Un comisar atacă România şi Europa

Este România o ţară ”aproape neguvernabilă”? Da, potrivit comisarului pentru Energie, Gunther Oettinger (Germania).

Într-un discurs prezentat cu ocazia unei întâlniri a Camerei de Comerţ şi Industrie Germania-Belgia-Luxemburg de la Bruxelles, politicianul german creştin-democrat s-a declarat îngrijorat de ţări care, „fundamental privind, sunt pur şi simplu aproape neguvernabile: Bulgaria, România, Italia”.

De fapt, cine a vorbit? Comisarul european sau politicanul german creştin-democrat, aflat în campanie electorală? Fără îndoială că acesta din urmă. Comisia, prin purtătorul ei de cuvânt, s-a şi delimitat de afirmaţii, precizând că sunt doar opinii personale. 

Multor germani le place, desigur, să audă astfel de lucruri, iar politicienii aflaţi în campanie îşi acordează tonul în mod corespunzător. Tabloidele şi-au făcut treaba în mod strălucit, iar actuala generaţie de politicieni europeni nu pare să se obosească a găsi şi alte repere după care să-şi construiască discursurile.

Şi nu este întâmplător nici faptul că statele în discuţie ( plus Franţa, despre care Oettinger a spus că este total nepregătită pentru reforme) sunt conduse de guverne de centru-stânga, deci din familia rivală.  Politică măruntă, ca peste tot.

Dincolo de toate acestea, comisarului european îi scapă o nuanţă esenţială: România ( ca să ne referim doar la ea) nu este deloc neguvernabilă. România este o ţară prost guvernată - şi nu de azi, de ieri. Dar asta e cu totul altceva.

În România, instituţiile statului funcţionează – cu probleme, dar funcţionează.

Să fim serioşi, România nu este nici Somalia, nici Afganistanul, nici Mali. Nu este nici măcar Kosovo, un stat care nu s-ar putea guverna fără ajutorul instituţional acordat de Uniunea Europeană. În România, instituţiile statului funcţionează – cu probleme, dar funcţionează. Există corupţie, există nedreptate, există incompetenţă, există discrepanţe sociale strigătoare la cer. Cu toate acestea, nu există ”zone albe” în care să se dezvolte nestingherit celule teroriste, precum la graniţa dintre Afganistan şi Pakistan, nu există armate private care să se afle în război cu statul, precum în Mexic. Nu este nici Egiptul, a cărui stabilitate fragilă depinde de măsura în care armata reuşeşte să împartă alimente câtorva zeci de milioane de săraci. Acestea - şi nu problemele reale ale României – definesc statele neguvernabile sau „aproape”.  Oricum, dacă este să privim România în contextul celor circa 200 de state suverane de pe glob, ea se află, din punctul de vedere al calităţii guvernării, în prima treime.

Iar dacă România este un stat neguvernabil, cum se face că tocmai ţara comisarului Oettinger, Germania, a investit aici 5,6 miliarde de euro, din care 300 de milioane recent, prin compania Daimler? Cum se face că, totuşi, România are o rată a criminalităţii situată sub media europeană?  Şi cum de s-a împăcat până acum Uniunea Europeană cu trei state membre neguvernabile în interiorul ei, fără a trece la măsuri extreme pentru restabilirea ordinii?  Este, atunci, şi Uniunea neguvernabilă? Un stat neguvernabil este o ameninţare la nivel regional, iar soluţiile sunt fie izolarea, dacă nu se poate face mare lucru ( vezi Somalia), fie intervenţia externă pentru restabilirea ordinii ( vezi Mali).

Am văzut în România câteva reacţii de satisfacţie faţă de afirmaţiile comisarului european. Sunt rezultatul mentalităţii păguboase, potrivit căreia, dacă „ai noştri” nu se află la putere, atunci ţara trebuie izolată iar naţiunea pusă pe coji de nucă, drept pedeapsă că nu a votat cum trebuie. Şi, bineînţeles, este rezultatul unei confuzii.

Nu vom invada Marea Britanie, nu am umplut Europa cu carne de cal etichetată drept carne de vită, nu avem de gând să punem pe butuci sistemele de asigurări sociale din Germania.

Şi nu ar trebui să acceptăm senini statutul de vinovat de serviciu sau de cal de bătaie în campaniile electorale din alte ţări, doar fiindcă unele tabloide s-au obişnuit să ne zugrăvească în fel şi chip. Ne cunoaştem problemele. Dar nu suntem, în niciun caz, atât de răi precum vor să ne arate unii politicieni. Suntem 20 de milioane, iar cu excepţia, poate, a o sută-două de mii, muncim din greu pentru a ne face viaţa mai bună, aici sau prin Europa ori prin lume.

Nu vom invada Marea Britanie, nu am umplut Europa cu carne de cal etichetată drept carne de vită, nu avem de gând să punem pe butuci sistemele de asigurări sociale din Germania. Şi, pentru a spune adevărul până la capăt, povestea lebedelor din Viena a fost o făcătură de presă, un mit urban, precum cel de uz intern cu secuiii care nu vor să le vândă pâine românilor.

Există lucruri mai presus de cafturile politice interne. În realitate,  politicianul german nu s-a referit la un guvern sau altul, el a atacat naţiunea în întregul ei. O naţiune din care facem parte cu toţii, indiferent de convingerile politice.

Si mai e ceva: afirmaţiile comisarului pun în cauză însăşi construcţia europeană. Într-un moment dificil precum acesta, am avea nevoie de mesaje de solidaritate din partea celei mai puternice naţiuni a Uniunii Europene şi nu de etichetări gratuite. Ne-ar folosi tuturor.