Vestul, criza de leadership a SUA şi victoria Ucrainei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Volodimir Zelenski
Volodimir Zelenski

Mai poate învinge oare Ucraina? Mai poate. E chiar probabil. Dar dimensiunile acestei victorii nu depind doar de ea. Ci, mai ales de Statele Unite. Şi de durata unităţii actuale a oamenilor din Apus.

SUA şi-au majorat ajutorul militar destinat Ucrainei la 1,2 miliarde de dolari. Şi Europa şi l-a dublat pe al ei. Iar Ucraina, în mod cert, investeşte banii pe care-i are în mod demn. Şi judicios. Fiindcă luptă. Pentru a-şi păstra libertatea şi, nu în ultimul rând, fiinţa naţională, Ucraina lui Zelenski luptă, iată, din greu şi şi-a asumat pentru un viitor incert jertfe despre care s-a crezut după Stalingrad şi sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial că sunt definitiv de domeniul trecutului în Europa.

Iar oamenii din emisfera occidentală apreciază enorm sacrificiul lor. Generozitatea extraordinară cu care au fost şi sunt primiţi ucrainenii nu doar în Republica Moldova şi România, ci mai peste tot în lume, are mult, are foarte mult de-a face cu demnitatea, cu bărbăţia în faţa vicisitudinilor care i-au copleşit de când tiranul de la Moscova a dat drumul câinilor războiului, cu vitejia în luptă şi cu rezistenţa la greu a acestui popor. Tocmai aceste virtuţi cheie au ajuns să fie marfă mai rară în Occident decât benzina sau uleiul ieftin, la care se face coadă în Germania sau America.

Românii, vest-europenii şi americanii sub tunurile de ceaţă

Nu mai puţin rară a ajuns să fie orientarea oamenilor. Spaimele i-au năpădit chiar şi în România, Polonia, republicile baltice, net mai deprinse cu răul comunist şi incertitudinile lui decât au fost vreodată, în ultimul veac, americanii. Sau, de la război încoace, britanicii şi vesteuropenii.

Cine-i poate certa, cine le poate lua dezorientarea în nume de rău? Debusolarea îi face pe unii să cotizeze involuntar la manipulările de Maskirovka ale Rusiei lui Putin şi ale agenţilor ei de influenţă români şi să creadă onest că neutralitatea ar fi o opţiune, să zicem, pentru români. Ca şi cum n-ar fi clar din ananghia la care se află acum ţări ca Ucraina şi Republica Moldova, sau Georgia, spre deosebire de republicile baltice, cât de groaznic este să te afli fără apărare în zona gri dintre puteri, în faţa unui agresor uriaş, crud, sângeros, nemilos, ca expansionista Rusie postsovietică a lui Putin.

De ce să ne supărăm pe oameni dacă, înnebuniţi de frica bombelor nucleare şi a spectrului celui de-al Treilea Război Mondial, precum şi a prezumtivei ”nebunii” a liderului de la Kremlin, teme şiret agitate în mass media de propaganda putinistă, mulţi se tem groaznic de Rusia? Şi dacă, din cauza spaimei, sunt în stare să-şi vândă libertatea şi cămaşa de pe ei, doar doar îi vor câştiga graţiile unui dictator, care tocmai ia o bătaie soră cu moartea pe câmpul de bătaie, pe care îi e frică să se arate, ca Zelenski, de la un popor atât de dispreţuit de Putin, încât liderul rus nici nu-l consideră popor.

Dar de ce cad oamenii atât de lesne pradă celor mai fanteziste teorii şi celei mai sinistre propagande? Pentru că sunt de multă vreme într-o ceaţă deasă. Pentru că, deşi cei mai mulţi s-au edificat în fine că Putin e monstruos şi sinistru, nu mai au încredere nici în clasa politică occidentală şi nici în presa care o susţine. Le-au văzut şi unora şi altora derapajele în serie, din ultimul deceniu, tendinţa către elitism şi politicianism şi, corolarul lor, spre autoritarism, ori către superbie, falsificare şi cenzură, ori de câte ori dregătorii îşi epuizează rezerva de argumente.

Rolul conducător al prezidentului

A cui însă e datoria de a-i dumiri şi lămuri pe oameni? A presei? Nu numai. Este, în primul rând, a slujitorilor, a guvernanţilor poporului, a demnitarilor politici. A liderului lumii libere.

Dar nu pare nimeni mai chinuitor îndepărtat din tablou şi mai dureros lipsă din peisaj decât un Joe Biden lămuritor. Presa de stânga îl tot apără şi protejează de orice aluzie critică, oricât de fină, de orice întrebare de bun simţ. De pildă, pentru ce a decolat spre cer preţul benzinei? Or inflaţia, de ce e mai rea decât în ultimii 40 de ani? Casa Albă răspunde, parţial neadevărat.

C-o fi şi o păţi. C-ar fi efectul pandemiei şi al crizei ucrainene. Or, piaţa liberă de peste ocean n-ar fi avut probleme să compenseze lipsa ofertei de ţiţei şi să aplaneze criza, dacă ecologismul militant al administraţiei Biden n-ar fi retras, din raţiuni de ostilitate ideologică ecologist-progresistă, toate stimulentele firmelor americane doritoare să foreze în America. Acum administraţia caută petrolul la dictaturi aliate cu Putin. În Venezuela. Sau, mai ştii, culmea, la iranieni.

Cu toate acestea, americanii şi occidentalii, şocaţi de transgresarea tuturor normelor prin războiul de agresiune putinist, se arată mai uniţi decât oricând. E fără precedent şi fără egal de la 9/11 încoace solidaritatea şi apetenţa americanilor pentru sacrificii financiare majore în scopul impunerii de sancţiuni dure Rusiei lui Putin.

Ar fi marele moment de preluare a torţei de către liderul lumii libere. Or, în lipsa conducătorului suprem, a cărui prezenţă e mai necesară decât oricând în vremuri în care cineva ameninţă cu Armaghedonul nuclear, Vestul se confruntă cu o inflaţie debordantă, la uşa lumii a treia bate spectrul foametei, iar apocalipsa celui de-al Treilea Război Mondial pare după colţ, e o calamitate în sine. Una care dublează catastrofa retragerii în debandadă a SUA din Afganistan, din care Putin a învăţat că Biden chiar e cum se zice, slab, şi deci îşi poate permite aventuri externe. Pentru că ţarul n-a bănuit în trufia lui, că, ghinion maxim pentru el, va da de un conducător adevărat la Kiev.

Ucraina, SUA şi problemele globale

Dar preşedintele Zelenski nu poate rezolva pe lângă problemele războiului şi ecuaţiile globale. Nu i se poate cere să-i explice lui Biden cum vede China Taiwanul, după un nou eşec al SUA de a reimpune distrusa pax americana. Sau că e o nebunie să închei o înţelegere nucleară cu Iranul islamist al ayatolahilor, cel aliat cu Moscova, şi cu Beijingul, după ce armata Teheranului, încurajată şi ea de slăbiciunea SUA, a lansat rachete balistice spre a distruge consulatul american de la Erbil.

În condiţiile acestei crize groaznice de leadership, nu puţini se duc la profeţi eşuaţi gen Francis Fukuyama, politologul care a dat greş demenţial când, după prăbuşirea Uniunii Sovietice, a prezis că ne aflăm la ”sfârşitul istoriei”. Ceea ce nu înseamnă că predicţiile sale privind deznodământul actualei conflagraţii ruso-ucrainene ar fi neinteresante sau neverosimile. Dimpotrivă.

Potrivit lui, ”Ucraina va obţine o izbândă netă în războiul cu Putin, iar Rusia se va confrunta cu o înfrângere definitivă, după o campanie militară complet greşit planificată”. În al doilea rând, Fukuyama, reluat de Adevărul, crede că prăbuşirea poziţiilor ruseşti va fi subită şi dezastruoasă. Trupele ruse de pe câmpul de luptă vor ajunge în punctul în care vor fi nevoite să capituleze, incapabile să primească ajutor, ori să se retragă. Moralul lor va intra în pământ, mai ales în nordul Ucrainei. Apoi, nicio soluţie diplomatică n-ar mai fi posibilă şi acceptabilă pentru ambele părţi, ca să împiedice colapsul militar rusesc. N-ar exista, în opinia sa, vreun compromis care să fie mutual acceptabil, date fiind pierderile uriaşe pe care ambele părţi le-au înregistrat.

În fine, spre deosebire de ucraineni şi de mulţi esteuropeni lucizi, Fukuyama a salutat decizia lui Biden de a nu introduce o zonă de interdicţie de survol în Ucraina şi de a nu remite Kievului avioanele MiG-29 poloneze pentru ca Ucraina să biruiască Rusia de una singură, fără ca Putin să poată justifica înfrângerea cu intervenţia NATO. Deşi admite că Ucraina va plăti un preţ foarte piperat pentru triumful ei, Fukuyama mai crede că Putin nu va supravieţui înfrângerii. Căci nu va mai avea nici un atu odată ce se va fi dovedit slab, vulnerabil, incompetent şi de îngenuncheat.

E posibil ca şi Putin să-l citească pe Fukuyama şi să vrea să-l contrazică. Motiv, poate, pentru un deputat din Dumă, Leonid Sluţki, să declare pentru Ria Novosti, că între Rusia şi Ucraina s-ar fi făcut un ”progres semnificativ la negocieri” şi o soluţie ar fi posibilă în câteva zile. Mulţi ar dori-o fierbinte. Dar Rusia s-a extras din situaţii militare precare în trecut recurgând la arme chimice. Nu e sigur că va rezista ispitei acum, de vreme ce criminalii care s-au folosit de această armă în trecut, precum aliatul sirian al lui Putin, au scăpat nepedepsiţi de americani şi au rămas la putere.

Iar dacă situaţia forţelor armate ruse din Ucraina e atât de precară cum pare, mai ales în nord, nu văd motivul pentru care Zelenski să accepte noi ciuntiri de teritorii în sudul ocupat acum al ţării. Muzica lui Fukuyama e melodia care-i place vestului enorm. La apogeul valsului, în soarele amurgului, iese din scenă pentru totdeauna Putin. Toţi se îmbrăţişează înlăcrimaţi şi fericiţi. Dar nu este deloc obligatoriu ca scenariul lui să fie de nerealizat. Chiar dimpotrivă. Cu o condiţie. Mai mult decât oricând, ar fi nevoie ca anesteziatul Vest să se trezească mai rapid din vis, să se adecveze realităţii necondiţionat, să-şi depăşească frica, să conducă şi să consolideze militar şi financiar puternic poziţia lui Zelenski, slăbind-o fără milă, decisiv, pe a tiranului de la Kremlin.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite