Vom plăti cu toţii...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Până la urmă, Uniunea Europeană va plăti cele 6 miliarde de euro cerute de Turcia ca să reţină pe solul ei 2,7 milioane de refugiaţi din Siria. La acest poker al şantajului, chiar dacă felul de a plăti va fi mascat sub tot felul de amendamente înşelătoare, suma afişată pare chiar timidă.

Cândva, după ce şi opoziţia siriană se va aşeza la masa tratativelor (şi nu va mai cere plecarea lui Assad, „viu sau mort“), după ce Rusia şi SUA vor ajunge la o înţelegere, va trebui să înceapă şi repatrierea acelor refugiaţi. Pariez pe o copeică: UE, ONU, Organizaţia Statelor Arabe, ş.a.m.d. vor duce din nou mâna la buzunar ca să achite soldul acestui război din Siria. Dar, fiind vorba numai de bani, va fi chiar mai simplu, într-un fel. Mai greu e cu principiile.

În răstimp de o oră şi ceva, pe un colţ de masă, cu câteva zile în urmă, reprezentantul Turciei negocia, aproape în exclusivitate, cu Angela Merkel şi scutirea de vize de intrare pentru turcii care vor să circule liber în Europa, şi deschiderea rapidă a negocierilor pentru alte cinci capitole, în vederea aderării Turciei la UE (deşi problemele de fond care blocau această deschidere nu se clintiseră  deloc, din vina „catindatului“),  dar şi un bizar angajament din partea aceleiaşi Europe: să accepte din actualul lot al refugiaţilor europeni câte un azilant politic sirian pentru fiecare caz de candidat la azil trimis înapoi în Turcia. În matematica elementară, chiar dacă există o nuanţă între a fi refugiat de origine siriană sau un refugiat economic de prin alte părţi ale Orientului Apropiat,  rezultatul este egal cu zero. Dar a-i dicta Europei aşa ceva!...

E clar că turcii nu mai vor şi nu mai pot primi alţi refugiaţi, chiar dacă vor fi plătiţi cu suma pe care o cer. Dar uităm repede că actualul guvern de la Ankara a încurajat toate ambiguităţile, adică tocmai conflictul extrem de complicat care a aprins Siria şi zona din jur,  livrând importante cantităţi de arme jihadiştilor din Statul Islamic, tolerând comerţul cu petrolul acestora, urmărindu-şi, de fapt, interesul naţional, care îi dicta ca prioritate combaterea kurzilor, indiferent  dacă aceştia sunt şi printre cei mai eficienţi luptători împotriva Statului Islamic.

Nimic nu e clar în comportamentul acestei „democraţii“ dată exemplu, până nu demult. Ziarele de opoziţie dispar, manifestaţiile sunt reprimate cu brutalitate, laicitatea, care părea un principiu fundamental al singurului stat modernizat din lumea islamică, pierde de ani de zile teren; iar prima-doamnă a ţării rescrie istoria şi încearcă să ne explice că instituţia Seraiului de odinioară era un soi de academie florentină, unde damele, aflate spre folosinţa exclusivă a unui singur mascul, învăţau să cânte, să filosofeze şi să facă dulceţuri...

Eram, cu câteva luni în urmă, la Paris, într-o adunare de poeţi din mai multe ţări. Poeta din Turcia nu îndrăznea să scoată o vorbă despre situaţia din ţara ei, de frică. Am identificat teama mea când, prin ’83, principala revistă literară de la Lisabona îmi lua un interviu. Nu puteam să pestiferez împotriva regimului de la noi, ştiind că mă voi întoarce acasă. Dar minunata Uniune Europeană şantajată de Turcia, iată un paradox  ce depăşeşte imaginaţia mea! Hollande se laudă că nu va face nicio concesie în privinţa drepturilor omului din Turcia, la viitorul summit de le 17-18, peste câteva zile. E drept că vedetismul doamnei Merkel, în numele UE, fără să mai consulte pe nimeni, doar fiindcă o ameninţa din spate extrema dreaptă AFD la alegerile  parţiale de duminică, i-a agasat pe atâţia. De unde şi acest amânat răspuns la cererea turcilor. Dar vraiştea şi interesul naţional încă trec înaintea intereselor comune ale celor 28. Aşa că nu ştim ce alte surprize de poate aduce sfârşitul săptămânii.

Spuneam că e mai simplu să plăteşti cu bani decât cu principii. Iată că sempiterna groapă infestată cu refugiaţi de la Callais a devenit, totuşi, un lagăr de refugiaţi cu cabane încălzite, servicii sanitare şi cu asistenţă socială, găzduit la Grande-Synthe, cu o capacitate de primire de 1.500 refugiaţi, după ce au pus mână de la mână şi organizaţia Médecins sans frontières, şi autorităţile locale, şi asociaţii bevenevole. Dar ce te faci cu aceşti oameni care nu vor decât să treacă dincolo în Anglia, unde funcţionează altă legislaţie a muncii decât prin restul UE. Deci nefeciciţii afgani sau irakieni stopaţi pe continent visează să fie angajaţi la negru dincolo de canal, ca să rânească prin fermele britanice, sau să lucreze pe sprânceană în contrucţii. Raiul promisiunilor britanice este, în acest caz, tocmai una dintre acele excepţii care fac ca marele regat să se afle şi să nu se afle în UE. Dacă una dintre principalele ţări membre ale UE joacă solo, primejdios, antisistem, pe o problemă aşa de gravă cum este dreptul de muncă, temă care angajează existenţa întregii Uniuni Europene, cum să mai crezi că ţările din UE vor mai reuşi să facă un front comun în momentul când Seraiul va dori să dicteze el linia democraţiilor europene?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite