Ucraina: Războiul pacifiştilor cu civilizaţia

Un tanc de tip "Gepard"

De ce să-i declarăm război lui Hitler? Ce ne-a făcut? Ce se-ntrebau, neliniştiţi, pacifiştii americani la începutul anilor 40, întreabă azi, retoric, apărătorii lui Putin.

Răspunsurile la întrebările pe care şi le puneau germanofilii pacifişti americani în anii 40 ai veacului trecut s-au dat de mult. Le-a dat istoria. Pacifiştii, putinofili sau nu, le ignoră.

Ei nu sunt doar avocaţii făptaşilor. Ci şi acuzatorii Ucrainei şi-ai preşedintelui Zelenski. Nu de pe poziţii belicoase, se înţelege. Nu pentru că ar detesta Ucraina. Dimpotrivă. Ci din ”pacifism”. Şi pragmatism. Ca să nu fie rău, ci bine. Ca să nu mai moară oamenii.

În acest scop îi propun Ucrainei să nu se mai apere, ci să pună arma jos. Iar Vestului să se abţină, de ”dragul păcii”, să-i mai dea sabia pe care ţara cotropită ar mai fi ispitită, poate, s-o ridice şi s-o folosească împotriva cotropitorului înarmat până în dinţi. Lui, arme i se mai pot da. Numai victimei nu. 

Cu cine seamănă ei bine? Cu judecătorii care-i achită pe violatori pentru că victima ar fi avut fusta cam scurtă. Sau care par a crede că victima putea opri violul.

Justificarea pretins ”morală” a făptaşului şi slăbirea victimei lui

Nu există azi dezinformare mai abjectă şi propagandă mai perversă decât să susţii că, de vreme ce Ucraina n-ar putea, chipurile, învinge în acest război, iar noi ”îi iubim pe toţi”, grămadă, pe victime şi pe făptaşi, că doar iubim omul, în orice ipostază s-ar găsi, Rusia ar trebui ajutată, să pună capăt conflagraţiei. Cum? Simplu. Oprind întărirea victimelor prin stoparea livrărilor de arme către agresaţi. Şi convingându-i pe cei pe nedrept atacaţi că sigur au şi ei o vină. Că or fi ”lătrat”, ca NATO,  ”la poarta Rusiei”. Dixit Papa. Care pare a fi preluat laitmotivul opresorului în nădejdea că l-ar putea stimula astfel să-i accepte intervenţia pentru victimă. Cine ştie ce-i animă pe alţii.

Potrivit logicii strâmbe a dezinformatorilor din slujba voluntară sau involuntară a criminalului, a ajuta victima e a prelungi războiul. Care ar fi adevăratul rău. Pentru că mor oameni. Prin urmare, de dragul păcii, agresorul ar trebui ajutat, pasămite, să-şi ducă fapta, care nu e un simplu viol, ci o crimă în masă până la amarnicul ei capăt. ”Ca să nu fie rău”, ci bine. Şi ”ca să nu mai moară oamenii”. Ce ne pasă că legitimăm un război de agresiune? Terorism de stat? O călcare în picioare a dreptului internaţional? Crime de război? Un genocid? Ce ne pasă că-l încurajăm pe criminal? Că, aranjându-ne cu el, garantăm agravarea crimelor lui şi noi aventuri teroriste şi genocidare?

Ne simţim bine şi ireproşabili moral, căci afirmăm că victima de acum e ”reală” şi ar fi, pentru noi, mai importantă decât cea ”ipotetică” din viitor. S-o salvăm, altfel spus, acum, indiferent ce-ar mai aduce viitorul. Ce ne pasă că le înmulţim pe toate, judecând aşa de iresponsabil? Iată o probă despre cât de josnică poate fi o ”etică a convingerii”, spre a cita termenul lui Max Weber.

Pacifiştii cu orice preţ o vor ţine una şi bună. Că ”omenoşi” ar fi ei, pentru că ar ”vrea pacea”. Că ”inteligenţi” sunt ei, căci nu pledează pentru ”prostia” slăbirii decisive a făptaşului. Sau chiar, ce oroare, pentru înfrângerea lui (care ar fi semnalul că făptaşul e pedepsit de o Comunitate Internaţională ce nu acceptă căderea în barbarie şi întoarcerea civilizaţiei la epoca de piatră).

Realismul disocierii nete de lideri infami şi fantezismul împăciuitorist

Churchill a fost primul care a înţeles că Hitler reprezintă răul absolut, acel tip de criminal cu care un compromis e riguros imposibil. Britanicii l-au susţinut pe lucidul lor om de stat, dându-i câştig de cauză în faţa appeasementului insular. Mai târziu Nicu Steinhardt avea să dea glas moral şi religios acestei atitudini implacabile, reliefând că nu se semnează cu Necuratul nici măcar o înţelegere care să stipuleze că D-zeu există.

Liderii britanici sunt şi primii care au înţeles mai nou imperativul moral şi politic al momentului. Survenind după ce ucrainenii au dovedit că vor şi pot să lupte la nevoie şi singuri, ca britanicii în 1940, împotriva unui regim totalitar şi terorist, vizita lui Boris Johnson la Kiev pare să fi pus capăt ispitei multor actori politici importanţi, inclusiv de la Kiev, de a accepta compromisuri oneroase (în negocieri perdante) de natură să fortifice poziţia unui criminal ca Putin.  

Pacifiştii se mai cred inteligenţi, căci propun ”soluţii” complicate, în fapt fanteziste. Se cred înţelepţi şi învăţaţi, deşi ignoră (ori trec sub tăcere) învăţături eterne, precum cea a descurajării şi dictonul, mereu valid, al lui ”si vis pacem para belllum”, dacă vrei pace, pregăteşte-te de război.

Pentru că, în realitate nu războiul în sine e rău, ci războiul nedrept, de agresiune. Când apărarea în războiul defensiv nu are succes, urmează înrobirea. Sau exterminarea, ca popor. Dar ce mai contează pentru pacifişti valoarea supremă a libertăţii şi demnităţii? Ei pretind, fals, a ”salva” vieţi.

Astuţii pacifiste

Ignorând principiul disuasiunii, slugile voluntare sau nu ale lui Putin încearcă să acrediteze (ca şi partizanii cu sau fără voie ai lui Hitler) ideea că Rusia nu şi-ar urmări decât interesele legitime, ar fi invincibilă şi că, deci, trebuie negociat cu ea indiferent ce-ar face. Pentru că, dixit deputata AUR  Anamaria Gavrilă, a trimite arme Ucrainei e ”o provocare pentru Moscova”, un ”pericol imens pentru România”, şi, culmea culmilor, o cale sigură de ”a pierde Moldova.”

Măi să fie. Ca şi cum Moldova ar fi ”a noastră”. Ca şi cum NATO n-ar conta. Dar de unde oare ştie toate acestea tânăra proorociţă, cam agramată, judecând după pompieristica - dar aparent omniscienta - ei declaraţie de presă difuzată de Agerpres? Pesemne că duduia o fi vorbit cu Putin. Sau cu propagandiştii lui. Sau poate le-o fi citit gândurile. Cum altfel se explică enormitatea afirmaţiilor ei, contrare dreptului internaţional? Care stipulează că a livra arme unei tabere beligerante nu înseamnă a deveni tabără beligerantă şi a ”băga ţara în război”.

Aceasta e realitatea. Dar putiniştilor pe faţă sau mascaţi nu le pasă că neagă realitatea. În care s-a demonstrat că Ucraina a înfrânt Rusia în primele faze ale acestui război, având relativ restrânse pierderi teritoriale, deşi e net inferioară inamicului în materie de efective şi de arme.

Se poate lesne imagina ce ar face militarii ucraineni cu invadatorii dacă, aşa cum au promis anglo-americanii, vor fi, în fine, înarmaţi. Şi deşi neagă realitatea şi evidenţa că înarmarea victimei poate schimba decisiv cursul războiului, pseudopacifiştii de serviciu (pe care, în genere, nu pacea, ci anihilarea definitivă a victimei şi a democraţiei de către dictatorul totalitar îi interesează) au neobrăzarea să califice drept ”realistă” sau ”pragmatică” propunerea lor utopică. Aşa că recomandă să se ”negocieze” o încetare a conflictului cu un agresor ca Putin.

Căci dictatorul n-ar fi în stare, chipurile, să pună capăt singur ciocnirilor militare, aşa cum le-a şi provocat. Asta după ce s-a tot încercat, timp de şase luni, ba chiar timp de opt ani, să se negocieze asiduu. Dar respectul dictatorului pentru acorduri şi negocieri s-a dovedit nul. Iar tratativele s-au dovedit in corpore, în aceste condiţii, zadarnice. Şi nu doar futile, ci şi contraproductive. Căci n-au făcut decât să-l stimuleze pe belicosul dictator imperialist, astfel încât invazia s-a produs. Şi continuă, pentru că se mai găsesc idioţi utili care-i alimentează tiranului speranţele vane.

