Un act de război, riposta europeană şi dezinformarea

Cum ar trebui ripostat la actul de război al pirateriei comise de Belarus împotriva UE? Şi ce sunt încercările de deviere a atenţiei de la crima dictaturii din Minsk, dacă nu acte de război hibrid?

Deturnarea de către regimul din Minsk a unui avion de pasageri decolat dintr-o ţară a UE şi a NATO, aflat în zbor spre altă ţară a UE şi a NATO, reprezintă nu doar un act de terorism de stat.  Nu e doar piraterie. Să-i spunem pe nume. E un act de război.

Ştim de ce regimul din Minsk a comis acest act. Pentru a-l captura pe jurnalistul şi bloggerul Roman Protasevici, a cărui activitate pro-democratică e evident că i s-a părut excesiv de periculoasă pentru capacitatea mobilizării opoziţiei democratice şi, deci, pentru puterea dictatorului. 

Jurnalistul arestat serveşte şi drept exemplu de intimidat opoziţia şi de răspândit confuzia în Occident, motiv pentru care n-a fost doar reţinut abuziv spre a fi judecat şi condamnat la fel de abuziv. În maniera unui criminal în masă ca Saddam Hussein, Lukaşenko şi-a exhibat prada şi jertfa la televizor, cu chipul tumefiat de bătaie, după toate probabilităţile. 

Mobiluri şi metode

A fost bătut, probabil, spre a recunoaşte ”vinovăţii” de bună seamă imaginare. Sunt acelea care se admit doar după şantaj, maltratare şi tortură, metode bine documentate graţie unor foşti deţinuţi, în practicile şi tratamentele degradante aplicate de regimul Lukaşenko. 

Ce anume face tortura dintr-un om? O spune just şi expresiv, în ”Dincolo de vină şi pedeapsă”, Jean Amery, scriitorul arestat de Gestapo ca rezistent, înainte de a fi deportat la Auschwitz. Potrivit lui, tortura (pe care nu o practicau, fireşte, doar hitleriştii) era ”însăşi esenţa statului nazist”. Şi, întrucât violează graniţele corporale ale persoanei, e şi ”o formă de viol”. De la prima lovitură, reliefa Amery, ”omul se simte neajutorat”, pentru ca apoi să-şi piardă ”încrederea în lume”. În fapt, devine victima unei sadice filosofii nihiliste, al cărei scop final nu e să distrugă doar persoana toturată, ci convieţuirea, lumea, civilizaţia şi normele pe care se bazează.

În cazul Protasevici, exhibarea lui televizată cu obrazul tumefiat de bătaie reprezintă o savantă implicare a mediilor de informare şi dezinformare în masă în războiul hibrid menit, pe de o parte, să intimideze opoziţia internă şi externă contestând legitimitatea prezidenţială a lui Lukaşenko şi pe patronul său de la Moscova, Putin, indiferent unde rezidă disidenţii sau jurnaliştii critici, în UE sau în alte state din vest. Pe de alta, e o palmă pe obrazul Occidentului, care a condamnat vehement răpirea jurnalistului. 

Pe scurt, ne aflăm în faţa unor acte flagrante, făţişe, vizibile, al căror mesaj combinat reprezintă, ca şi actul de terorism de stat şi de piraterie aeriană al lui Lukaşenko, o doar vag disimulată declaraţie de război. La adresa cui? Nu doar a opoziţiei, ci şi a vestului, a democraţiei, a Comunităţii Internaţionale. 

În cauză e şi NATO care încă nu a ripostat

Dacă aşa stau lucrurile, sancţiunile adoptate de UE până acum sunt indiscutabil insuficiente. În plus, declaraţia de război a Belarus (cu sprijinul vădit al Rusiei şi sub umbrela securitară a Moscovei) nu vizează doar Comunitatea. În colimatorul tiranilor e pactul defensiv nordatlantic, căruia îi aparţin patria avionului de pasageri irlandez deturnat cu forţa, la ordinul dictatorului şi hoţului electoral al Belarus, Aleksander Lukaşenko, de un aparat de zbor militar. 

Avionul Ryanair din care a fost extras jurnalistul Roman Protasevici

Tot de NATO, nu doar de UE, aparţin şi capitalele aflate la originea şi la destinaţia zborului aparatului Ryanair, din care sângerosul tiran din Minsk l-a extras pe Protasevici. Ca şi pe prietena lui, de care statul poliţienesc zis Belarus se foloseşte, probabil, conform metodelor oricărei dictaturi, spre a şantaja, dezarma şi distruge moral şi psihic tânăra sa victimă principală. Care este mai întâi Roman Protasevici, apoi întregul jurnalism liber.

Or, dacă în cătarea Moscovei şi a Rusiei Albe conduse de satrapul lui Putin e NATO, pare evident că alianţa nordatlantică ar trebui să le dea tiranilor o replică. Şi anume una net mai adecvată decât cele, fatal insuficiente, luate în considerare până în prezent de UE, care au mai dat greş şi în trecut, din cauza lipsei lor de rigoare. Întrucât în joc e însăşi ”credibilitatea Occidentului”, ba chiar şi a ordinii internaţionale, NATO ar putea trece la edificarea unei zone de survol a Belarus, propunea recent un editorialist al ziarului austriac Der Standard. 

Pacea, dezinformarea, prostia şi trufia

Pe drept. Căci, dacă se doreşte pacea, iar nu stimularea celor mai inumane, barbare şi belicoase grupări teroriste şi dictaturi, de la Beijing la Fenian şi de la Moscova la Teheran, care operează între altele cu răpiri de opozanţi şi jurnalişti, un fapt e clar: la acte de război, ori la terorism guvernamental şi piraterie aeriană comandate de un şef de stat nu se răspunde cu jumătăţi de măsură luate fără nicio tragere de inimă.

Concomitent, trebuie acordată net mai multă atenţie şi altor chestii mai mărunte, dar constituind tot acţiuni şi agresiuni tipice pentru un război hibrid. În cauză sunt propaganda şi dezinformarea. Dar şi trufia şi prostia, recrutate sistematic de propagandişti spre a potenţa confuzia, a răspândi agitprop şi a frâna şi lichida contraoperaţiuni dureroase pentru tiranii. 

Edificatoare în această ordine de idei sunt unele ecouri ale acţiunii spectaculoase şi eficiente împotriva tiraniei, care nu costă democraţiile europene mai nimic, de felul celei propuse recent de scriitorul român Andrei Oişteanu şi adoptate, spre cinstea ei şi a primăriei pe care o conduce, de edilul sectorului 1 al capitalei române, Clotilde Armand. E vorba de actul de solidarizare cu ziaristul prigonit prin rebotezarea străzii Tuberozeler în ”Roman Protasevici”.

În reacţie, s-au auzit instantaneu voci doldora de morgă, luând în derâdere, trufaş, propunerea avansată de Oişteanu. În mod evident, transpunerea unei atari recomandări nu ar fi defel menită să înlocuiască sancţiunile severe care ar trebui adoptate în contra Belarus. Şi a Rusiei. Ci doar să facă ce se poate face, la nivelul unei primării de sector, spre a se contracara iritant tiraniile în cauză, cu bonusul important al stabilirii unui reper etic şi al susţinerii libertăţii presei într-o lume tot mai debusolată şi confuză moral. Nimic mai mult. 

Dar nici mai puţin. Şi nu toate cârtelile la adresa acestui recomandabil proiect, în multe privinţe salutar şi relativ lesne de materializat, sunt nevinovate derapaje ale unui komentariat înfumurat. Nu puţine nemulţumiri iscate de reacţiile apusene la actul de terorism de stat al Belarus ascund agende dezinformatoare. În ecou la abuziva arestare a lui Roman Protasevici s-au aruncat masiv pe piaţă, în special în reţelele sociale, care sunt mai uşor de ameţit şi prostit, naraţiunile agitpropului rusesc, încercând să devieze atenţia de la barbaria comisă cu mijloace poliţieneşti şi militare ultramoderne de Aleksander Lukaşenko.

Tunurile de ceaţă ale tiranilor

Întru reorientarea indignării generale şi devierea atenţiei, acest agitprop continuă să folosească metodele utilizate de teoriile conspiraţiei şi, în special, de cea antisemită. 

Astfel, se atribuie victimei (denigrată pe bază de poze false ori greşit interpretate) vina pentru crima săvârşită împotriva ei. În cazul de faţă împotriva lui Roman Protasevici, a Uniunii Europene, a Vestului. 

În acest scop, agitpropul rus face comparaţii abuzive, de pildă între deturnarea forţată, manu militari, a avionului Ryanair şi percheziţionarea discutabilă, dar acceptată de preşedintele de atunci al Boliviei, Morales, a aparatului său de zbor, aterizat la Viena din ”motive tehnice”, după cum s-a spus. Se presupunea, potrivit declaraţiilor de atunci ale  liderului din Lima, că în avion se afla fugitivul Ed Snowden. 

Comparaţii nu mai puţin absurde se fac între Protasevici şi Snowden însuşi. Sau Julian Assange. Or, bloggerul din Belarus chiar e un jurnalist care n-a comis delicte, în vreme ce Snowden şi Assange, departe de profesia jurnalismului clasic, au fost acuzaţi de justiţiile independente ale unor state de drept, nu ale unor dictaturi ca Belarus, de crime reale, de spionaj şi divulgare de documente secrete cu urmări fatale pentru agenţi secreţi occidentali. Iar în cazul Assange, de viol, inculpatul fugind de răspunderea în faţa justiţiei suedeze.

Bun. Dar ce putem face noi înşine? Mult! A nu răspândi şi a contracara dezinformările cu pricina şi altele asemenea nu ar trebui să fie doar obiectul demersurilor defensive ale UE şi ale NATO. Ar trebui să fie şi datoria fiecărui cetăţean european în parte, fiind la îndemâna oricui înţelege actualul război hibrid. Fiindcă, la urma urmei, în linia de miră a dictatorilor suntem chiar noi: cetăţenii lumii încă libere.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle