Viaţa sălbatică la Cernobîl: cât de adevărate sunt zvonurile despre animalele mutante
0
O echipă de jurnalişti de la publicaţia americană „Slate“ a pătruns în zona de excludere de la Cernobîl, pentru a realiza un documentar despre ecosistemul care s-a dezvoltat acolo după dezastrul nuclear din 1986, când explozia unui reactor de la Centrala Atomoelectrică a dus la evacuarea permanentă a peste 300.000 de locuitori.
În zonă de protecţie, însă, încă mai trăiesc semi-legal câteva femei care nu şi-au abandonat vechile locuinţe. Printre acestea se numără şi Valentina Sachepok, fostă asistentă medicală, acum în vârstă de 60 de ani, care cunoaşte împrejurimile mai bine decât oricine. Femeia a condus echipa de jurnalişti prin pădurile din apropierea fostei centrale nucleare.
În urmă cu 26 de ani, explozia şi focul ce a urmat au împrăştiat radiaţii cât cel puţin 20 de bombe de la Hiroshima. Doi dintre cei mai persistenţi izotopi radioactivi sunt cesiu-137, care imită chimic potasiul şi stronţiu-90, care imită calciul din fiinţele vii. Odată ce aceşti izotopi au fost asimilaţi de plante, animale, ciuperci şi bacterii, radioactivitatea nu mai este în zonă, ci face parte din zonă.
Acest ecosistem este unic, 20 de ori mai mare decât Bucureştiul şi este împărţit între Belarus şi Ucraina. După ce zona a fost abandonată de oameni, pădurile şi mlaştinile au pus stăpânire pe câmpurile odată îngrijite, pe sate dar şi pe oraşe. Numai „carcasele“ unor clădiri în ruină stau mărturie că acolo a locuit cineva.
FOTO GettyImages/Guliver
Puţine animale sălbatice au supravieţuit în regiune după 1986. Mediul lor natural a fost distrus pentru construirea de ferme sovietice de lapte şi pentru plantaţiile de pin. Chiar şi aşa, unele mamifere mari au început să apară imediat după evacuare şi, curând, populaţia de animale sălbatice a explodat.
Carnea căprioarelor şi a porcilor mistreţi vânaţi aici la începutul anilor 1990 depăşea de 2.000 de ori normele de siguranţă în ceea ce priveşte conţinutul de cesiu-137. Chiar şi în prezent, când nivelul de radiaţii a scăzut, carnea unor animale testate în Belarus încă depăşesc nivelul de siguranţă de câteva zeci de ori. Fizic, însă, animalele arată perfect normal, scriu jurnaliştii de la „Slate“.
Mary Mycio, jurnalista care a mers la Cernobîl, spune că atunci când vine vorba despre explozia nucleară inevitabil se vorbeşte şi despre mutanţi sau zombi. „De fiecare dată când povestesc cuiva despre animalele pe care le-am văzut la Cernobîl primesc aceleaşi întrebări: «Au două capete?», «Strălucesc?», «Dar tu străluceşti?».
De fapt, în primii ani de după explozie, atunci când praful contaminat a acoperit totul în jur, cercetătorii au descoperit nenumărate exemple de mutaţii, asemenea celor din filmele de groază: malformaţii, nanism, gigantism, iar unele animale chiar străluceau!
Însă aceste efecte au fost depistate numai la plante şi nimeni nu a descoperit animale sălbatice afectate în mod grav după accidentul de la Cernobîl.
Sanctuarul din deşertul radioactiv
Viaţa sălbatică surprinzător de normală de la Cernobîl a schimbat complet părerea biologilor referitoare la consecinţele radioactivităţii asupra mediului. Ideea conform căreia cea mai mare zonă radioactivă a Europei ar putea deveni cel mai mare sanctuar al vieţii sălbatice este o idee greu de digerat de cei crescuţi în mediul radioactiv.
Totuşi, vestea, nu este bună pentru toate animalele. Multe specii, printre care berzele şi porumbeii, au dispărut odată cu oamenii. De asemenea, animalele mai mici par să fie mai vulnerabile la radiaţii decât cele mai mari. Acesta pare a fi motivul pentru care rozătoarele studiate la Cernobîl în anii 1990 aveau perioade scurte de viaţă şi pui mult mai mici faţă de semenii lor din alte zone. Mai mult, la radaşcă s-a observat că au coarn inegale, dar numărul lor nu a fost afectat.
Pentru că bunăstarea speciilor de animale sălbatice este măsurată în funcţie de număr, nu după starea fiecărui animal, fauna de la Cernobîl este considerată perfect sănătoasă. Părerea predominantă printre oamenii de ştiinţă referitoare la zona de excludere este că reprezintă un sanctuar neintenţionat al faunei sălbatice. Această concluzie se bazează pe premisa că radiaţiile sunt mai puţin dăunătoare pentru viaţa sălbatică decât este omul.
Pe de altă parte, există şi biologi care demontează această teorie. Timothy Mousseau de la Universitatea din Carolina de Sud şi Anders Moller de Universitatea din Paris au publicat o serie de lucrări în care susţin că populaţiile de insecte, păsări şi mamifere sunt în scădere în zonele contaminate ale Cernobîlului, iar păsările nu mai îşi depun ouă în aceleaşi zone. Astfel, ei contrazic abundenţa animalelor.
Alte studii, însă, au constatat că diversitatea mamiferelor este egală cu cea existentă într-o rezervaţie naturală, şi că au apărut specii rare de animale, cum ar fi urşi, râşi, vidre, bursuci, dar şi bizoni sau cai. Populaţia de păsări este şi mai mare, cuprinzând peste 61 de specii rare. Lebedele sălbatice, care cândva erau o raritate, apar acum în mod regulat.
„Cel mai probabil, controversa privind impactul radiaţiilor de la Cernobîl asupra vieţii sălbatice va stimula întreprinderea mai multor studii, mai bine concepute. Acest subiect a devenit acum de interes, la mai bine de un sfert de secol de la dezastru. Fukushima ne-a arătat că astfel de accidente pot avea loc şi pe viitor. Între timp, nu vă faceţi griji. Creaturile radioactive de la Cernobîl nu pleacă nicăieri, dacă vom continua să le lăsăm în pace“, conchide jurnalista.
Se încarcă comentariile...
