Ventotene - Summit-ul disperării sau al ultimei speranţe?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
La Ventotene a avut loc summit-ul „celor 3 mari” rămaşi în UE după Brexit.
La Ventotene a avut loc summit-ul „celor 3 mari” rămaşi în UE după Brexit.

La Ventotene a avut loc summit-ul „celor 3 mari” rămaşi în UE după Brexit. Ce ne aduce nou Summit-ul Italia-Franţa-Germania în acest efort de resuscitare a proiectului european pre şi, mai ales, post-Brexit?

Prin decor, compoziţie şi tematică, întâlnirea de pe portavionul Garibaldi, ce a fost ancorat în faţa faimoasei insule, a încercat să evoce dramatismul întâlnirilor de altă dată dintre Reagan şi Gorbaciov sau dintre Churchill şi Roosevelt. Un adevărat nou „moment zero” pentru viitorul Europei.

Despre simbolistica locului, Cristian Unteanu a scris deunăzi un excelent editorial, făcând apel la memoria proiectului european. De la începuturile aventurii europene, tensiunea permanentă dintre naţional şi supranaţional, dintre federal şi intra-comunitar, a fost şi va rămâne atât principalul motor al integrării, cât şi principala linie de fractură în Europa.

Pe de altă parte, ce încearcă să transmită restului ţărilor către cei trei lideri, unul mai fragil decât altul în politica sa internă? Că proiectul european merge cu încăpăţânare înainte, că actuala criză existenţială a Uniunii poate reprezenta şi un semnal de trezire la realitate, de curaj şi de viziune renăscute. Aşa cum visul unei Europe unite lua naştere la Ventotene, tot aşa a 60-a aniversare de la fondarea Comunităţilor Europene din martie 2017, la Roma, trebuie să ne găsească pregătiţi să ducem Proiectul European mai departe. Pentru că situaţia europeană şi globală conţine ingrediente cel putin la fel de explozive ca şi cele care au condus la cel de-al Doilea Război Mondial şi la consecinţele acestuia. Mari puteri revanşarde contestând ordinea globală de după căderea comunismului, reaşezarea sferelor de influenţă prin competiţie geopolitică deschisă în Europa, Africa şi Asia, război, terorism şi migraţie, ultra-naţionalism renăscut - iată „reţeta pentru dezastru” care domină realitatea europeană şi globală de astăzi.

La ce au participat, de fapt, cei trei lideri: la Summit-ul disperării sau la cel al ultimei speranţe?

Mai are Europa resurse de reinventare? Şi dacă da, pentru care proiect european? Cel federalist, pe care îndrăzneala intelectuală a lui Altiero Spinelli ni l-a propus acum şase decenii prin Manifestul de la Ventotene? Sau cel inter-guvernamental, mai realist şi mai aproape de dorinţa publicului din mai toate statele UE?  Mergem către un „spaţiu Schengen întărit”, cu graniţe apărate în comun? Către o forţă militară autonomă faţă de NATO şi SUA şi o integrare a industriilor de apărare, cum propune Franţa susţinută de Italia? Către o guvernanţă economică şi o politică distinctă a Zonei Euro? Către o Europă cu câte viteze? Va mai exista o extindere a Uniunii? Care va fi viitorul relaţiei Uniunii şi a NATO cu Rusia, cele trei capitale – Berlin, Paris şi Roma - fiind recunoscute pentru susţinerea unei „reveniri la normal” în raporturile cu Moscova?

Şi, poate cel mai important: cine are „monopolul” iniţiativelor strategice cu privire la viitorul Uniunii? La Ventotene, întâlnirea tripartită a purtat motto-ul: „Numai de aici se vede visul european”. Chiar aşa să fie? Doar cei mari au dreptul de a vedea visul şi de a imagina viitorul? Sau cei vocali, care creează probleme pentru a-şi negocia un statut mai avantajos?

La ce au participat, de fapt, cei trei lideri: la Summit-ul disperării sau la cel al ultimei speranţe? Pentru că situaţia politică a celor trei este cel puţin precară. Matteo Renzi, gazda impetuoasă şi regizorul întâlnirii, vrea ca Italia să ocupe fotoliul de lider european lăsat liber prin plecarea Marii Britanii. Renzi are ambiţia şi viziunea politică necesare, însă situaţia economică, bugetară şi financiară fragilă a Italiei reprezintă un handicap important. El joacă o carte de totul sau nimic la referendumul de modificare a Constituţiei din această toamnă, unde soarta guvernului său va fi decisă. Franţa şi Germania au alegeri cruciale în 2017, ambii lideri fiind fragilizaţi fie de situaţia economică, în cazul Franţei, fie de politica faţă de imigraţie a Germaniei, şi, amândoi, de suita de atentate din cele două ţări. În cele trei ţări, partidele tradiţionale se află sub asediu, iar ascensiunea populismului şi xenofobiei pare un fenomen de neoprit.

Faptul că Angela Merkel se întâlneşte cu toţi noii membri ai UE, cu excepţia României, nu este de bun augur.

La Varşovia sau la Atena, întâlniri în formate variabile se succed cu repeziciune. La 16 septembrie, Presedinţia slovacă a UE organizează primul Consiliu European informal în care tema Europei în era post-Brexit va fi abordată sistematic. Faptul că Angela Merkel se întâlneşte cu toţi noii membri ai UE, cu excepţia României, nu este de bun augur. Iarăşi părem că suntem şi cu toţi, şi singuri, în acelaşi timp.

Dincolo de politică, retorică, simboluri sau frustrări, Summit-ul italian aduce un început de claritate cu privire la ce va urma. Plecarea Marii Britanii a distrus iluzia că Europa va putea merge, intactă, înainte. Între un vis spulberat şi salvarea a ceea ce mai poate fi salvat, granzii Europei, în frunte cu Germania, au decis: proiectul european va merge înainte cu cei care vor ŞI POT să se califice pentru participarea la următorul nivel de integrare politică, economică şi de securitate. Iar nivelul ambiţiei nu va mai fi cel declarativ, ci bazat pe ţinte şi standarde concrete şi de neocolit.  

Dacă ţările de la periferia Europei nu vor putea ţine pasul, nimeni nu le va da afară din Uniune, dar nici nu vor participa la marile decizii, pe care nucleul dur de state europene le vor adopta. Deşi suntem direct vizaţi şi nu ne avantajează, decizia este una logică şi pragmatică: decât paralizie şi disoluţie în 27, mai bine salvăm centrul şi sacrificăm periferia neputincioasă. Iar dacă cineva va mai fi tentat să plece sau să ameninţe cu ieşirea din Uniune sau din Zona Euro, nici o pierdere. Grosul economiei şi populaţiei se află tot la centru şi nu la periferie.

Dacă vrem să avem şansa de a nu cădea între scaune, răspunsul pentru noi nu va veni de la Berlin, Paris sau Roma şi nici de la Bruxelles.

Pentru ţări ca România, cu o economie, guvernanţă şi reputaţie precare, Ventotene poate deveni simbolul unei cumplite dileme: cum să faci parte din nucleul dur al unei construcţii unde îţi doreşti să fii, însă nu te califici şi nu vei fi acceptat cu dispensă? Cum ne vom poziţiona faţă de ambivalenţa marilor actori europeni în relaţia cu Rusia? Suntem în plină reconfigurare a noilor axe strategice ale Europei care ne vor afecta direct interesele noastre vitale. 

Dacă vrem să avem şansa de a nu cădea între scaune, răspunsul pentru noi nu va veni de la Berlin, Paris sau Roma şi nici de la Bruxelles. El trebuie să vină din interior, din saltul de bună guvernare, creştere economică susţinută, dintr-un contract social reînnoit, din lipsa de ambiguitate a alianţelor şi parteneriatelor noastre strategice, dintr-o politică externă, inclusiv diplomaţie economică şi militară, de înaltă calitate şi sofisticare. Şi dintr-o investiţie masivă în corectarea imaginii noastre despre noi şi a altora faţă de România, folosind şi nu ţinând la distanţă cei trei milioane de ambasadori ai României din străinătate şi atât de numeroşii români de succes şi de ispravă de acasă.

România a mai avut astfel de momente de cumpănă în istoria sa modernă şi, de fiecare dată, am ştiut să găsim răspunsul potrivit pentru a duce mai departe proiectul naţional. Sunt convins că şi acum vom şti să facem la fel.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite