Între Paris şi Damasc se află Bucureştiul

Lumea este încă în şoc după cele ce s-au întâmplat la acest început de an trist. Charlie Hebdo este acum pe buzele tuturor, de la Paris la Damasc, de la Washington la Moscova. Terorismul este confirmat ca flagelul acestui secolul iar cel mai îngrijorator lucru este că este într-o permanentă mutaţie, se transformă şi transformă practicanţii acestuia.

Am văzut cum în Sydney, Haron Monis a acţionat independent, am văzut cum al Qaeda a acţionat concertat în 2001 şi vedem cum ISIL emite pretenşii statale şi controlează vaste teritorii. Retorica islamului militant şi terorismul s-au dovedit şi se dovedesc în continuare un binom malign invaziv şi agresiv, capabil să se adapteze şi care  ne schimbă istoria, prezentul, şi care fără măsuri, ne va schimba şi viitorul.

7 ianuarie, ora 11:30, ora locală, Paris – Chérif şi Saïd Kouachi, fraţi de origine parţial algeriană, parţial franceză, a doua generaţie de imigranţi maghrebieni, au intrat cu forţa în redacţia săptămânalului Charlie Hebdo. Suspecţii erau înarmaţi cu mitraliere Kalashnikov şi lansatoare de grenade. Omoară 12 persoane, se pare înainte întrebându-i numele. Printre aceştia se află principalii caricaturişti şi conducerea publicaţiei. Motivaţia principală a atacului – portretizarea jignitoare a profetului Mahomed pe prima copertă, în mai multe rânduri de-a lungul anilor. Cei doi demarează spre nordul Parisului unde există un schimb de focuri cu poliţia. Ofiţerul Ahmed Merabet este rănit şi apoi executat cu un glonţ în cap. Mai departe fură alt vehicul, un Renault Clio gri şi dispar. Căutările încep.

Mulţimi de oameni se strâng în diferite locuri din Paris şi Franţa, simplul mesaj “Je suis Charlie” încastrează compasiunea, indignarea, solidaritatea, nedumerirea, furia, unitatea, unui popor care mai presus de toate plânge moartea nu unor caricaturişti, jurnalişti, oameni de presă sau ofiţeri de poliţie, ci masacrarea unor fiinţe umane.

8 ianuarie, ora 08:00, ora locală, Paris – Violenţa se extinde în capitala Franţei. O poliţistă în vârstă de 25 de ani, Clarissa Jean-Phillipe, încă în perioada stagiaturii, este împuşcată mortal în Mountrouge, suburbie din sudul oraşului. Alături de ea este rănită şi o persoană care curăţa strada. Atacatorul purta o vestă antiglonţ. Poliţia confirmă ulterior că acest incident este legat direct de incidentul Charlie Hebdo.

Ora 10:00, ora locală, zona Villers Cotterets, nord-est de Paris – Două persoane care se potrivesc cu descrierile celor doi atacatori de la Charlie Hebdo jefuiesc o benzinărie Avia şi scapă într-un Renault Clio gri. Se pare că aceştia s-au refugiat în pădurea din apropiere. Forţe ale armatei şi trupele speciale GIGN sunt trimise în zonă pentru a-i captura.

9 ianuarie, ora 08:00, ora locală, Montagny-Sainte-Félicité - Chérif şi Saïd Kouachi fură maşina unei profesoare din localitatea Montagny-Sainte-Félicité, un Peugeot 206 gri. La ora 09:00 se schimbă focuri pe şoseaua N2, fără să existe răniţi. Cei doi ajung într-un complex industrial din Dammartin-en-Goële, 40 de kilometri nord-eest de Paris, 8 kilometri de Aeroportul Internaţional Charles de Gaulle. Deoarece atacatorii au lansatoare de grenade, o parte din aeroport este închisă. Aceştia se baricadează într-o tipografie, Création Tendance Découverte, unde iau un ostatic. Zona este înconjurată de trupele speciale şi de armată.

Ora 13:30, ora locală, Paris – O nouă situaţie de criză izbucneşte la un supermarket evreiesc din Porte de Vincennes. Cel puţin cinci persoane se află sub ameninţarea armei de către aceeaşi persoană care a omorât-o pe Clarissa Jean-Phillipe, după confirmarea autorităţilor. Se pare că această persoană este Amedy Coulibaly. Acesta declară că va executa ostatici dacă poliţia va începe asaltul împotriva “fraţilor săi” din tipografie. Acest fapt demonstrează coordonarea dintre cele două grupuri. Iniţial s-a vorbit că acesta a fost ajutat de Hayat Boumeddiene, partenera sa de viaţă, dar conform ultimilor informaţii se pare că ea este deja în Siria, după ce a trecut prin Turcia. Aceasta a avut o bilet de avion Madrid-Istanbul, pe 2 ianuarie, dar nu s-a întors pe 8 ianuarie înapoi. Este considerată înarmată şi periculoasă.

Intervalul orar 17:00–17:15, ora locală, Porte de Vincennes/ Dammartin-en-Goële – forţele speciale intervin aproape simultan în ambele situaţii de criză. Chérif şi Saïd Kouachi sunt ucişi şi ostaticul lor eliberat nevătămat. La supermarket Coulibaly este ucis şi el dar în acelaşi timp sunt ucişi patru ostatici şi răniţi alţi patru. Hayat Boumeddiene care conform autorităţilor franceze ar fi fost radicalizată de Coulibaly şi ar fi participat la ambele crime din Paris, a scăpat şi în acest moment se crede că se află în Turcia sau în Siria deja.

Aceste evenimente cutremurătoare au puterea să schimbe status quo-ul, să forţeze o introspecţie mai adâncă, mai sinceră, asupra unor probleme fundamentale care planează asupra Europei în acest moment. Printre acestea se numără acceptarea imigranţilor din fostele colonii imperiale, a maselor de oameni care înconjoară Europa, a căror bunăstare pe care pot să o obţină sau să o atingă în sistemele sociale arhaice în care trăiesc, este mult mai mică decât ceea ce poate să obţină în Uniunea Europeană. Atracţia socială a Franţei pentru populaţiile din Maghreb, limba comună şi proximitatea geografică au transformat-o în ţara cu cel mai mare număr de imigranţi musulmani din cadrul uniunii ca nivel procentual, relativ la populaţia totală. Conform unui studiu interactiv Pew Research Center, procentul de musulmani din Franţa era în 2010 de 5.7%, adică aproximativ 3.574.000 de persoane. Proiecţia pentru 2020 şi 2030 este de 7.1% respectiv 8.5%, adică aproape 6 milioane de persoane.  De remarcat, pentru viitor, şi ca un posibil trigger de schimbare a status quo-ului geopolitic continental, procentul foarte mare pe care îl înregistrează Rusia, cu 11.7%, adică aproximativ 16.379.000 de musulmani, cu o proiecţie pentru 2030 de 14.4%.

Cifra pentru Franţa este una semnificativă, având în vedere că un număr mare de musulmani înseamnă o bază de recrutare mai mare, deşi această logică nu se aplică neapărat liniar, în sensul în care religia musulmană nu garantează sub nici o formă o radicalizare, precum şi radicalizarea nu este neapărat aplicabilă unor persoane cu un trecut confesional lung, din copilărie. Nici Chérif şi nici Saïd Kouachi nu au avut o aderenţa la religie, fiind recent radicalizaţi în Yemen, se presupune de către Anwar al-Awlaki, recunoscut ca şi “bin Laden al Internetului”, foarte activ în promovarea islamului militant pe canale media, ucis într-un atac cu drone în 2011 de către guvernul american. Asimilarea corectă a acestor imigranţi nu este o simplă problem de policy, ci mai mult, o problemă culturală. În ce măsură este capabilă naţiunea franceză, şi mai departe, peninsula europeană, să susţină un proces de sincretism cultural necesar pentru a mitiga astfel de izbucniri de violenţă? În ce măsură, fiecare dintre noi, putem să acceptăm diferenţele inerente pe care le-a creat istoria şi contextul între diferite grupuri şi entităţi sociale şi să coabităm? Evident, aceste două întrebări fundamentale se adresează atât europenilor cât şi imigranţilor din spaţiul MENA (Middle East North Africa). Din pacate, acest atac arată că pentru o parte a aşa-zişilor musulmani, nu există o cale de mijloc, iar o negare, fie şi într-o formă caricaturizată, a ceea ce ei consideră imuabil şi de neatins, necesită un răspuns disproporţionat, grotesc, care naşte şi mai multă violenţă, de ambele părţi.