Futilitatea aceasta nu i-a descurajat pe ideologii pacifismului. Care sunt deopotrivă extremişti de stânga şi de dreapta, uniţi în cuget şi simţiri de ura pe valorile liberale occidentale. La ele, spre paguba ei, apucase să adere Ucraina, motiv pentru care a cotropit-o Rusia în 2014. Şi în 2022.

Dar slugile tiranului, fie gras plătite, fie ideologic motivate, fie ambele, sunt foarte inventive. Îşi tot adaptează enormităţile la informaţii irefutabile. Cum e ştirea formidabilei rezistenţe ucrainene.

Aşa că, pe lângă reciclarea în varii formule a ameninţărilor (cu escaladarea războiului, cu unul mondial, cu sinucigaşa lovitură nucleară la care ar putea recurge Rusia şi altele asemenea) mai bagă băţul prin gard şi pretinzând că îi conced Kievului capacitatea de a se apăra, dar ar muri de grija Ucrainei şi ar vrea s-o scutească de ”suferinţele groaznice şi excesive ale unui război perpetuu”. Ceea ce e ca şi cum la vederea femeii supuse unui viol colectiv ai prefera, în loc să chemi poliţia, să încurajezi fiinţa siluită să-şi suporte supliciul cu graţie şi să ”încheie un grabnic compromis” cu făptaşii, ca nu cumva strigătele ei, oricum ”inutile”, să-i alerteze pe oamenii legii, să-i aducă la locul faptei şi să-i pună în pericol de pomană. Căci violatorii ar fi, pasămite, mai tari.

Între impostură, pretenţii şi realităţi

Nu mai puţin abjectă e postura de ”martir” pe care şi-o arogă unii din colaboraţioniştii pacifişti. Care, impostori de la un cap la altul, se bat cu pumnii în piept, mimând, în prezumtivul interes al ”vieţii” şi al ”diminuării suferinţelor tuturor”, o presupusă ”rezistenţă eroică” la insulta că ar fi idioţii utili ai tiranului; o rezistenţă pe care, în ipostaza ei reală, nemimată, o detestă cu spume şi o urăsc cordial şi irevocabil la Ucraina, la militarii şi la preşedintele ei, ca şi la toţi cei care o susţin.

Impostura nu se opreşte, de regulă, aici. Unii preopinenţi pretind că l-ar condamna pe tiran şi că n-ar cere capitularea Ucrainei. Dar ei lansează, concomitent, precum mama feminismului nemţesc, Alice Schwarzer, revendicări de oprire a înarmării Ucrainei cu arme ”ofensive” ca să ”nu fie provocată” Moscova. Satisfacerea lor ar genera riguros şi predictibil exact rezultatul ajutorării tiranului şi al capitulării Ucrainei, pe care aceeaşi pretind a nu le dori. Şi pentru a răspândi şi mai multă confuzie, tot ei sugerează că litigiul imposibil, pasămite, de tranşat în favoarea Ucrainei, ar putea fi chipurile stopat şi ”îngheţat” prin ”concesii rezonabile” făcute Kremlinului. Ceea ce s-a dovedit în realitate - şi nu o dată - infezabil. Ori că, de vreme ce i se dă Kievului o mână de ajutor care ar prelungi inutil conflictul, i s-ar putea dicta Ucrainei cum şi dacă să se apere.

Ce produc aceste apărări ale făptaşului, pretinzând a scuti victima de suferinţe”nerezonabile”? Dacă s-ar impune, lumea ar intra în logica dreptului celui mai brutal şi al invalidării oricărei justiţii. Ar fi moartea dreptului internaţional. Ar fi eternizarea violenţei şi-a asasinatului în masă global. Ar fi triumful barbariei generalizate, în urma funeraliilor civilizaţiei occidentale.

Că ne place sau nu, libertatea Moldovei, României, Europei, statelor NATO şi a valorilor lor, se apără în Ucraina. A nu o ajuta consistent să se apere eficient şi suficient, ar echivala cu sinuciderea. Pacifiştii ne-o recomandă. În numele păcii. Una de cimitir.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle