Ucraina, poligonul de încercare al noilor atacuri hibride complexe ale Rusiei împotriva lumii

Foto Shutterstock

Am scris multe despre războiul hibrid. Teoria şi modul de acţiune luate din practica acţiunilor de pe teren, începând cu războiul Israel-Liban şi mergând până la operaţiunea rusă a “omuleţilor verzi” în Crimeea, terminată cu anexarea peninsulei ucrainene, leagănul tătarilor băştinaşi, şi agresiunea militară rusă din Estul Ucrainei.

Iată că directorul Serviciului de Informaţii Externe al Ucrainei, Valerii Kondratiuk, a publicat în presa ucraineană - analiză reluată inclusiv pe site-ul Ambasadei Ucrainei la Bucureşti, o prezentare a instrumentarului de război hibrid al Rusiei pe care-l deţine în Ucraina şi-l exercită alternativ şi combinat, în funcţie de interese, în orice moment. Analiza are elemente inedite cu informaţii exacte despre capabilităţile Rusiei şi abordarea agresivă a războiului hibrid, combinând instrumente militare, politice, economice, informaţionale, cibernetice, religioase, orchestrarea conflictelor regionale şi instrumente teroriste pentru acţiunile sale hibride, Ucraina fiind, din acest punct de vedere, poligon de încercare al metodelor şi instrumentelor ruse utilizabile oricând împotriva oricărui stat. Lectura merită făcută şi prin prezenţa unor evaluări exacte ale categoriilor de forţe şi instrumente militare şi nemilitare în regiune, modalitatea de combinare, dar şi prin prezentarea limitărilor acţiunilor Rusiei.

Ucraina vasală, intrată în Lumea Rusă

După cum am văzut în cazul reacţiilor MAE rus, prin purtătoarea de cuvânt Maria Zaharova, la relocarea unui număr minim de trupe americane în România şi Polonia, gândirea rusă continuă să considere că statele independente Ucraina, Belarus şi Republica Moldova fac parte din Lumea rusă şi sunt sub responsabilitatea sa, atunci când vorbeşte despre linia de demarcaţie NATO-Rusia, situaţia la frontiera de Vest a Rusiei. Ei bine, Kondratiuk vine şi pronunţă rece, cinic şi exact obiectivele politicii agresive a Rusiei asupra Ucrainei în acelaşi sens.                      

Principalele ameninţări ale Rusiei la adresa Ucrainei ar fi războiul hibrid, conflictul militar armat deschis, politica agresivă a Rusiei pe toate planurile la adresa Ucrainei, de subminare a tuturor proceselor politice şi socio-economice, subminarea sprijinului primit de Ucraina la nivel internaţional. Eu aş mai adăuga imixtiunea şi alterarea deciziei la nivel strategic, prin corupere şi influenţă, şi operaţiuni subversive directe în spatele frontului – asasinate ale duşmanilor direcţi şi ruşilor/cecenilor refugiaţi în Ucraina controlată de autorităţile legitime, organizarea de explozii la depozite de muniţie şi situri ale unor uzine ce lucrează cu produse inflamabile şi explozibile, blocarea producţiei esenţiale pentru a produce disfuncţii şi reacţia populaţiei ucrainene nemulţumită pentru absenţa sau întreruperi în furnizarea de bunuri şi servicii fundamentale.

Obiectivul strategic al Rusiei este evident şi bine surprins: aducerea Ucrainei înapoi în sfera de influenţă totală a Moscovei, eliminarea identităţii naţionale a ucrainenilor – prin “frăţia slavă” şi “apartenenţa la Lumea Rusă” - şi a independenţei de stat, stabilirea unui control complet asupra proceselor ce au loc în Ucraina, încheierea existenţei suverane a Ucrainei. Pentru a-şi atinge obiectivele, Rusia doreşte să realizeze superioritatea la nivel militar, politic, economic, informaţional şi cibernetic, şi să determine conflicte bazate pe limbă şi religie. Ultimele elemente apar deja în documentele programatice ruse, în prezentări publice la toate nivelele militare şi politice în Rusia şi la Kremlin.

Ameninţări militare: două armate, un corp de armată, o bază militară, militarizarea Crimeii şi 78.000 de militari la frontierele Ucrainei

Anexarea Crimeii şi agresiunea militară rusă din Estul Ucrainei, din regiunile Donetsk şi Luhansk, au dus la aducerea de noi trupe ruse şi la militarizarea forţată a ambelor regiuni ocupate, după ce Rusia a distrus întregul sistem de principii, reguli şi angajamente la nivel mondial (ONU, Memorandumul de la Budapesta), european (OSCE, inviolabilitatea frontierelor în Europa, respectarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a statelor europene) şi din spaţiul post-sovietic (CSI, documentele de la Alma Ata).

Rusia a desfăşurat două noi armate – Armata 20 – două divizii, în jur de 24000 de militari – Armata a 8-a – 45.000 militari, cu cele două Corpuri de Armată 1 şi 2 din Donbas, din zona ocupată. În plus, a fost format Corpul 22 Armată, o formaţiune de trupe de coastă a forţelor navale ruse, cu 9000 de militari. Toate aceste formaţiuni sunt noi, plasate la frontiera Ucrainei sau pe teritoriile ocupate, şi vor deveni operaţionale în viitorul apropiat (sfârşitul anului 2020). Se adaugă o bază militară la Rostov pe Don, la 60 km de frontiera ruso-ucraineană, cu desfăşurarea permanentă a Diviziei 150 motorizată a Armatei Ruse. Asta ca să avem perspectiva declaraţiei nervoase a Mariei Zaharova la adresa a 1000 militari americani desfăşuraţi, în format rotativ, în România.

Armamentele noi desfăşurate în regiune depăşesc nivelul precar înregistrat în alte zone geografice şi alte componente ale Armatei Ruse. Astfel, începând cu forţele strategice nucleare – 83% armament nou, continuând cu Forţele aerospaţiale – 75% armament nou în regiune, cu forţele aeropurtate şi forţele navale – peste 63% armament nou, modernizarea e cea mai redusă la forţele terestre, doar 50%. În schimb, sistemele moderne integrate de comandă şi control ating în regiune 67% grad de modernizare-echipamente noi, fireşte în contextul nivelului tehnologic disponibil azi în Federaţia Rusă, aflată sub embargo pe multe categorii de produse cu utilizare militară şi dublă utilizare.

Militarizarea Crimeii este bine cunoscută, Rusia considerând că este teritoriul său din martie 2014 şi că nu mai trebuie să se supună, în acest caz, criteriilor şi limitelor prezenţei militare stipulate în Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa. Rusia s-a retras din Tratatul CFE în 2007, dar a susţinut întotdeauna că a continuat să respecte prevederile acestor acorduri. Chiar şi în cazul anexării Crimeii, Moscova a susţinut că nu a utilizat mai mult de 25.000 de militari, cât avea dreptul să deplaseze în peninsulă, potrivit acordului revizuit la Istanbul, la summitul OSCE din 1999. În schimb, Putin a ordonat în Crimeea şi a restabilit infrastructura capabilă să găzduiască arme nucleare, care exista din perioada URSS – facilitatea de depozitare şi pentru operaţiuni nucleare “Feodosia-13” şi cea de lângă localitatea Balaklava (“Sopka”). Şi refacerea infrastructurii de transport şi integrarea ei în sistemul de transport al Rusiei e parte a planificării militare.

Un alt semnal consistent al ameninţării ruse il reprezintă exerciţiile neanunţate şi alarmarea periodică a trupelor din regiune. Cel mai important exerciţiu, “Caucaz 2020”, care se va desfăşura în septembrie, utilizează 120.000 de militari, 2000 de vehicule de luptă, 300 avioane de luptă, 250 elicoptere, 50 vase de luptă şi 5 sumbarine. Această adevărată armadă a conquistadorilor ruşi are la bază un exerciţiu strict ofensiv ce vizează statele vecine, una dintre ţinte fiind preluarea, în urma unui atac în adâncimea teritoriului ucrainean, a rezervelor de apă necesare Crimeii, prin Canalul de Nord din regiunea Kerson a Ucrainei ce leagă Niprul de Marea Neagră.

Atacul militar pe scară largă în Ucraina: argumente şi limitări

Atacul militar pe scară largă în Ucraina este un proiect de primă importanţă pentru Kremlin şi Rusia lui Putin deoarece are o valoare de întrebuinţare multiplă. De fapt, o asemenea acţiune agresivă în adâncime, în scopul cuceririi de noi teritorii ale Ucrainei, ar rezolva multiple probleme ale Rusiei:

- deturnarea atenţiei de la problemele interne ale Rusiei – scăderea generală a încrederii în guvern şi administrarea Rusiei, deteriorarea standardelor de viaţă, un declin economic major, slăbirea verticalei puterii şi creşterea opoziţiei la nivelul elitelor regionale

- nevoia de a soluţiona problemele socio-economice majore ale Crimeii ocupate – furnizarea de apă, declinul turismului în peninsulă şi a veniturilor din această principală ocupaţie a localnicilor şi dezvoltărilor pe orizontală

- un asemenea atac ar valorifica şi vulnerabilitatea creată de diviziunile internaţionale şi de preocupările majorităţii statelor pentru probleme interne – procese electorale complexe, problema refugiaţilor, problemele legate de terorism, agravarea puternică a problemelor sociale, demografice şi economice.

Totuşi, în momentul de faţă nu sunt întruniţi factorii declanşării unei agresiuni militare pe scară largă din cauza unor limitări sensibile ale Rusiei:

− problemele financiare ce decurg din reducerea veniturilor la bugetul rus odată cu scăderea dramatică a preţurilor globale la petrol şi gaze şi a cererii aferente;

− după invenţia presupusului vacin, Moscova ar dori să forţeze o resetare a relaţiilor cu Occidentul pe seama pandemiei de Covid-19

− Rusia lui Putin nu doreşte să creeze mecanisme de alienare şi mai puternice ale ucrainenilor, cu precădere a celor de origine rusă, sperând în rolul pe care l-ar putea juca şi poziţiile pe care le-ar putea securiza în alegerile locale din Ucraina prin întărirea forţelor pro-ruse.

− Pe de altă parte, Rusia are probleme majore cu alocările de resurse financiare şi militare din cauza prioritizării lor în rivalităţile şi confruntările sale cu Turcia în Siria, Libia şi, indirect, legate de conflictul azero-armean;

− Politic, şi Rusia are probleme, în perspectiva alegerilor locale din septembrie 2020 şi a prăbuşirii încrederii în Putin la 23%, concomitent cu creşterea şi menţinerea protestelor interne, la nivelul regiunilor.

În discuţie intră şi interesele Kremlinului în alegerile prezidenţiale şi generale din noiembrie din Statele Unite, având în vedere că susţine realegerea lui Donald Trump şi că orice mişcare a sa în Ucraina va determina o reacţie şi a preşedintelui, şi a publicului său pe coordonate de sancţionare a Rusiei, cu pierderi multiple. În plus, există o perspectivă solidă de a pierde bunăvoinţa statelor europene în contextul formatului Normandia şi a paşilor înainte făcuţi de Dmitri Kozak spre preluarea controlului în Donbas pe modelul Transnistriei. Deci perspectiva unei operaţiuni pe scară largă depăşeşte orizontul finalului de an 2020.

Ameninţarea majoră a unei soluţii proaste impuse pe model Kozak în Estul Ucrainei

Dacă ameninţările militare ale desfăşurării conflictului actual din regiunile ocupate Donetsk şi Luhansk ar fi prima problemă, perspectiva unui atac general mai departe rămâne cea de a doua problemă, însă sigur a treia ameninţare este o soluţie proastă în Donbas, pe model transnistrean, care să submineze unitatea statului ucrainean şi, mai ales, influenţarea deciziilor strategice – de politică externă, securitate, apărare, orientare stragetică şi reforme – printr-o formă de veto rus exercitată de zona ocupată şi, eventual reintegrată. Asta în contextul în care Ucraina nu poate avea controlul asupra întregii sale frontiere – nu are un vecin intermediar ca Republica Moldova, în Transnistria, ci este vecin direct cu Federaţia Rusă dincolo de regiunea ocupată – şi nu beneficiază, nici nu poate avea în perspectivă, o hotărâre a CEDO care consacră responsabilitatea militară a Rusiei în regiunea ocupată, aşa cum se întâmplă cu cazul Ilaşcu şi alţii versus Rusia şi Republica Moldova, un document internaţional cu o forţă enormă, poate insuficient utilizat de către Chişinău.

Ameninţările de natură politică ale Rusiei mai vizează scindarea societăţii ucrainene şi subminarea fundamentelor statalităţii ucrainene, discreditarea ideii naţionale ucrainene, a identităţii ucrainene diferită de cea rusă, prin promovarea “naturii artificiale” a identităţii şi statului ucrainean la nivel internaţional. (am să ignor aici argumentele autorului legate de contrapunerea cetăţenilor ucraineni autorităţilor în chestiunea deciziilor privind zona separatistă, respectiv neîndeplinirea promisiunilor electorale de reintegrare teritorială şi stopare a războiului, susţineri pur politice şi electorale, odată ce multe din protestele ucrainenilor la adresa actualei puteri sunt justificate şi genuine).

Este relevantă, însă, dorinţa Moscovei de a crea o problemă majoră socială şi politică în Ucraina, care să reclame “ajutor umanitar” şi “îmbrăţişarea frăţească” a Rusiei ca soluţie. Susţinerea războiului tuturor împotriva tuturor, sabotarea politică a Ucrainei şi o posibilă acţiune militară de înlocuire a conducerii statului ucrainean sunt ţinte ale Rusiei, cel puţin pe termen mediu. Pentru aceasta, Rusia utilizează provocări, agenţi de influenţă, terorism, asasinate politice – aşa cum au fost asasinarea ofiţerului de intelligence M. Shapoval, cea a politicianului rus D. Voronenkov la Kiev, a ofiţerului de contrainformaţii O. Haraberyush la  Mariupol etc. Instrumentul e utilizat pe scară largă de către Rusia de la utilizarea Novichok-ului pentru cei doi Skripal în Marea Britanie la asasinatele cecene din Turcia şi ţările Golfului şi la cele mai recente Zelimkhan Khangoshvili la Berlin şi Mamikhan Umarov lângă Viena.

Ameninţări economice: război economic, comercial şi subminarea relaţiilor cu FMI

Ameninţările la nivel economic rămân cele clasice. Rusia nu pierde nici o ocazie pentru a folosi instrumentele războiului economic şi comercial împotriva Ucrainei, folosind presiuni financiare, şantaj energetic, blocaje în tranzit şi transport, alungarea producătorilor ucraineni din pieţele lor tradiţionale, discreditarea companiilor pe pieţele internaţionale, penetrarea pieţei ucrainene cu companii de acoperire occidentale. Rusia a făcut un adevărat registru al punctelor de presiune pe care apasă pentru a provoca o cât mai mare pierdere economiei ucrainene. Ţintele primare sunt întreprinderile fanion ucrainene dar şi porturile şi insfrastructura de transport, companii de combustibili şi energetice şi, fireşte, cele din industria de apărare sunt vizate de atacurile concentrate ale Rusiei.

Mai nou, Rusia atacă şi încearcă să blocheze dialogul Ucraineni cu organismele financiare internaţionale, în primul rând cu FMI. O face prin intermediul unor campanii de război informaţional în statele UE în legătură cu lipsa de credibilitate a sistemului de transport ucrainean de gaze, dar acordând şi o atenţie specială creşterii investiţiilor străine directe, care sunt subminate în Ucraina. Astfel, investitorii potenţiali sunt inundaţi cu informaţii false privind corupţia şi ameninţările şi acţiunile ilegale, tratate cu impunitate de către justiţie, ca să piardă investiţia şi compania. Nu-i vorba, spunem noi, corupţia reală existentă, lipsa de reforme în materie şi nivelul redus de edificare a statului de drept în Ucraina ajută acest efort.

Ceea ce a mai identificat analiza serviciului extern ucrainean este că, în cazul discuţiilor Ucraina -FMI, Rusia transmite direct, pe canale diplomatice, informaţii către reprezentanţi de prim plan ai sistemului bancar şi cercurilor de afaceri străine privind utilizarea neconformă a fondurilor venite de la FMI, a creditelor şi a ajutorului tehnic şi umanitar. Raportul susţine că foarte multe din aceste informaţii sunt false, aşa cum dezinformarea privind “declinul/prăbuşirea economică datorată corupţiei” este o constantă în discuţiile oficiale între reprezentanţii ruşi şi occidentali, cu orice ocazie.

Fireşte că interesul rus de a ocoli Ucraina în tranzitul de gaze, prin intermediul Nord Stream 2 şi Turkstream, este prezent întotdeauna. E adevărat că UE şi Germania au condiţionat menţinerea tranzitului prin Ucraina, cu precădere spre pieţele care nu pot fi alimentate altfel, prin intermediul Directivei Gaze, dar perspectiva nu e deloc încurajatoare. Aici intervin, însă, şi alte categorii de interese şi alţi actori, Germania fiind complet refractară la observaţiile americane şi central-est europene în legătură cu prejudiciile pe care le aduce Nord Stream şi Nord Stream 2 acestor state europene, invocând interesul industriei germane şi idea proiectului privat, nu guvernamental, de stat, contar numeroaselor poziţii, semnături şi observaţii ale miniştrilor reprezentând statele europene din regiune, care sunt astfel prejudiciate.

Ameninţări informaţionale: propagandă, dezinformare, război informaţional şi religios

Nu este o noutate tentativa Rusiei de a domina spaţiul informaţional ucrainean. Se întâmplă în tot spaţiul post-sovietic, cel mai penetrat fiind spaţiul public al Republicii Moldova, acolo unde Moscova beneficiază de un purtător de mesaje precum preşedintele Igor Dodon, ostentativ pro-rus. Dar nu trebuie uitat că aceste elemente de război informaţional au precedat agresiunea militară, deci interesul pentru identificarea momentelor de intensificare a războiului informaţional şi a celui psihologic este pe deplin justificată.

Nu este vorba numai despre mass media clasică, din contra, reţelele sociale sunt subiectul operaţiunilor informaţionale ţintite, cu precădere, a fake news şi dezinformării relevate de rapoartele tuturor instituţiilor occidentale. Cea mai clară este inundarea spaţiului mediatic cu nenumărate versiuni, care mai de care mai fantasmagorică, a doborârii zborului Malaysian MH-17 pentru a ascunde responsabilitatea Rusiei şi a armatei ruse în acest tir. Ucraina a fost, nu odată, prezentată ca responsabil, aşa cum au apărut pseudo-informaţii în care Ucraina antrena teroriştii ISIS, iar laboratoare secrete pentru arme biologice erau construite pe teritoriul aflat sub controlul autorităţilor legitime.

În subminarea societăţii ucrainene a jucat un rol şi legea rusă privind condamnarea penală a oricui pune sub semnul întrebării anexarea Crimeii. Vizaţi sunt cetăţeni ruşi şi străini, deopotrivă. Campaniile au vizat şi sentimente naţionaliste legate de utilizarea limbii şi religiei, dar şi teorii ale conspiraţiei privind conducerea Ucrainei din exterior sau de către FMI. Provocări şi presupuse atacuri ale “naţionaliştilor ucraineni” care vizează opoziţia pro-rusă sunt constante, ca şi participarea ucrainenilor la protestele în masă de peste hotare, în Serbia, Belarus sau chiar în Rusia, inclusiv despre pretinşii mercenari ucraineni care ar fi implicaţi. În schimb, este utilizată diferenţa între Biserica Ortodoxă rusă şi cea ucraineană, iar Rusia însăşi încearcă legalizarea unor trupe paramilitare pe lângă comunităţile religioase pe care le controlează, prin organizaţiile de cazaci pro-ruşi din regiunile Kiev, Viniţa şi Zaporoje, de exemplu.

Joaca de-a tensionarea relaţiilor istorice regionale: instrumentalizarea Ungariei, Poloniei şi extremei drepte ucrainene

Rusia încearcă constant să exploateze conflictele istorice între Ucraina şi vecinii săi, concomitant cu elemente de rescriere a istoriei a la russe. Pe această bază s-au construit pseudo-legitimităţile pentru anexarea Crimeii şi agesiunea militară rusă din Estul Ucrainei. Urmele Rusiei au fost regăsite prin acţiunile separatiste şi protestele din fiecare regiune de la graniţa cu vecinii occidentali, în primul rând, de la care se aşteaptă reacţii şi blocaje de tipul celui aplicat de Ungaria în cadrul relaţiilor Ucraina-NATO. Polonia este cea de a doua ţintă a Rusiei.

Metodele privesc şi acţiuni clandestine, implicarea unor grupuri naţionaliste existente sau create ad hoc, atât la nivelul Ucrainei cât şi al Poloniei, precum grupurile de pankeri “Vovan” şi “Lexus”, instrumentate în relaţiile ucraineano-poloneze. Ele vizează revendicări teritoriale şi revizionism – regiunea Lvov şi altele. Alte exemple date de raport vizează partidul pro-rus “Zmina”, al cărui lider Mateusz Piskorski a fost arestat de către SBU pentru cooperarea cu serviciile secrete ruse sau arestarea de către Polonia în 2018 a propriilor cetăţeni din organizaţia poloneză pro-rusă “Phalanga” care au dat foc clădirii Societăţii de Cultura ungară din Ujgorod, acţiune pusă imediat de către propaganda rusă pe seama “ultranaţionaliştilor ucraineni”.

Raportul şi textul directorului serviciului de informaţii externe urainean includ, în mod greşit, referirea la situaţia din Belarus şi utilizarea prezumtivă de către Rusia a celor 32 membri ai companiei militare private a GRU, Wagner. Evoluţiile din Belarus au demonstrat că aceasta a fost o operaţiune a lui Lukashenko de a-şi legitima realegerea prin fals şi trucarea alegerilor, nicidecum o încercare a Rusiei de a interveni şi susţine protestele. Cei arestaţi nu aveau arme şi şi-au pierdut zborul via Istanbul către zonele de conflict din Africa, în schimb Lukashenko a folosit, cinic, această situaţie, însă la final, în loc să-i predea Ucrainei pe cei în cauză sau măcar pe cetăţenii ucraineni dintre aceştia, implicaţi în acte teroriste în Donetsk şi Luhansk, a preferat să-i trimită înapoi la Moscova.

Destabilizare, provocări ostile, presiuni ofensive şi compromiterea Ucrainei, instrumente desfăşurate deja de Rusia

Deci ameninţările Rusiei lui Putin la adresa Ucrainei se menţin şi în orice moment instrumentarul poate fi combinat în mod avantajos pentru agresor, în funcţie de nevoi, mergându-se până la o operaţiune militară pe scară largă cu scopul de a prelua mai departe părţi din teritoriul ucrainean, sub diferite pretexte – aprovizionarea cu apă din Crimeea, de exemplu, sau un coridor pe teren ferm între Rusia via Donbas şi Crimeea, pe malul Mării de Azov, cu preluarea porturilor ucrainene Mariupol şi Berdiansk şi Kiriliovka. Potrivit Serviciului extern de informaţii ucrainean, Rusia nu va fi niciodată de acord cu existenţa unui stat ucrainean independent, unitar şi orientat spre vest şi va utiliza toate mijloacele pentru a submina o asemenea evoluţie.

Deci panoplia de acţiuni ale Rusiei conţine, în continuare, orice tip de activitate de destabilizare a Ucrainei pentru a o readuce, în final, în zona de influenţă rusă. Presiunile active şi provocările sunt prezente la tot pasul şi se vor amplifica în perioada alegerilor locale ce vin – şi nu se vor desfăşura şi în regiunile ocupate din Estul Ucrainei. Intenţia reală este aceea de a da senzaţia de haos şi stat necondus, stat slab sau eşuat, care să reclame, nu-i aşa, intervenţia externă rusă.

De aici şi pregătirea pe scară largă pentru a inocula idea federalizării Ucrainei ca o posibilitate reală de a rezolva, prin metode paşnice, conflictul din regiunile de răsărit ale Ucrainei. E o soluţie impusă de pretinsa “eterogenitate naţională şi civilizaţională” a Ucrainei şi de slabul control al conducerii centrale – vezi celebra prezentare a lui Putin la summitul NATO de la Bucureşti, din 2008, adresându-se preşedintelui George W. Bush – “George, cum nu vezi că Ucraina este un stat artificial, creat din bucăţi ale teritoriilor vecinilor săi?” – ca şi cum nu Rusia şi Uniunea Sovietică au manipulat aceste frontiere ale Ucrainei, în perioada sovietică.

Rusia vrea incorporarea Ucrainei, în forma unui stat federal, care să-i ofere şansa controlului pas cu pas a cât mai multor regiuni prin intermediul partidelor şi liderilor pro-ruşi şi, în final, a Ucrainei întregi, pentru a stimula disoluţia statului ucrainean şi integrarea sa în “Lumea rusă”, cu excepţia teritoriului “Galiţiei” poloneze. De asemenea, instrumentalizează prin Dmitri Kozak - care a preluat controlul de la Vladislav Surkov, fosta eminenţă cenuşie a lui Putin – bătălia pentru a sublinia lipsa de voinţă a Kievului pentru o soluţie paşnică, bazată, în fapt pe cedări şi aplicarea forţată a planului rus de federalizare.

Raportul surprinde corect ameninţările pe care le reprezintă alegerile şi recunoaşterea liderilor şi a structurilor militare din regiunile anexate de ruşi în Estul Ucrainei, însă ele nu se regăsesc în politicile aplicate de către Kiev, în ultima vreme. Din contra, ocolirea formatului Normandia – şi acesta cu multe probleme – şi tentaţia negocierii directe cu Rusia lui Putin a dus la alienarea sprijinului occidental şi la greşeli pe care raportul din textul şefului informaţiilor externe ucrainene le relevă cu asupra de măsură. Din acest punct de vedere, cu delicateţea şi diplomaţia necesară, în această zonă, materialul publicat poate fi considerat şi o critică subtilă, poate neintenţionată la data raportului, la adresa reprezentanţilor administraţiei prezidenţiale care au procedat exact contrar avertismentelor cuprinse în raport.