O altă problemă fundamentală pe care Europa, şi fiecare membru în parte trebuie să şi-o readreseze este cine suntem? Suntem o uniune continentală de conjunctură, care propovăduieşte bunăstarea prin consens dar disparitatea nord-sud, est-vest, este un leitmotiv, sau un proiect care va dăinui în secolul XXI, capabil să suporte presiuni, crize şi schimbări, cu alte cuvinte tumultul constant al istoriei? Suntem creştini, ortodocşi, catolici, protestanţi, musulmani? Credem în libertatea de exprimare neîngrădită sau limitată de frica represaliilor? Identitatea unui individ şi mai departe, a unui grup social este adesea clădită în antiteză cu identitatea altor indivizi/grupuri sociale, pe baza unor diferenţe, care însumate, la un nivel superior de agregare poartă numele de cultură. Aceste diferenţe sunt adesea demonizate şi caracterizate drept ameninţare. Iar acest proces se vede la toate nivelurile de organizare socială. Rivalităţi interne, regionale, globale sunt prezente peste tot, alimentate de firul continuu al istoriei şi de elemente perene ale geografiei. Vedem acest lucru manifestându-se foarte clar în binomul Europa/Statele Unite – MENA, substratizat mai adânc în cel creştinătate – islam. Fără a apela neapărat la retorica lui Huntington, ca o încleştare a civilizaţiilor, din simplul motiv că nivelul de închegare a Occidentului, şi cu atât mai puţin a lumii islamice, este încă scăzut, cu puternice diviziuni, vedem cum facţiuni precum Frontul Naţional al lui Marine le Pen, câştigă capital electoral pe baza unei temeri, care la rândul ei se construieşte pe această hartă mentală umană străveche, a asocierii diferenţelor unor grupuri cu ritualuri sociale şi organizare, aspect diferite, cu o ameninţare.

La această întrebare, România îşi datorează un răspuns onest şi raţional. Trebuie să îl segmenteze la nivel naţional, regional, unional şi global şi trebuie să îşi gândească strategia de securitate, strategia economică şi în general retorica internaţională după acest răspuns pe care trebuie să îl descopere. Din punct de vedere geografic, România adesea a fost încadrată, în mod eronat în Europa de Est ca un clişeu sinonim pentru ţările fost comuniste, sau în Balcani, pe baza unor prejudecăţi ce de asemena ţin de conceptul de identitate şi asociere. Fie că ne considerăm în Europa Centrală sau în Europa de Sud-Vest, cert este că în context unional suntem o ţară de frontieră. Iar la frontiera Uniunii Europene avem o Rusie revizionistă şi un culoar de tranzit dinspre Orientul Mijlociu către Europa. Realitatea geografică este una care nu suportă prejudecăţi. Distanţa dintre două puncte geografice adesea se măsoară şi în cultură, şi prin extensie prin capacitatea de contaminare cu conflict. Distanţa în linie dreaptă dintre Bucureşti şi Paris este de 1.872 de kilometri în timp ce pe ruta terestră este de aproximativ 2.300 de kilometri. Aceeaşi parametri pentru ruta Bucureşti–Kobane sunt 1.330 kilometri, respectiv 1.889 kilometri. Acest simplu fapt ne spune că suntem mai aproape de realitatea dureroasă a refugiaţilor care se varsă spre Turcia, mai aproape de prezumptivul califat al lui Baghdadi sau de victimele războiului civil din Siria decât de frumosul Paris sau cosmopolita Londra. În acelaşi timp realitatea operativă, cotidiană, ne arată că aceste elemente, aceşti agenţi ai violenţei, au cauzat haos mult peste graniţele României, în capitala Franţei, ceea ce înseamnă că de data aceasta noi nu am constituit ţinta propice. O scurta analiză a evenimentelor filmate la redacţia Charlie Hebdo ne spune că cei doi atacatori au avut parte de pregătire militară prin faptul că nu au folosit focul automat, ci manual, controlat, nu au prezentat panică sau dezorganizare, mai mult au înaintat gradat, dominând zona, au executat cu sânge rece persoane nevinovate dar şi persoane cu antrenament precum ofiţerul de poliţie Ahmed Merabet şi au reuşit să eludeze autorităţile timp de 48 de ore. Au avut armament important, care nu se poate procura uşor. Au avut suport din partea unor terţi şi ei însăşi au reunoscut afilierea la al-Qaeda Yemen.

Este mai mult decât evident că la acest proces premeditat şi organizat de către grupări teroriste specifice, se adaugă macroefecte sociale, economice, politice, demografice, care contribuie la apariţia unor astfel de focare. Iar aceste condiţii sunt mai prezente în Orientul Mijlociu decât în Franţa, România sau Europa în general, de aceea marea majoritate a violenţelor au loc acolo. Este important de înteles că retorica unui conflict între civilizaţii şi demonizarea musulmanilor în general nu va avea decât efectul de a transfera în Europa un conflict ce este în esenţă intern, între sunniţi şi şiiţi şi facţiunile tribale regionale multiple aferente. Bucureştiul trebuie să ia în considerare aceste realităţi şi să ia o serie de măsuri minime pentru a asigura siguranţa propriilor cetăţeni în primă instanţă. Astfel, am văzut în decursul acestor zile o serie de reproşuri, uneori acuze directe împotriva serviciilor de intelligence franceze, că ar fi fost incapabile să repereze astfel de indivizi ante atac, deşi aceştia erau pe lista de no-fly a Statelor Unite şi pe cea a Marii Britanii. Este posibil ca acest lucru să indice nevoia unei integrari mai ample şi mai profunde la nivel de intelligence pe linia Uniunii Europene şi pe cea transatlantică, cel puţin pe partea de antiterorism. Astfel de iniţiative pot fi considerate INTCEN, o agenţie aflată sub comanda Serviciul European pentru Acţiuni Externe, şi parteneriatul Statele Unite-Uniunea Europeană pe segmentul de identificare a căilor de finanţare a reţelelor teroriste, parteneriat ce a generat rezultate semnificative. Un astfel de program se vrea iniţiat şi pentru Uniunea Europeană.

În sondajul Pew relevat mai devreme, România are un număr estimat de musulmani la 73.000, număr ce înseamnă sub 0.5% din populaţie, cu o predicţie constantă până în 2030. Totuşi, pericolul pentru România este poziţia pe ruta de tranzit dar şi din participarea ei la acţiunile comune ale NATO şi UE, conform angajamentelor asumate, ceea ce o transformă şi în ţintă. Cred că România, asemenea restului de ţări membre, ar trebui să adere la conceptul de unitate pe care îl promovează Hollande, poate într-un mod mai profund decât îl înţelege însuşi preşedintele Republicii. Unitatea înseamnă capacitatea de a aduce la o forma esenţială, trunchiată, o rădăcină, un numitor comun, a spaţiului european şi mai departe. Iar această rădăcină este natura umană pe care o împărtăşim cu toţii pe axa Paris-Bucureşti-Damasc şi mai departe spre Beijing, Tokio sau Washington. Această unitate presupune incluziune şi acceptare, nu un festung european în faţa unui asalt musulman. Însăşi o astfel de conceptualizare reprezintă un eşec. Înseamnă acceptarea islamului ca o religie răspândită în lume, a cărei mare parte a adepţilor nu au un comportament violent. Aceeaşi mare parte este totuşi supusă unor sisteme sociale care nu cunosc democraţia, care nu cunosc libera exprimare, şi care prin urmare prezintă un decalaj evident faţă de lumea occidentală prin faptul că nu pot să susţină o economie competitivă. O mică parte este radicalizată, fundamentalistă şi uneori la putere, cum se vede în Iran, în Siria sau în zonele controlate de ISIL din Siria şi Irak. Această parte orchestrează atacuri a căror armă principală este teroarea, frica, care la rândul ei duce la demonizarea musulmanilor, care în schimb naşte violenţă şi antagonizează cele două grupuri şi mai mult. Mai mult, aceşti agenţi ai violenţei au capacitatea de contaminare, retorica lor este infecţioasă şi uşor transmisibilă în mediul descris mai sus, definit de condiţii sociale împovărătoare. Iar în epoca digitalizării informaţiei şi a accesului extensiv, pot apărea aşa numiţi lone wolfs, persoane care au fost radicalizate, care nu funcţionează în cadrul unei celule, doar pe cont propriu, nu au o comunicare exterioară, sămânţa ideii de a ataca este spontană, greu de detectat. Faptul că cele două incidente, de la supermarket şi de la redacţie, au fost legate direct, este în sine un fapt mai benefic, decât alternativa, de a nu fi legate direct, doar o reacţie a lui Coulibaly la cele întâmplate pentru că ar duce la endemizarea violenţei şi intrarea într-un cerc vicios.

Reiterez că tragedia majoră a acestor evenimente este, nu că au murit mari caricaturişti şi jurnalişti ai Franţei, nici chiar că a fost lovită o valoare fundamentală a Occidentului, liberatea de exprimare, ci că fiinţe umane şi-au pierdut viaţa, în aceeaşi masură în care mor oameni zilnic în Kobane sau în Mosul. Într-un mesaj emoţionant şi care întregeşte cele spuse aici, fiica lui Wolinski, unul din caricaturiştii ucişi, a spus “Papa est parti pas Wolinski,” (Tata a plecat, nu Wolinski). Modelele vor rămâne, munca lor va rămâne, dar prezenţa lor în vieţile celor apropiaţi este de neînlocuit. De aceea noi toţi suntem Charlie. Noi toţi suntem oameni.

Dragoş Tirnoveanu, absolvent al Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucuresti, redactor şef la newsint