UE şi NATO - ambiţii şi vinovăţii în disputa Turcia-Grecia din Estul Mediteranei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

A făcut deja epocă şi râuri de cerneală au curs pe tema disputelor turco-elene din Estul Mediteranei şi Mării Egee. Am citit tot ce se putea scrie şi tot ce s-a publicat, cu foarte multe speculaţii, aberaţii, exagerări, titluri bombastice, doar-doar mai citeşte cineva.

De fapt, cantitatea de dezinformare e incomparabil mai mare decât cunoaşterea şi responsabilitatea calificării faptelor despre aliaţi din NATO şi parteneri europeni. Şi eu am avut o reţinere, şi am preferat să nu mă pronunţ în primele faze ale crizei, aşteptând clarificări, informaţii, iar timpul de 10-14 zile trecut de la momentul de început al actualului ciclu al disputelor a fost revelator. Azi putem spune că nu avem de a face cu nici un conflict militar deschis posibil, cu excepţia unor accidente neintenţionate – nu mai puţin periculoase, ci doar cu bătălia clasică de poziţionare în perspectiva negocierilor. Mai pe scurt, ca-n tradiţia românească, se ceartă ca să se împace.

Conflictele multiple greco-turce şi istoria bătăliei pentru Cipru

În 1952, Grecia şi Turcia intrau împreună în NATO. Sunt 68 de ani de atunci, iar relaţiile dintre cele două state au trecut şi prin războiul din Cipru, în 1974. O Grecie aflată sub regimul coloneilor a încercat controlul asupra Ciprului, prin lovitura de stat a juntei din 15 iulie 1974, urmată de tentativa de anexare a Ciprului la Grecia. Turcia a intervenit, a recunoscut unilateral partea turcă, sub forma de Republica Turcă a Ciprului de Nord, iar între cele două părţi s-a instalat o zonă tampon, cu trupe de menţinere a păcii ONU, asigurată de britanici.

În 2004, în timpul preşedinţiei semestriale a Consiliului UE a Greciei, Ciprul a avut de ratificat prin referendum Planul Anan de pace, după numele fostului Secretar General al ONU, care reunifica insula Cipru. Acordul fusese convenit de către părţi, însă, la vot, 65% din turci şi doar 24 % dintre greci au fost de acord cu reunificarea paritară a insulei. Motivul fundamental a fost intrarea automată a părţii greceşti a Ciprului în UE şi a Ciprului reintegrat doar dacă planul de pace era acceptat. UE a considerat că cei care blocau reintegrarea erau a priori turcii, dar s-a dovedit că blocajul a venit de la partea greacă cipriotă, care era deja cu sacii în căruţă, avea deja garanţia că partea ei de teritoriu oricum intră în UE.

A fost singurul caz notoriu de europenizare care blochează, nu susţine soluţionarea unui conflict. Pentru că exact perspectiva integrării în UE a făcut ca propaganda greacă să blocheze planul Anan, ştiut fiind că, ulterior, din postura de stat membru al UE cu partea greacă, reintegrarea se va putea face din condiţii mult mai avantajoase pentru Nicosia în raport cu partenerii turci din cealaltă parte a insulei. Aici este păcatul originar modern, pentru că nu merită să revenim în timp la primul Război Mondial şi desfiinţarea Imperiului Otoman, respectiv pacea post-război.

Delimitarea din Egee şi UNCLOS

Nu e mai puţin adevărat că există multiple alte delimitări care sunt disputate şi astăzi. Unele, precum cea din Tracia, împărţită între Bulgaria, Turcia şi Grecia, pe tărâmul European, provine din Primul Război Mondial şi din războiul turco-grec din 1934. Şi aici, şi în zona insulelor din Egee, disputele sunt vechi şi există delimitări clare şi recunoscute şi altele discutate şi disputate. Cele mai importante probleme sunt, într-adevăr, în zona insulelor din Egee, acolo unde Grecia deţine insule în proximitatea malului turc, pentru care solicită zone economice exclusive ce se întind şi intră în contradicţie cu pretenţiile şi litoralul turc, inclusiv cu frontierele maritime clasice.

De altfel, toate disputele pe asemenea speţe în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, bazate pe Legea / dreptul Mărilor – UNCLOS, toate dau câştig de cauză statelor cu frontiere maritime continentale în defavoarea insulelor din proximitatea ţărmurilor vecine. Una dintre cele mai importante delimitări a fost chiar aceea care a vizat zonele economice exclusive ale României şi Ucrainei, în Marea Neagră, implicând insula, de fapt stânca numită Insula Şerpilor.

