei prietene din regiunea Cernăuţi, să-i facă rost de câteva manuale la materia cu pricina. O precizare imediată se impune: era vorba de acelaşi manual (vezi foto mai jos), având acelaşi autor, acelaşi traducător (din ucraineană), cu diferenţa doar că pe coperta interioară la unul era trecut „pentru şcolile cu limba moldovenească de predare” (din punctul de vedere al ministerului ucrainean de profil, valabil exclusiv pentru regiunea Odesa!?), iar la cel din Cernăuţi era „pentru şcolile cu limba română de predare” (din punctul de vedere al ministerului ucrainean de profil, valabil exclusiv pentru regiunile Cernăuţi şi Transcarpatică !?). 
 
 
Repartiţia românilor din Ucraina. Sursa aici
 
 
Primind cu bucurie cele câteva manuale lipsă de la prietena din Cernăuţi, R.A. din regiunea Odesa le-a repartizat elevilor. Şi aici s-a produs deznodământul: la câteva zile în şcoală apare un imens scandal. De „manualele-infractoare” află inspectoratul şcolar raional, primăria şi, evident, directorul şcolii.Toţi şefii au pus-o la zidul infamiei pe profesoara care a „îndrăznit” să aducă în şcoală manuale „româneşti” (adică pentru şcolile cu limba română de predare), solicitându-i să le retragă imediat de la elevi, ceea ce a şi făcut, neavând nicio altă opţiune. Greu de crezut şi de înţeles pentru timpurile pe care le trăim aşa ceva, dar acesta este adevărul. Iar dacă o asemenea abordare – departe de a fi singulară – are ceva comun cu valorile europene, o las la aprecierea cititorului. 
 

Moldovenismul politic din Ucraina 

 
 
În continuare mă voi referi la două dintre aspectele recente ale moldovenismului politic din Ucraina, şi anume aşa numita recunoaştere de către Ucraina a identităţii aşa-zisei „limbi moldoveneşti” şi limbii române, după cum şi modul în care au înţeles să aplice autorităţile de la Kiev Opinia Comisiei de la Veneţia vizavi de expertiza art.7 din Legea Educaţiei. 
 
Un prim aspect care necesită o clarificare în acest context este aşa-numita recunoaştere, anul trecut, de către Ucraina, în relaţia cu România, a identităţii aşa-zisei „limbi moldoveneşti” şi limbii române. Faptul rezultă din comunicatul de presă al MAE al României din 23.04.2021, de pe urma vizitei ministrului ucrainean de externe, Dmytro Kuleba, la Bucureşti, respectiv din interviul vicepremierului ucrainean, Olga Stefanişina, din 08.06.2021, drept urmare a vizitei sale oficiale în România. 
 
Câteva remarci se impun: 
 
1. Aşa-numita recunoaştere a identităţii aşa-zisei „limbi moldoveneşti” cu cea română naşte o altă întrebare: totuşi, există o limbă sau două? Dacă una este identică cu alta, înseamnă că e una, şi nu două. Sau dacă sunt două, cu denumiri diferite, dar identice, după cum încă mai vrea să sugereze Kievul, atunci ce s-a schimbat? 
 
2. Declaraţiile demnitarilor ucraineni nu se corelează nici cu punctul de vedere al instituţiilor pe care le conduc şi nici cu realităţile de pe teren. În aceste condiţii, asigurările politice date de cei doi demnitari ucraineni în cadrul întâlnirilor cu oficialităţile române sunt desuete. Astfel, MAE al Ucrainei, printr-un răspuns din 06.07.2021, evită să confirme clar asigurările date de cei doi demnitari ucraineni (AICI). Mai mult, Cabinetul de Miniştri, prin Secretariatul său, ne-a precizat, printr-un răspuns, din 12.07.2021, pe cât se poate de neechivoc că, „nu dispune de informaţii privind recunoaşterea de către Ucraina a identităţii limbilor română şi moldovenească” (AICI). Dacă domnul ministru Kuleba îl asigură pe omologul român de ceva, iar ministerul pe care îl conduce nu confirmă acest lucru, pe de altă parte guvernul din care face parte neagă explicit afirmaţiile ministrului, ce să înţelegem din acest balamuc? Concluzia că asigurările celor doi demnitari nu valorează şi nu schimbă nimic se impune. Întrebarea dacă au şi vrut cumva cu adevărat să schimbe ceva rămâne deschisă. 
 
3. Atât MAE, cât şi Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei din Ucraina, prin declaraţiile făcute, susţin că Ucraina respectă Opinia Comisiei de la Veneţia vizavi de Legea Educaţiei, în special art.7 privind raportul dintre limba de stat şi limbile minorităţilor naţionale. În cazul nostru ne interesează mai mult prevederile pct.48, prin care s-a menţionat „situaţia particulară a persoanelor, care se identifică drept moldoveni, a căror limbă este aceeaşi cu limba vorbită de minoritatea română şi, prin urmare, limbă oficială a UE”. Menţionăm şi noi că, Opinia în cauză a Comisiei de la Veneţia face trimitere expresă la hotărârea Curţii Constituţionale din R.Moldova din 5 decembrie 2013, care stipulează clar că, inclusiv prevederile privitoare la instituirea limbii române, în baza grafiei latine, din Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, fac corp comun cu legea fundamentală a statului, şi prevalează asupra dispoziţiilor acesteia, în care se regăseşte sintagma „limba moldovenească”. Drept urmare, Comisia practic a stabilit (dacă mai era cazul) că şi cei care se identifică moldoveni vorbesc limba română, respectiv vorbesc o limbă oficială a UE, care se impune a fi tratată în consecinţă. Astfel, şi românii moldoveni din regiunea Odesa vorbesc limba română, respectiv se impune ca procesul de învăţământ să se desfăşoare în limba română. Respectarea Opiniei Comisiei de la Veneţia înseamnă şi implementarea acesteia, iar în cazul nostru – trecerea din oficiu la limba română de predare în şcolile din regiunea Odesa, evitându-se furcile caudine ale instanţelor de judecată. Cu atât mai mult această trecere se impune în condiţiile în care atât părinţii cât şi profesorii au solicitat expres acest lucru. De altfel, MAE şi Integrării Europene al R.Moldova în data de 07.04.2021 (prin nota verbală nr.DB/3/220.1-3309) a notificat oficial Ucraina că întregul procesul de învăţământ din R.Moldova se desfăşoară anume în limba română (exceptând procesul de învăţământ în limbile minorităţilor), solicitând totodată părţii ucrainene ca „în procesul de implementare a Legii Educaţiei din Ucraina să se procedeze astfel încât şcolilor cu „limba moldovenească” de predare să le fie acordate condiţii şi posibilităţi identice cu şcolile în care procesul de învăţământ se desfăşoară în „limba română” (AICI). 
 
Totodată, Ministerul Educaţiei, Culturii şi Cercetării din R.Moldova ne-a reconfirmat şi nouă că procesul de învăţământ din R.Moldova se desfăşoară în limba română încă din 1991 (AICI). 
 
Pe de altă parte, în comunicatul de presă al MAE al României din 23.04.2021, după întâlnirea cu ministrul ucrainean de externe, Dmytro Kuleba, se menţionează că „ministrul Aurescu a luat notă de asigurarea omologului său că Ministerul Educaţiei din Ucraina a transmis deja instrucţiuni autorităţilor locale de a aplica aceste prevederi ale legislaţiei ucrainene, inclusiv în regiunea Odesa”. Investigaţiile noastre nu doar că nu confirmă acest fapt, ci, dimpotrivă, cu surprindere constatăm contrariul. Fiind interpelat asupra actului emis de instituţie, în acest sens,  autorităţilor locale din regiunea Odesa, cu solicitarea de a ni se pune la dispoziţie copia acestuia, Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei ne-a comunicat că „aplicarea prevederilor legislaţiei ucrainene privind procesul de învăţământ în şcolile cu predare în limbile minorităţilor naţionale, în speţă a celor care sunt limbi oficiale a UE, nu necesită emiterea unui act normativ special” (răspunsul nr.4.5/1429-21/930621 din 03.06.2021) (AICI).  
 
Concluzia e simplă: contrar asigurărilor ministrului ucrainean de externe date oficialităţilor române, o asemenea dispoziţie din partea Ministerului Educaţiei şi Ştiinţei a Ucrainei către autorităţile regiunii Odesa nu s-a dat. Mai mult, se pare, totuşi, că s-au dat, doar că în sens invers, la care ne vom referi mai jos. Cel puţin asta rezultă din ordinul emis de directorul şcolii din Frecăţei (Limanscoe), conform căruia trecerea la cotele lingvistice ucrainene de predare în şcoală sunt întemeiate pe două ordine ale Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei al Ucrainei: nr.1/9-581 din 17.09.2019 şi nr.1/9 din 08.04.2020. 
 
Tocmai aici şi apare problema: Ucraina recunoaşte, dar nu implementează prevederile Opiniei Comisiei de la Veneţia. 
 
Doar că, într-un asemenea caz, Ucraina nesocoteşte nu doar Opinia Comisiei de la Veneţia, în speţă pct.48, ci şi relaţiile sale cu România şi Republica Moldova, care au fost asigurate de un tratament unitar al şcolilor cu „limba moldovenească” de predare cu cel al şcolilor cu „limba română” de predare. Pe teren lucrurile stau exact invers. Astfel, o serie de directori deja au emis ordine de trecere a şcolilor la cotele lingvistice ucrainene, începând cu anul de învăţământ 2020/2021, după cum urmează: 
 
  • Şcoala generală de gradele I-III din localitatea Satu Nou (Novosilca), prin ordinul nr.69/01.06.2020 (AICI); 
  • Şcoala generală de gradul I-III din localitatea Frecăţei (Limanscoe), prin ordinul nr.37 din 21.09.2021, pentru anul de învăţământ 2021/2022 (în continuarea celui emis pentru anul de învăţământ 2020/2021) (AICI); 
  • Şcoala generală de gradele I-III din localitatea Anadol (Dolinscoie), prin ordinul nr.40 – od din 16.03.2020. Mai mult, suntem informaţi, de direcţia şcolii date că, „în anul de învăţământ 2021/2022 nu sunt clase cu limba moldovenească de predare” (AICI); 
  • Şcoala generală de gradele I-III din localitatea Cartal (Orlovca), prin ordinul nr.54 din 04.05.2020 (AICI); 
  • Şcoala generală de gradul I-III din localitatea Barta (Plavni), prin ordinul nr.43/12.05.2020, dublat de ordinul nr.139/01.09.2021 (AICI); 
  • Şcoala generală de gradul I-III din localitatea Frumuşica Veche (Staroselie), prin ordinul intrat în vigoare la 01.09.2021 (deocamdată, însă, domnul director Andrei Muntean refuză să se conformeze prevederilor legale şi să ne transmită copia ordinului). 
 
În unul din cazurile sus-menţionate am fost informaţi că, deschiderea claselor a X-XI cu limba de predare „moldovenească” în anul de învăţământ 2021/2022 a fost condiţionată de primăria locală (oare doar de primărie?) anume de trecerea în avans la cotele lingvistice ucrainene de predare în şcoală, ceea ce s-a şi întâmplat. Vorbim aici practic de obligarea administraţiei şcolii de a trece la cotele lingvistice ucrinene în avans faţă de prevederile legale.  
 
Este uşor de observat că „atenţia” autorităţilor, în acest caz, s-a îndreptat, deloc întâmplător, spre fostul raion Reni, în care din cele 7 şcoli, 5 erau „moldoveneşti”, iar în celelalte două, cu predare în limba ucraineană, majoritatea elevilor tot români moldoveni sunt. Fostul raion Reni avea cea mai ridicată pondere a populaţiei româneşti, comparativ cu celelalte raioane din regiunea Odesa, respectiv a nimerit sub lovitura de graţie a „integrării” imediate. Iar a şasea şcoală nu este alta decât şcoala din satul de baştină a lui Anatolii Fetescu, liderul moldovenist din regiunea Odesa. E bine de ştiut, în acest context, că în toată perioada de existenţă a Asociaţiei moldovenilor din Ucraina nu s-a înregistrat niciun demers public de apărare din partea acesteia a intereselor şcolii, fie şi „moldoveneşti”, din regiunea Odesa, deşi, din cele 21 de şcoli româneşti rămase de la URSS în Bugeac a rămas doar una, restul fiind sau ucrainizate definitiv sau devenind mixte. 
 
4. Iar dacă de continuat în logica sintagmei recente a „identităţii limbilor moldovenească şi română”, considerăm că aceasta nu are nicio relevanţă, întrucât Ucraina de mai multă vreme a recunoscut o asemenea identitate în relaţia cu Republica Moldova. Or, limba română fiind aceeaşi în România şi Republica Moldova, nu putem vorbi de o recunoaştere a unei asemenea identităţi de către Ucraina separat pentru România şi separat pentru Republica Moldova, ci doar raportat la aspectul lingvistic şi nu al ţării de circulaţie. Prin comparaţie, Ucraina n-a făcut niciodată vreo declaraţie în sensul că recunoaşte identitatea limbii germane din Austria cu cea din Germania, sau a celei engleze din SUA cu engleza din Marea Britanie, eventual din Canada. Recunoscând o asemenea identitate prin acordurile internaţionale semnate cu Republica Moldova, încă din anii ’90, nici măcar nu trebuia de adus în discuţie o a doua  recunoaştere a identităţii, de data asta în relaţia cu România, întrucât o asemenea „recunoaştere” este doar pentru necunoscători şi are un caracter strict propagandistic, de faţadă, lăsând impresia unei mari generozităţi a părţii ucrainene faţă de partea română, dar în realitate făcându-se doar pentru a câştiga imagine, fără să schimbe nimic pe fond, pentru a trage de timp, posibil până la asimilarea definitivă a comunităţii româneşti din Bugeac. De altfel, perioada de după 2017 doar a confirmat cele constatate. Mai mult, în acordurile internaţionale încheiate cu Republica Moldova, Ucraina a recunoscut, de multă vreme, atât identitatea etnică român/moldovean cât şi cea lingvistică, care, din păcate, nu este suficient valorificată în relaţiile cu Ucraina. Exemplificăm cele de mai sus: 
 
  • Tratatul de bună vecinătate, prietenie şi colaborare dintre Republica Moldova şi Ucraina, încheiat la Chişinău la 23 octombrie 1992, în limbile română şi ucraineană ;  
  • Protocolul privind cooperarea în domeniul învăţământului pentru perioada anilor 2017-2020 (Chişinău, 18.11.2016) de asemenea a fost încheiat în limbile română şi ucraineană; mai mult, în textele anterioare ale acordurilor şi protocoalelor bilaterale anterioare din domeniul colaborării bilaterale  în domeniul educaţiei a fost inclusă în mod expres sintagma „minoritate naţională moldovenească (română)” şi „limbă şi literatură moldovenească (română)”, cum ar fi: a. Acordul între Guvernul republicii Moldova şi Guvernul Ucrainei privind colaborarea în domeniul învăţământului, ştiinţei şi culturii, semnat la 20.03.1993, la Chşinău; b. Acordul între Ministerul învăţământului şi Ştiinţei al Republicii Moldova şi Ministerul învăţământului al Ucrainei privind colaborarea în domeniul ştiinţei şi învăţământului, semnat la 04.06.1993, la Chişinău; 
  • Acordul dintre Guvernul Republicii Moldova şi Cabinetul de Miniştri al Ucrainei privind recunoaşterea reciprocă şi echivalarea documentelor de studii şi titlurile ştiinţifice, semnat la 18.05.2001, la Kiev; 
  • Protocolul între Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova şi Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei al Ucrainei privind colaborarea în domeniul învăţământului pentru anii academici 2010-2011, 2011-2012 şi 2012-2013, semnat la 29.06/2010, la Chişinău. 
 
 
 
Şi totuşi, cine ar trebui să decidă care e denumirea corectă a limbii vorbite de românii (unii declaraţi „moldoveni”) din Ucraina? Poate Ucraina să ia o decizie în această privinţă? Sau luarea unei asemenea decizii e de competenţa poporului purtător al acelei limbi, prin instituţiile sale? E aceasta o chestiune care necesită o rezolvare politică sau e o problemă care solicită rezolvare ştiinţifică? Răspunsul e simplu: după cum nimeni nu se poate pronunţa asupra denumirii corecte a limbii ucrainenilor decât însuşi ucrainenii, la fel şi asupra denumirii corecte a limbii românilor moldoveni nu se pot pronunţa decât purtătorii ei nativi, prin instituţiile ştiinţifice şi de stat. Doar o asemenea abordare este corectă din toate punctele de vedere, nu în ultimul rând moral. Reamintim punctul de vedere al  ombudsman-ului lingvstic al Ucrainei, Taras Kremini, care fiind solicitat să emită un punct de vedere asupra instituţiei care reglementează statutul limbii române şi al aşa-zisei limbi moldoveneşti în Ucraina, pe drept cuvânt, a menţionat următoarele: „nici eu ca Împuternicit, nici Secretariatul Împuternicitului nu dispunem de informaţii care să facă dovada că există vreo instituţie de stat, organ al autoguvernării locale, funcţionar public, întreprindere, inclusiv ştiinţifică, sau organizaţie care ar reglementa statutul altor limbi pe teritoriul Ucrainei, cu excepţia limbii de stat” (AICI). Nu putem să nu fim de acord cu această afirmaţie. Nu este în regulă ca un stat să-şi aroge dreptul de a stabili denumirea limbii altui stat şi nici a unei comunităţi etnice, cu atât mai mult dacă aceasta este înrudită cu un alt stat (de regulă vecin, după cum este şi cazul examinat). Iar dacă un stat încearcă, totuşi, să facă acest lucru, el fie că e stăpânit de complexe de care ar trebui urgent să se elibereze, fie că mai poartă în el ecoul unor apucături dictatoriale, fie că are cu totul alte scopuri decât cele ştiinţifice, legale şi morale, după cum este şi cazul conectării la terapie intensivă a aşa-zisei limbi moldoveneşti. 
 
Refuzul autorităţilor, în speţă a Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei din Ucraina, de a consimţi la trecerea, în şcolile din regiunea Odesa, la denumirea corectă a limbii de predare, după cum solicită părinţii, sfidează dreptul legitim al copiilor de a învăţa în limba lor maternă, cu denumirea corectă a acesteia. Majoritatea statelor, inclusiv Ucraina, prin obligaţiile internaţionale, Constituţie şi legislaţia internă s-au angajat să pornească în acţiunile sale de la interesul superior al copilului. Menţionăm aici doar Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1989, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990, ratificată de Ucraina, prin care statele semnatare ţinând seama de importanţa tradiţiilor şi a valorilor culturale ale fiecărui popor în protejarea şi dezvoltarea armonioasă a copilului, prin art.3 au convenit, printre altele: 
 
În toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala
 
  • Statele părţi se obligă să asigure copilului protecţia şi îngrijirea necesare în vederea asigurării bunăstării sale, ţinând seama de drepturile şi obligaţiile părinţilor săi, ale reprezentanţilor săi legali sau ale altor persoane cărora acesta le-a fost încredinţat în mod legal, şi în acest scop vor lua toate măsurile legislative şi administrative corespunzătoare. 
  • Sub acest aspect subliniem faptul că Ucraina, prin vocea ex-preşedintelui Petro Poroşenko, a guvernului şi, separat, a MAE şi Ministerului Educaţiei şi Ştiinţei au declarat ferm că vor respecta Opinia Comisiei de la Veneţia privind art.7 din Legea Educaţiei a Ucrainei. Mai mult, cu toţii au mulţumit sincer Comisiei pentru munca depusă.  
 
În cazul nostru, ar trebui să rezulte cel puţin două efecte logice: 
 
  • trecerea la limba română în procesul de învăţământ, şi eliminarea oricăror discriminări la care sunt supuşi mii de elevi şi profesori ai şcolilor cu „limba moldovenească” de predare (unificarea programelor de învăţământ, studierea după aceleaşi manuale, posibilitatea elevilor de a participa la olimpiadele de limba şi literatura română, cursuri de perfecţionare unice pentru profesoriii din cele trei regiuni, Odesa, Cernăuţi şi Transcarpatică etc.); 
  • pentru perioada de tranziţie la limba română, aplicarea unui tratament identic al şcolilor cu „limba moldovenească” de predare în raport cu şcolile cu limba română de predare. Or, trecerea în avans la cotele linvistice ucrainene în cele şase şcoli sus-menţionate s-a făcut ilegal şi în desconsiderarea angajamentelor asumate. Aceasta întrucât Legea Educaţiei a statuat perioada de trecere la cotele linvistice ucrainene pentru şcolile cu predarea în limbile oficiale ale Uniunii Europene doar începând cu data de 1 septembrie 2023. De altfel, Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării al Republicii Moldova, prin nota verbală din 07 aprilie 2021, fapt confirmat de MAE al Ucrainei, a informat partea ucraineană, pe de o parte, că întreg procesul de învăţământ din R.Moldova se desfăşoară în limba română, iar pe de alta, s-a adresat cu rugămintea ca în procesul de implementare a Legii Educaţiei a Ucrainei să se acorde şcolilor în care procesul de învăţământ se desfăşoară în „limba moldovenească” aceleaşi condiţii şi posibilităţi cu şcolile în care procesul se desfăşoară în limba română, deci să fie tratate identic. 
 

Kievul abureşte Bucureştiul în chestiunea limbii 

 
După cum am fost informaţi de către Ministerul român al afacerilor externe, prin răspunsul din 18 august 2020, „în acest context şi ca urmare a demersurilor părţii române, partea ucraineană a informat că, la nivelul şcolilor care folosesc asa zisa „limba moldovenească”, vor fi aplicate prevederile legislaţiei ucrainene aplicabile limbii române, limbă a unui stat membru al Uniunii Europene” (AICI). Era de aşteptat anume aşa să se şi întâmple, dar... una anunţă/promit demnitarii ucraineni la Bucureşti şi Chişinău, şi cu totul altceva se întâmplă practic în Ucraina. 
 
În aceste condiţii, Consililul Naţional al Românilor din Ucraina, printr-un memoriu adresat în data de 05.01.2021 Ministerului Educaţiei şi Ştiinţei din Ucraina a solicitat să se dispună anularea tuturor ordinelor directorilor de şcoli din regiunea Odesa care au trecut deja, nelegal, la cotele linvistice ucrainene (AICI). Drept răspuns, Ministerul, în loc să fie preocupat de această situaţie de ilegalitate în curtea sa, ne-a informat că „nu are prerogative prin care ar putea să anuleze ordinele directorilor de şcoli generale, dar nici în ceea ce priveşte definirea sau interzicerea denumirii limbilor minorităţilor naţionale” (AICI). Acelaşi Minister a refuzat să răspundă clar dacă şcolile cu „limba moldovenească” de predare a regiunii Odesa se încadrează sau nu la şcoli cu predarea într-o limbă oficială a Uniunii Europene, respectiv dacă directorii acestor şcoli sunt în drept să emită ordine de trecere la cotele lingvistice ucrainene anterior datei de 1 septembrie 2023 (AICI). Rezultă că, din punctul de vedere al Ministerului, obligaţiile internaţionale ale Ucrainei sunt una, iar ordinele directorilor – cu totul alta, iar bietul minister nu mai poate face nimic. Dar cum oare s-a întâmplat că acelaşi biet minister a reuşit să „convingă” atât de autonomele şcoli să-şi schimbe – la unison! - denumirea limbii de predare în procesul de învăţământ de patru ori în numai opt ani, între 1992-2000?  Comentariile sunt de prisos. 
 
Pe de altă parte, MAE al Ucrainei, fiind sesizat cu situaţia creată, ne-a informat că „nu deţine informaţii despre modul de implementare practică a actelor menţionate în procesul de învăţământ din şcolilor ucrainene” (AICI). Am înţeles că MAE ucrainean nu deţine asemenea informaţii, dar fiind sesizat cu nişte nereguli concrete, nici nu vrea să deţină asemenea informaţii şi să se implice în respectarea angajamentelor internaţionale asumate şi promisiunilor date Bucureştiului şi Chişinăului ? Că doar MAE este prin lege obligat să vegheze la respectarea obligaţiilor internaţionale asumate de Ucraina. Sau poate ministerul de profil veghează selectiv la respectarea obligaţiilor ? Că doar suntem martori cum aproape zilnic acelaşi minister face apeluri la respectarea dreptului internaţional de către alţii, în special de către vecinii din est, fiind indignat că nu e auzit. 
 

Kievul la braţ cu… Tiraspolul 

Foto: bătălia pentru limba română nu s-a încheiat în Ucraina. Sursa foto aici
 
 
 
Înlăturarea politicului din sfera educaţiei nu mai suportă amânare. Nu credem că este în interesul Kievului să se afle la nesfârşit în aceeaşi barcă cu Moscova şi regimul separatist de la Tiraspol într-o problemă atât de sensibilă ca definirea identităţii etnice şi lingvistice a românilor din Ucraina. Cu cât mai repede Kievul se va debarasa de sechelele regimului totalitar sovietic, cu atât mai bine va fi ţării. La fel se va bucura şi comunitatea românească când va vedea că Legea decomunizării din Ucraina e aplicată corect şi faţă de produsul gândirii staliniste numit „limba moldovenească”, armă ideologică cu bătaie lungă scoasă din mâneca largă a Kominternului spre a extinde bolşevismul ca paravan al scopurilor anexioniste ruseşti în zona sud-est europeană. Cele patru schimbări, din oficiu, în denumirea limbii de predare în procesul de învăţământ a regiunii Odesa, în perioada anilor 1992-2000, sunt izbitor de asemănătoare cu schimbările similare avute loc, sub bagheta lui Stalin, în Transnistria sovietică : revenirea la limba română, în 1932, fiind urmată de reinstalarea, la ordin, a limbii moldoveneşti, în 1938. Poate a fost şi o diferenţă : în timp ce adepţii limbii române şi alfabetului latin din Transnistria anilor ’30 au fost cu toţii lichidaţi prin GULAG-uri, adepţii limbii române din regiunea Odesa de după 1991 s-au ales ... doar cu destituiri din funcţii şi marginalizări. Şi, de ce să nu recunoaştem „indulgenţa” diriguitorilor din  Ucraina, care spre deosebire de cei din Tiraspol, au lăsat, totuşi, „limbii moldoveneşti” din regiunea Odesa alfabetul latin. În schimb, şi unii şi alţii au în continuare un numitor comun: a te pronunţa deschis pentru limba română în regiunea Odesa deseori echivalează, de facto,  cu a te pronunţa împotriva Ucrainei, iar la Tiraspol acelaşi lucru echivalează cu a te pronunţa împotriva RMNistrene, orice discuţii bazate pe criterii ştiinţifice negăsindu-şi loc în spaţiul public. 
 
Pe alocuri se mai fac şi ameninţări directe din partea autorităţilor, militanţilor pentru limba română ca limbă de predare în şcolile regiunii Odesa, amintindu-le şi de prevederile codului penal al Ucrainei. Aşa s-a întâmplat şi cu Anatol Popescu, preşedintele Asociaţiei naţional-culturale „Basarabia” a românilor din regiunea Odesa, care, prin solicitarea de unificare a programelor de învăţământ în şcolile cu „limba moldovenească” de predare din regiunea Odesa cu cele din regiunile Cernăuţi şi Transcarpatia (cu limba română de predare) a stârnit furia Consiliului pentru relaţii interetnice de pe lângă Ministerul Culturii al Ucrainei, în speţă a preşedintelui acestuia, Abramovici L.O.  În răspunsul său către Anatol Popescu la o asemenea solicitare, Abramovici L.O., după ce face trimitere la prevederile art.161 din Codul penal (prin care se pedepsesc infracţiunile de incitare la ură interetnică, rasială şi religioasă şi acţiunile asimilate acestora), aidoma timpurilor de tristă amintire, ridică pumnalul şi o spune direct : „apelurile la unificarea programelor de învăţământ în instituţiile şcolare pot fi interpretate ca tentative de incitare la ură interetnică pe criterii lingvistice între comunităţile etnice moldovenească şi română din Ucraina” (AICI). Sic ! În acelaşi răspuns, Abramovici L.O. s-a angajat să convoace experţi, comisii şi comitete pentru studierea „problemei” date, fără să ştim şi noi care a fost finalul expertizelor diferenţei între „limba moldovenească” comparativ cu cea română. O remarcă se impune la toate aceste expertize de-a lungul vremurilor : niciunul dintre „experţi” nu este cunoscător al limbii române. Şi pentru că domnul Abramovici tot face trimitere la voinţa poporului, ne întrebăm dacă a avut cumva curiozitatea să afle în ce măsură a fost sau nu auzită voinţa poporului în perioada anilor 1992-2000, când denumirea limbii de predare în procesul de învăţământ s-a modificat de 4 (patru !) ori, fără nici o consultare populară. Iar atunci când voinţa poporului, în 2018-2019, a fost exprimată expresis verbis, prin miile de cereri depuse de părinţi pentru a trece la limba română, Abramovici şi Ko au tăcut. 
 
Şi mai susţine domnul Abramovici ceva cu tărie: „hotărârile Curţii Constituţionale a Republicii Moldova privind statutul limbii române ca limbă de stat nu obligă cu nimic statul ucrainean la executarea acestora”. (Uite aşa: pentru Comisia de la Veneţia contează, iar pentru domnul Abramovici - ba).  Asta pentru a închide definitiv problema, după cum consideră reprezentantul Ministerului Culturii, dând de înţeles că situaţia va fi rezolvată de cine trebuie şi cum trebuie, nicidecum în modul solicitat de Anatol Popescu. Aşadar, suntem în drept să ne întrebăm: dacă deciziile Curţii Constituţionale ale R.Moldova nu contează, la fel şi faptul că întreg procesul de învăţământ din R.Moldova se desfăşoară în limba română, nici opiniile specialiştilor nu contează, la fel şi miile de cereri ale părinţilor şi profesorilor din regiunea Odesa tot nu contează, atunci ce contează pentru Ministerul Culturii din Ucraina ? 
 
De altfel, nici Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei nu vrea să audă, deocamdată, de unificarea programelor de învăţământ a şcolilor comunităţii româneşti din cele trei regiuni ale Ucrainei (Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa) (AICI). 
 
Academiile de ştiinţe din Bucureşti (AICI) şi Chişinău (AICI), Curtea Constituţională din Chişinău, romaniştii de talie internaţională şi cele trei catedre (cabinete) de filologie română din Ucraina s-au pronunţat în repetate rânduri în favoarea unităţii limbii române şi denumirii corecte a acesteia. Din comunicatul MAE al României, din 19.06.2021, mai aflăm că „ministrul Bogdan Aurescu a reiterat solicitarea către Ucraina ca, pornind de la recunoaşterea identităţii între limba română şi aşa-zisă „limbă moldovenească, confirmată de partea ucraineană în luna aprilie 2021, aceasta să recunoască oficial inexistenţa „limbii moldoveneşti”
 
Este, deci, rândul Kievului să hotărască, dacă vrea să fie de aceeaşi părere cu lumea ştiinţifică şi Adevărul sau simulează în continuare „voinţa poporului” exprimată de...agronomul Fetescu. 
 
Libera opţiune a părinţilor şi profesorilor din regiunea Odesa pentru limba română nu poate fi îngrădită de nimeni. Este regretabil că tocmai Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei din Ucraina, primul chemat în soluţionarea acestei probleme artificiale, create de regimul totalitar stalinist este vârful de lance în stăvilirea acestui deziderat legitim şi firesc. Dreptul la denumirea corectă a limbii de predare în procesul de învăţământ este subsumat dreptului la limba maternă, iar în consecinţă, aflat sub protecţia reglementărilor naţionale şi internaţionale privind drepturile omului. Îngrădirea acestui drept este incompatibilă cu statul de drept, iar autorităţile ucrainene nu vor putea la nesfârşit obliga părinţii să-şi educe copiii într-o limbă inexistentă. 
 
Ucraina, ca stat fondator al ONU, are obligaţii morale în plus la respectarea obligaţiilor internaţionale asumate prin tratate, în special referitoare la drepturile omului, implicit ale copilului. În cazul dat, ne referim la art.4 din Declaraţia ONU cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice, art.34 din Documentul de la Copenhaga asupra Dimensiunii Umane OSCE, art.14 din Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale, art.5 din Convenţia UNESCO privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului, art.27 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prin care statele semnatare, inclusiv Ucraina, s-au obligat să garanteze minorităţilor naţionale dreptul la educaţie în limba maternă. Ai impresia uneori că politrucii de ieri şi de azi ai „limbii moldoveneşti” mai aşteaptă ca şi în documentele la nivel ONU să fie stabilită procedura de trecere de la „limba moldovenească” la cea română, nefiind suficientă ştiinţa, voinţa părinţilor şi bunul simţ. 
 
Într-o altă ordine de idei, prin similitudine, conform prevederilor internaţionale, nimeni nu poate fi ţinut cu forţa să aparţină de o anumită etnie. Astfel, art.3, alin.1 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a statuat că „orice persoană aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul să aleagă liber dacă să fie tratată sau nu ca atare şi nici un dezavandaj nu poate rezulta dintr-o asemenea alegere ori din exerciţiul drepturilor legate de acesta”. Şi art.11 din Legea minorătăţilor naţionale din Ucraina a stabilit că, cetăţenii Ucrainei pot opta liber pentru etnia de care vor să aparţină. Este cazul să ne amintim aici de adagiul juridic latin Qui potest maius, potest et minus (cine poate mai mult, poate şi mai puţin). Prin urmare, dacă o persoană este liberă să opteze pentru apartenenţa la o anumită etnie, de ce nu poate să opteze pentru denumirea corectă a limbii materne? Întrebarea este mai mult retorică, întrucât raspunsul este clar : da, poate. Şi această opţiune nu aparţine ministerului, diferitor politruci sau consiliilor locale, ci ştiinţei şi părinţilor.     
 
Atât sub aspectul nerecunoaşterii dreptului elevilor din regiunea Odesa de a fi instruiţi în limba maternă cu denumirea sa firească, cât şi trecerea în avans la cotele linvgvistice ucrainene într-o serie de şcoli din aceeaşi regiune, pe motivul fals că aceste şcoli sunt cu „limba moldovenească” de predare, diferită de cea română, Ucraina aduce atingere unui principiu esenţial de drept internaţional, fixat în Declaraţia din 1970 asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei ONU, şi anume principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate în conformitate cu dreptul internaţional. În legătură cu aceasta, Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor prevede că  „Orice tratat în vigoare obligă părţile şi trebuie să fie îndeplinit de ele cu bună credinţă”. De asemenea, Convenţia prevede că un stat nu poate să invoce prevederile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat. În esenţă, conduita statelor trebuie să fie conformă nu numai literei tratatelor, ci şi spiritului acestora, obiectivului urmărit prin normele de drept internaţional respective, toate aceste prevederi luate împreună subsumându-se principiului pacta sunt servanda. Neonorarea făţişă a angajamentelor oficiale asumate de către autorităţile ucrainene faţă de cele două state vecine şi prietene, România şi R.Moldova, privind tratarea uniformă a şcolilor cu aşa-zisa limbă moldovenească de predare şi a şcolilor cu limba română de predare nu poate să rămână neobservată şi nici de durată. Astfel este ignorată şi Opinia Comisiei de la Veneţia (pct.48). Nu este deloc confortabil să constaţi, pe de o parte, susţinerea necondiţionată a Ucrainei de către România şi R.Moldova în parcursul ei european, iar pe de alta, modul în care Ucraina ţine morţiş să păstreze una dintre dogmele regimului totalitar stalinist – aşa-zisa „limbă moldovenească”. 
 
Dacă Ucraina nu-şi doreşte o adevărată decomunizare, inclusiv prin renunţarea la sintagma stalinistă de „limbă moldovenească”, sperăm să o facă instanţele de judecată, poate chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Deocamdată, mii de părinţi şi profesori din regiunea Odesa, prin reprezentanţii lor, se judecă la Instanţa de contencios administrativ din Kiev pentru readucerea în procesul de învăţământ a LIMBII ROMÂNE. Nu cunoaştem ca în Europa să mai fi avut loc un proces pentru denumirea corectă a limbii de predare în şcoli. Dar nici 60% din populaţia românească a Ucrainei nu mai poate fi ţinută ca ostatici ai unei limbi inventate de regimul totalitar sovietic şi a unei politici cu rezonanţă stalinistă. 
 
Este adevărat şi faptul că, subiectul „limbii moldoveneşti” din Ucraina ar fi trebuit să fie deja rezolvat în relaţiile diplomatice ale Bucureştiului şi Chişinăului, pe de o parte, cu Kievul, pe de alta. Un demers comun clar şi ferm, în acest sens, către autorităţile ucrainene se impune cât mai rapid posibil, întrucât a persevera în promovarea dogmelor lingvistice staliniste înseamnă a-i sfida nu doar pe copiii, părinţii şi profesorii din Bugeac, ci şi bunul simţ în relaţiile cu cele două state vecine, România şi Republica Moldova, în noul context european. 
 
În numele adevărului trebuie să mai recunoaştem ceva: toate aceste derapaje  cu aşa-zisa „limbă moldovenească” din URSS, apoi din Ucraina de după 1991, cu atât mai mult după 2014, s-au întâmplat şi din  cauza aşa zisei corectitudini politice (politically correct) a Bucureştiului. 
 
Aflăm din comunicatul de presă al Ministerului român de externe, din 19.06.2021, că ministrul Bogdan Aurescu, drept urmare a întâlnirii cu omologul său ucrainean, Dmytro Kuleba, „a reiterat solicitarea către Ucraina ca, pornind de la recunoaşterea identităţii între limba română şi aşa-zisa „limbă moldovenească”, confirmată de partea ucraineană în luna aprilie 2021, aceasta să recunoască oficial inexistenţa limbii moldoveneşti”. 
 

Preşedinţia ucraineană ignoră complet preşedinţia română 

 
Foto: românii din Ucraina îşi cer drepturile lingvistice. Sursa aici
 
 
 
La 1 februarie a.c. s-au împlinit 30 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi Ucraina, ocazie cu care a avut loc o discuţie telefonică între preşedintele român, Klaus Iohannis, şi cel ucrainean, Volodâmâr Zelenski. Cu acest prilej, preşedintele României, după cum se menţionează în comunicatul de presă al Adminstraţiei Prezidenţiale „a acordat un amplu spaţiu, în convorbirea telefonică, soluţionării problemelor legate de drepturile persoanelor aparţinând minorităţii române din Ucraina, îndeosebi privind protecţia identităţii lingvistice a etnicilor români. În acest sens,Preşedintele României a reiterat aşteptarea ca, pornind de la recunoaşterea identităţii între limba română şi aşa-zisa „limbă moldovenească”, confirmată de partea ucraineană în luna aprilie 2021, Ucraina să recunoască oficial inexistenţa „limbii moldoveneşti”.  
 
Pe de altă parte, subiectul dat lipseşte cu desâvârşire pe pagina oficială a preşedinţiei ucrainene, ceea ce denotă lipsa de interes faţă de problema dată. Pentru Ucraina, problema limbii moldoveneşti este una geopolitică, în timp ce pentru România este una lingvistică. În egală măsură e limpede că a ţine morţiş la aşa-zisa „limbă moldovenească” de către Kiev nu mai corespunde stadiului actual al relaţiilor româno-ucrainene. 
 
În condiţiile în care Ucraina încă nu este gata să identifice o soluţie echitabilă şi durabilă pentru asigurarea dreptului firesc al comunităţii româneşti la educaţie în limba maternă, conform prevederilor art.13 din Tratatul de bază româno-ucrainean, al Constituţiei Ucrainei (art.22, 53), precum şi al angajamentelor internaţionale asumate, după cum şi renunţarea oficială la inexistenta „limbă moldovenească”, ca prime gesturi de bună-credinţă şi a înţelegerii impasului creat, nu vedem cum ar putea fi adoptată Declaraţia comună pentru perspectiva europeană a Ucrainei. O primă condiţie pentru a fi european este să accepţi şi să promovezi valorile europene. 
 
Kievul a tolerat participarea (sau poate mai mult decât atât) cetăţenilor ucraineni – membri ai unor formaţiuni paramilitare, în conflictul transnistrean din 1992 de partea armatei a 14-a, mercenarilor cazaci şi a separatiştilor de la Tiraspol împotriva suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Oare cât va mai merge Kievul cot la cot cu regimul separatist de la Tiraspol şi acoliţii săi, în promovarea unui moldovenism politic deşănţat şi a unei aşa-zise „limbi moldoveneşti” inexistente, sfidând o întreagă comunitate, două state vecine, dar şi bunul-simţ ? Chiar dacă este lingvistic, tot separatism se numeşte, acesta neavând nimic comun nici cu valorile europene şi nici cu vectorul european constituţional al ţării. 
 
 
 
Dr. Eugen PATRAŞ este vicepreşedinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi. 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

100 Comentarii

Ba! ciudă
14.02.2022, 06:42:35

Se dovesește cu prisosință, că Ucraina e o țară democratică, pentru care merită să intri-n foc, Ori, ba.

-2 (20 voturi)
Stropu
14.02.2022, 07:11:53

Ce e cret ucrainenii sunt niste romani

-30 (30 voturi)
Stropu
14.02.2022, 07:08:55

Asazisa limba romaneasca este defapt vechea limba stramoseasca a Moldovenilor .

-38 (38 voturi)
Vest Romanati
14.02.2022, 07:29:21

Eiii?Ai văzut că gândești normal când nu ești beat?Limba română este de fapt vechea limba strămoșească a moldovenilor,muntenilor,bănățenilor,transilvănenilor,dobrogenilor,oltenilor,transnistrenilor,timocenilor.Pregateste te să zbori,Adine!

+15 (17 voturi)
Bingo Bango
14.02.2022, 07:47:54

Ucraina trebuia de mult timp sa inteleaga ca moldovenii sunt romani, sunt un singur neam. Limba comuna vorbita este limba romana.

+8 (8 voturi)

Vezi toate comentariile (100)

Modifică Setările