Vive la Republique! (pînă n-o mai rămînea nimic)

Folclorul diplomatic e o literatură delicioasă şi neglijentă. Una din vorbele de duh care aduc glorie la dineuri şi satisfacţie editorialiştilor în căutare de paradox spune aşa: întrebat, pe la începutul anilor ’70, ce crede despre Revoluţia Franceză, liderul chinez Chu En Lai ar fi apreciat că e prea devreme să ne pronunţăm. Ştim, acum, că la mijloc a fost o neînţelegere.

Oracolul chinezesc a răspuns crezînd că e vorba de revoltele studenţeşti de la Paris, din 1968. Între timp, am mai aflat ceva: e prea tîrziu. Pînă şi pentru momentul ’68. Ciclul deschis de insurecţia chic a studenţilor parizieni doctori în progres şi sătui de bine s-a încheiat. Cu un naufragiu festiv. Francezii s-au trezit, duminică, în faţa a doi candidaţi infernali. După deliberări spumoase în jurul dilemei ciumă sau holeră?, francezii l-au ales Preşedinte pe Emmanuel Macron. Şi, cu asta, gata: sora noastră mai mare s-a închis în birou, singură cu un costum nelocuit din care zîmbeşte o iluzie.

Emmanuel Macron e o hologramă premium. Fost membru al echipajului Hollande, care a lăsat în urmă primul mandat prezidenţial inexistent din istoria Republicii, Macron s-a ilustrat chibiţînd creator la planurile care au asfixiat economia franceză. Iar ce urmează e şi mai promiţător.

O ştire înecată de interesul pentru prezidenţialele franceze ne spune că, în chiar sîmbăta dinaintea alegerilor, încă 3000 de migranţi au pătruns în Italia. Şi nu vor rămîne acolo. Europa a pierdut controlul asupra propriei configuraţii umane. Ce a pus Franţa în faţa acestui tsunami? Un Micron. Noul Preşedinte răspunde, însă, pe deplin, acelei nevoi generale de confort PR care i-a adus la putere pe Obama, Trudeau şi Renzi - prinţi ai cuvîntului gol şi titani ai viziunii selfie.

Cu Macron, ascensiunea consensului elitar-progresist continuă şi face încă un pas spre dezastrul final. Socialismul epurat de zguri proletare e noua religie politică a lumii bune şi se cheamă, mai nou, centrism sau progresism. În spate, e tot stînga, cu observaţia că tot ce a ratat barosul comunist e bifat lin de noul dogmatism eco-sindical-prominoritar-euro-egalitar.

În colţul opus lui Macron, Marine Le Pen e o figură demult distrusă de înlocuirea ghilotinei cu propaganda de presă.

E lumea în care ipocrizia a ajuns imn de stat, drapel şi condiţie psihică permanentă. Aceiaşi oameni care se bat pe baricade cu oribilul 1%, cu băncile şi cu instituţiile privilegiate ale culturii albe îl selectează şi susţin pe Macron - bancherul milionar şi absolventul celor mai de soi şcoli franţuzeşti. Fiind de stînga, Macron are scutire. După acelaşi model, eşti femeie sau de culoare numai dacă eşti de stînga. Thatcher şi May nu au sex, iar afro-americanul Carson (membru al administraţiei Trump) e incolor. E de la sine înţeles că Obama poate încasa 500.000 pe o conferinţă, plus 60 de milioane avans pentru viitoarea carte de Memorii, şi tot nu e un exemplu de lăcomie corporatistă. Pentru că e de stînga.

În colţul opus lui Macron, Marine Le Pen e o figură demult distrusă de înlocuirea ghilotinei cu propaganda de presă. Ideea generală din pagina de ziar şi convingerea multor avîntaţi care n-au deschis o carte de istorie e că Le Pen îl va lua consilier pe tînărul şi promiţătorul tehnocrat german Goebbels, după care va ordona execuţia zilnică a musulmanilor care nu pot recita, de la coadă la cap, Tatăl Nostru. Ce nu vor să bage de seamă detractorii revoltatei Le Pen e că doamna în cauză nu e o soluţie, ci rezultatul unei rebeliuni disperate. Ca peste tot în teritoriile occidentale preluate de dualismul birocratic-progresist, o parte însemnată a populaţiilor locale detestă îndobitocirea şi dictatul noului puritanism. Le Pen e expresia unei negaţii pe care a ştiut să o transporte, dar nu o poate rezolva. Fără cap de business şi genă de pokerist, Le Pen e un Trump lefter şi limitat.

Pînă aici, comedia. Mai departe tragedia. Franţa se pricepe de minune la ridicolul elevat şi, din acest motiv, a dus mereu cu vorba istoria gravă. De data asta, însă, francezii au dat cu Republica de propriile premize. Traducerea acestui frumos impas spune că alegerile prezidenţiale au adus victoria unui grup care s-a bătut cu problemele create de acelaşi grup.

Populismul blestemat de aşa numiţii apărători ai democraţiei republicane franceze a fost provocat de deciziile şi de aroganţa aşa numiţilor apărători ai democraţiei republicane franceze. De la un cap la celălalt al lumii occidentale, reţeta e aceeaşi, egală în orbire şi dor de proscriere a ereticilor: o minoritate a captat poziţiile de control în media, învăţămînt şi administraţia politică şi dirijează, de pe această platformă, reeducarea şi deposedarea societăţii corijente la teme cool.

Asta înseamnă că un cetăţean francez nu prea dus pe la Sciences Po şi gale umanitare e lipsit de dreptul la propria părere, dar are datoria să aplice ideile lumii emancipate. El nu poate respinge migranţii, dar are tot dreptul să ceară mai mulţi. El nu trebuie să se supere pe şomaj, dar are sarcina să înghită predici despre sărăcia Africii. Bonus: o dată la patru ani, acelaşi personaj are obligaţia cetăţenească să voteze Binele Suprem. Dacă nu, e rasist.

Desigur, deştepţii meritocraţiei multi-culturale sînt protejaţi ermetic de efectele directivelor pe care le emit, spre folosul proştilor. Minţile care croiesc viitorul francezilor n-au, pur şi simplu, timp să locuiască în banlieue şi ratează, mereu, ocazia de a fi scoşi din oraşe de migranţii care se instalează în locuinţe sociale subvenţionate. Acest scenariu stupid şi înverşunat a dus la revoltă. Clasa diriguitoare franceză e în situaţia individului care şi-a incendiat casa şi cere, apoi, în tot cartierul, front comun împotriva piromanilor.

Cine răsuflă uşurat după alegerile din Franţa n-a înţeles ce inhalează.

Problema fără sfîrşit a elitelor occidentale e devalorizarea democraţiei. Cîndva, în varianta a la grecque, democraţia era şi reuşea ca sistem de guvernare bazat pe participarea integrală a polis-ului sau, mai tîrziu, a naţiunii. În varianta contemporană, a la francaise, democraţia şi-a pierdut amploarea şi intensitatea pentru a deveni o tehnică de confirmat reputaţii sau exilat indezirabili. Mai aplicat, prezidenţialele franceze au demonstrat în ce fel poate fi pusă la treabă democraţia pentru a stinge cu mîna altora incendiile provocate de mîna ta. Pe acest drum, staţia următoare, şi ultima, e o democraţie fără demos sau, altfel spus, discriminare de castă, plus alegeri menite să confirme crema şi infirme plebea.

Deocamdată, sprijinit de ritualuri euro-conforme şi îndoctrinare media, aranjamentul pare să funcţioneze. Doar pe continent. Statele Unite şi Marea Britanie, ultimele zone de democraţie integrală, au respins scenariul. Dar setea de dominaţie a noii orînduiri e enormă şi egală doar cu panica în faţa presiunii populare. Treptat, Franţa şi, alături de ea, vechea Europă, se despart de visul libertăţii, pe care l-au prefăcut în regulament de validat superiorităţi.

Cine răsuflă uşurat după alegerile din Franţa n-a înţeles ce inhalează. Da, Vive La Republique! Însă versul următor e vulgar, şchiop şi vine inevitabil: pînă n-o mai rămînea nimic!