Nu în ultimul rând, disputele greco-turce vizează şi ambiţiile şi solicitările cipriote, ale grecilor ciprioţi, mai exact, care nu ţin cont de cealaltă parte a insulei, partea turcă. Astfel, Ciprul grec consideră că întreaga insulă e teritoriul său, când discută despre frontiere maritime, zone economice exclusive şi drepturi, dar refuză o soluţionare şi reintegrare politică împreună cu partea turcă, cel puţin până în acest moment, 16 ani după Planul Anan. Pe această bază, Grecia şi Cipru au ales să-şi împartă şi delimiteze marea dintre ele fără participarea turcă, în timp ce Turcia a început explorări forţate în Mediterana de Est, în zone disputate, blocând exploatarea resurselor de către vase şi companii ce aveau contracte cu Ciprul.

Ingerinţa franceză şi excesele unilaterale excepţionaliste

În Estul Mediteranei au fost descoperite cantităţi importante de gaze, cu precădere, dar şi ceva petrol. La mare adâncime. Zona se întinde pe un teritoriu ce înconjoară Ciprul şi unde nu există o delimitare a tuturor părţilor participante, cu un exces al grecilor ciprioţi şi a grecilor în zona de est şi vest al insulei şi un exces turc în nord-vest şi sud-vestul insulei. Şi proiectul de gazoduct East-Med a exclus Turcia şi Ciprul turc din ecuaţie, implicând Israelul, Egiptul, Ciprul, Grecia şi Italia. Rezultatul au fost reacţii şi probleme discutate cu Autoritatea palestiniană – rezolvate de către Israel – probleme cu Libanul – subzistă o zonă de dispută la împărţirea zonei economice exclusivă – cu Siria, în mai mică măsură – zona cu gaz nu are incidenţă cu partea siriană a teritoriului Mediteranei de Est -  şi, fireşte, Turcia.

În această dispută, Italia a îmbrăţişat dialogul cu Turcia şi tentativa de a găsi o soluţie inclusivă, care să acopere şi interesele legitime ale Ankarei, respingându-i excesele. Pe de altă parte, în dispute s-a implicat Franţa, care are arierate şi o agendă confruntaţională bogată cu Turcia, cu precădere în Siria şi Libia. În Siria, Franţa, fosta metropolă, nu prea contează şi a desfăşurat acţiuni cu acordul Rusiei, trăgând din Mediterana împotriva ISIS, iar în Libia a îmbrăţişat tot o poziţie discutabilă, susţinându-l pe generalul rebel Khalifa Haftar alături de ruşi, emiratezi şi egipteni, împotriva Guvernului recunoscut de ONU, al Acordului Naţional, condus de Fayez al-Sarraj – deşi nici aici procesul nu a fost finalizat din cauza blocajelor venite de la guvernul alternativ de la Tobruk.

Pe acest fond, navele franceze au sprijinit Grecia împotriva Turciei, mai ales după incidentul cu navele franceze care au vrut să oprească o navă turcă pentru a controla şi aplica embargoul livrărilor de arme către Libia, dar a fost contrată de navele militare turce. Fără incidente armate, dar cu onoarea ştirbită, a fost de ajuns pentru a amplifica reactivitatea Franţei împotriva Turciei. Şi a o menţine până la punctul solicitării sancţiunilor la nivelul UE. Care nu au fost acceptate, prin acţiunile moderatoare şi de echilibru a unora dintre statele membre. Inclusiv ale României.


Recep Tayyip Erdogan FOTO Shutterstock

Recep Tayyip Erdogan FOTO Shutterstock

Forcingul turc şi negocierea germană în Estul Mediteranei

Pe acest fond, Turcia a semnat un acord de delimitare a frontierelor maritime şi a zonei economice exclusive cu Libia oficială. Cu o componentă de ajutor şi sprijin militar, training şi sprijin major pentru Guvernul de la Tripoli. Rezultatul a fost blocarea oricărui proiect care ar viza regiunea Estului Mediteranei şi nu ar include şi interesele turce.

Tensiunile au fost escaladate de zboruri ale aeronavelor turce peste zone considerate teritoriul grec şi chiar peste insule greceşti, dar şi cu operaţiuni de explorare în Mediterana făcute de către navele turce de forare. Cu intervenţii occidentale în favoarea Greciei, actorul mai slab, dar fără a escalada relaţiile cu Turcia.

Pe acest fond a intervenit Germania, ca deţinător al preşedinţiei rotative a UE, care a propus şi obţinut acordul pentru iniţierea negocierilor între părţi. Cu un acord preexistent, aceste negocieri erau pregătite şi chiar angajate la nivelele tehnice. Totuşi, a intervenit din nou un element care a blocat aceste negocieri, şi de data asta cel care a stricat atmosfera a fost Grecia. Şi acordul său de delimitare a teritoriilor maritime cu Egiptul – ignorând, fireşte, Turcia şi Libia şi propria lor delimitare, dar mai ales anunţul vizând ambiţia de a extinde zona economică exclusivă şi frontiera către litoralul turc au făcut ca aceste gesturi să constituie semnale că Grecia forţează avantaje unilaterale şi evită negocierile faţă în faţă cu Turcia.

Afirmaţiile bombastice ale Turciei - ameninţări pentru aşezarea la masa de negocieri cu Grecia

Principalul nemulţumit al acţiunilor unilaterale ale Greciei a fost Germania, cea care era aşezată solid în postura de mediator şi avea toate instrumentele să obţină un acord convenabil ambelor părţi. Având sprijinul Franţei şi al UE, Grecia a încercat, din nou, să obţină mai mult şi o poziţia mai avantajoasă în negocierile viitoare. Dacă e să ne raportăm la poziţiile asertive ale Turciei în raport cu evoluţiile relaţiei cu Grecia, făcute în special prin discursurile preşedintelui Erdogan, acestea sunt formulări bombastice cu valoare de întrebuinţare strict în zona electorală şi de imagine.

Pe fond, susţinerile Turciei au fost: extinderea unilaterală a teritoriului grec este casus beli, deci motiv de război – prin apropierea de malul turcesc al Egeei – iar apoi absenţa de la negocieri politice şi diplomatice poate duce la “situaţii dureroase” pentru partea greacă. În nici un caz nu e vorba despre conflict deschis, cu atât mai puţin unul militar, ci despre invitaţia la negocieri corecte. Cu o ameninţare complet nepoliticoasă în coadă.

Cum Grecia a greşit fundamental şi în raport cu Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, care a anunţat şi el iniţierea unor discuţii şi negocieri la nivel tehnic între Turcia şi Grecia – negate de partea greacă, la nivel politic, fapt care l-a pus pe Secretarul General în postură delicată faţă de terţi – acum Grecia în loc să-şi maximizeze poziţia, se află în postura de a pierde credibilitate şi poziţii chiar în raport cu organizaţiile din care face parte şi care îi asigurau un spate şi o postură de negociere relevantă în raport cu Turcia.

Soluţia balansată, inclusivă şi corectă e singura garanţie a păcii şi securităţii turco-eleno-cipriotă

Până la urmă, un lucru devine clar: soluţia pentru Estul Mediteranei este una inclusivă, care ţine cont şi de interesele Turciei şi ale turcilor ciprioţi. În subsidiar, soluţia din Cipru este absolut necesară şi urgentă, într-o variantă corectă, acolo unde UE are propriile sale probleme şi responsabilităţi faţă de evenimentele din 2004 şi respingerea Planului Anan de către partea greacă. Fără acest pas, vor exista întotdeauna temeiuri de dispută între statele din regiune. Şi o altă lecţie învăţată vizează delimitarea din Egee, care va fi singurul act ce poate încheia această revenire recursivă la conflict şi gesturi unilaterale între Grecia şi Turcia.

E de notat şi propunerea Ministrului român de Externe, Bogdan Aurescu, în legătură cu oferirea de consultanţă pe UNCLOS, legea privind dreptul mării a ONU, dar şi pe moratoriul privind explorările în Mediterana de Est până la sfârşitul delimitării. În mod normal, legea permite explorarea, nu şi exploatarea în zonele aflate în dispută până la soluţionarea delimitării. Abţinerea şi de la operaţiuni de explorare reduce motivele de confruntare şi dezbaterea/disputele vizând criteriile ce diferenţiază explorarea de exploatare între cele două state sau companiile terţe implicate.

Şi o notă de final: e o aberaţie să legi situaţia din Estul Mediteranei, relaţia turco-elenă, cu Marea Neagră sau cu trecerea liberă prin strâmtori, cu acordul de la Montreux sau mai mult, cu blocarea traficului. Turcia nu poate singură să blocheze traficul decât în condiţii stricte, ce vizează un război în Marea Neagră sau implicarea statelor litorale în conflict în Estul Mediteranei care-i afectează interesele. Vizată e, cu preponderenţă, Rusia, fireşte. Şi aici cu multe interpretări şi imponderabile.

Şi, în general, pentru terţi, pentru aliaţi şi parteneri europeni, disputa turco-elenă trebuie privită cu atenţie, responsabilitate şi rezerve, şi fără abordări senzaţionaliste, cu evitarea recursului la speculaţii neavenite. În general, e un spaţiu nerecomandat nespecialiştilor şi, în nici un caz, tiradelor caracteristice titlurilor de publicaţii bulevardiere. Şi, mai presus de toate, nu-şi au locul umori şi emoţii exhibate ale nemulţumirii sau neacceptării unor poziţii turce pentru că nu ne place Preşedintele Erdogan. Cu atât mai mult cu cât România este partener strategic cu Turcia.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite