Vrem să aderăm la zona Euro în 2024. Chiar se poate sau iar vorbim discuţii?

Gata, se face, zice ministrul Orlando Teodorovici. Este de un optimism molipsitor, nu-l pot nicidecum bănui că ar face parte din categoria demagogilor care ne-au obişnuit „să simtă enorm şi să vadă monstruos“, cum ar fi zis Caragiale.

Poate, însă, s-a molipsit de entuziasmul debordant cu care doamna Viorica Vasilica Dăncilă care, „ca şi prim-ministru“ (exprimarea îi aparţine), aducea în faţa participanţilor la o reuniune recentă de la Varna tabloul mirific al unei Românii în care, mâine-poimâine, va fi greu să mai încapă atâtea autostrăzi şi poduri. Poate însă, evident, ştie domnia sa ceva ce nu ştie nimeni dintre noi.

În consecinţă, să vedem care sunt regulile pentru ca o ţară să fie admisă în zona respectivă şi care sunt condiţionalităţile tehnice minimale ce trebuie îndeplinite. Demers necesar deoarece sunt convins că citind chiar şi prezentarea lor succintă  vă va fi foarte uşor să decideţi dacă promisiunea românească este o simplă declaraţie politicianistă sau, dimpotrivă, chiar ar fi ceva speranţe, oricât de mici şi firave, pe măsura mereu fragedei şi neterminatei democraţii cu care ne leuptăm zilnic. Menţionez că datele sunt oficiale şi sunt preluate ca atare de pe situl Consiliului.

Procesul începe cu o evaluare pentru a se şti dacă o ţară este gata să adere la zona Euro:

Banca Central Europeană şi Comisia Europeană, cel puţin doi ani consecutiv, analizează rapoartele de convergenţă. Fiecare instituţie difuzează rapoarte separate care sunt transmise Consiliului UE. După asta, Consiliul UE decide dacă o ţară este pregătită să adere la zona Euro după ce primeşte o recomandare din partea Comisiei Europene, o alta din partea fiecăruia dintre Statele Membre ale zonei Euro şi după ce a fost consultat şi Parlamentul European. După asta, este organizată marea dezbatere urmată de vot în Consiliul European. În fine, Consiliul stabileşte irevocabil cursul la care euro substituie moneda Statului Membru. Decizia fiind luată pe baza unei propuneri venite din partea Comisiei Europene şi după consultarea Băncii Central Europene.

Procesul este extrem de complicat şi decizia este luată după multiple runde de negocieri politice între Statele Membre din zona Euro şi instituţiile europene, în paralel cu serii întregi de consultări cu servicii de analiză economică, de analiză a riscurilor şi de prognoză, solicitându-se proiecţii în care sunt incluşi factorii de vulnerabilitate specifici nu numai evoluţiei de până atunci a ţării candidate, ci a întregii regiuni.

Analiza specifică de politică economică stabileşte dacă, pe o perioadă rezonabilă de timp, Statul candidat a atins şi a respectat criteriile economice de aderare la Zona Euro („criteriile de convergenţă“).

Aici s-ar putea să existe mici probleme. Nu în ce credem noi despre noi, ci în ce cred ei despre performanţele noastre. Din nenorocire, nu domnul ministru Teodorovici face evaluarea şi nu cuplul Dragnea-Tăriceanu o aprobă. Aşa că să vedem cerinţele acestea de convergenţă:

1. Stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei nu poate fi mai mare de 1,5 puncte procentuale peste rata celorlalte 3 State Membre care înregistrează cele mai bune rezultate.

2. Finanţe publice solide şi sustenabile. Deficitul bugetar nu poate depăşi 3% din PIB, iar datoria publică nu poate fi mai mare de 60% din PIB.

3. Stabilitatea cursului de schimb. Candidatul trebuie să participe la mecanismul cursului de schimb (ERM II) timp de cel puţin 2 ani fără devieri semnificative de la cursul central ERM II şi fără o devalorizare a cursului central bilateral al propriei monede în raport cu euro în aceeaşi perioadă.

4. Ratele dobânzilor pe termen lung. Rata dobânzii pe termen lung nu ar trebui să fie mai mare de 2 puncte procentuale peste rata celor 3 state membre care înregistrează cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor.

Aveţi aici două texte suplimentare care unde găsiţi toate detaliile necesare: Protocolul nr. 13 privind criteriile de convergenţă (Tratatul privind funcţionarea UE) şi Articolul 140 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (criteriile de convergenţă).

Dar, repet, acestea sunt doar specificităţile tehnice şi cadrul juridic. Ar fi însă o naivitate periculoasă (şi de aici suspiciunea multora că există riscul de intra iarăşi în jocul unei demagogii găunoase) să credem că doar despre atât este vorba. Avem, sau ar trebui să fie mereu un termen de referinţă, aventura noastră cu aderarea la Spaţiul Schengen, insuccesul de până acum fiind rezultat tocmai pe faptul că, foarte mult timp, chiar au crezut unii că dacă „toate condiţiile tehnice sunt îndeplinite“, gata, totul era rezolvat.

În cazul respectiv, cu atât mai mult în cazul unei ipotetice aderări la zona Euro, criteriile politice reprezintă condiţionalitatea subsecventă şi absolută a întregului demers. Pentru ei, adică pentru fiecare dintre Statele Membre de acum ale Zonei Euro, aprobarea cererii adresate de România va însemna ceva foarte precis: un acord individual şi apoi unul colectiv, în cadrul Consiliul European, că există certitudinea că România îndeplineşte condiţiile de credibilitate şi bonitate necesare, de la stabilitatea demonstrată şi verificată a statului de drept şi instituţiilor sale până la respectarea regulilor de bună guvernare, adică, spre exemplu, aprobarea legilor folosind circuitul normal şi nu guvernarea prin Ordonanţe de urgenţă, sau certitudinea că urmează să dispară haosul legislativ de acum.

După părerea mea, chiar dacă asta nu se va spune niciodată oficial, un eventual acord în favoarea României depinde exclusiv, în ultimă instanţă, de răspunsul la o singură întrebare: cine trebuie crezut, poziţiile româneşti sau rapoartele şi expertizele europene? Mi-e tare greu să cred că cei de la Bruxelles şi, mai ales, cancelariile europene interesate nu vor opta pentru a doua variantă, ci pe estimările serviciilor naţionale de analiză de risc şi proiecţie de scenarii de dezvoltare. De la noi, e limpede, către EUROSTAT vor pleca analize statistice exemplare prin optimismul lor, ceea ce, în definitiv, e chiar de înţeles cât timp cât cei de la Institutul Naţional de Statistică sunt bugetari trecuţi recent în subordinea Guvernului României. Ce ne facem însă cu partea a doua, cu Rapoartele MCV (următorul dezolant, apare pe 13 noiembrie), cu eventuala Rezoluţie a Parlamentului European privind încălcările repetate, sistemice, ale valorilor statului de drept în România? Cât va cântări lipsa de ştiinţă a guvernanţlor noştri şi consilierilor lor în a construi o argumentaţie credibilă pentru mass media internaţională şi în special europeană, cele care vor prelua cu delicii tema „România, ţara excentrică din UE“ ca argument în discuţiile naţionale din campaniile politice pentru europarlamentare?

Nu cred că trebuie doar să declarăm care este date unei posibile aderări la zona Euro, ci ar fi poate necesar să şi spunem când celelalte, toate celelalte, vor putea fi rezolvate şi, ca atare, să nu se mai vorbească despre noi cum va fi cazul în perioada imediat următoare.

Dacă nu, totul nu este decât o altă poveste cu Cocoşul Roşu, în varianta 2018 şi în toate cele ce urmează.