Întrebări de Ziua Europei. Cât de rău îi merge Uniunii Europene. Şi cum poate scăpa din crizele suprapuse
0
Claudiu Crăciun a discutat cu politologul britanic Simon Hix – care încearcă să creadă că UE încă mai are şanse de a ieşi cu bine din actualele sale crize suprapuse. Dar cine să lucreze la asta?
- articol din ediţia FP România nr 51 (aprilie/ mai 2016)
Claudiu Crăciun: Vremuri dificile în Europa. Vedem o criză economică, o criză a refugiaţilor şi criza ucraineană. Sunt crize care se suprapun. Cum funcţionează Uniunea Europeană în modul de criză?
Simon Hix: Pe de-o parte, odată cu criza Zonei Euro poţi spune că Europa a dovedit că este capabilă să ia decizii. Îmi place să spun că niciodată nu trebuie subestimată capacitatea Uniunii Europene de a găsi o modalitate de a depăşi obstacolele. UE poate fi criticată, dar la nivelul mediu există un angajament real: numeroase state încearcă să facă Uniunea să meargă, să găsească un fel de compromis. E complicat, e nevoie de timp, însă, în cele din urmă, îşi vor da seama cum să repare moneda unică, ce pachet este posibil pentru Grecia, cum să agreeze o nouă arhitectură pentru Zona Euro, prin Mecanismul de Stabilitate Europeană, Pactul de stabilitate şi Uniunea Bancară. Acum ne confruntăm cu o criză a migraţiei, şi imediat s-a creat un mecanism de redistribuire, nepopular în multe ţări – unul care trebuie revizuit. Este dezordine în prezent, însă, pe termen mediu se va găsi o cale de a se depăşi obstacolele.
Aşadar, există perspectiva că Uniunea Europeană poate guverna în timpul crizelor.
Dar, din altă perspectivă, Europa se confruntă cu o criză existenţială profundă. Criză existenţială privitoare la uniunea economică, la libera circulaţie a persoanelor, la spaţiul Schengen. Nimeni nu se aştepta ca spaţiul Schengen să se prăbuşească de facto atât de rapid. Criză existenţială chiar şi privind piaţa unică: unii oamenii spun că nu îşi doresc libera circulaţie a serviciilor deoarece presupune şi libera circulaţie a persoanelor. Plus criza existenţială din politica externă. Uniunea Europeană a fost dată peste cap cu Ucraina, nu are o politică externă în privinţa Siriei, nu a avut o politică comună în privinţa Libiei, nu există un acord legat de Parteneriatul Transatlanic de Comerţ şi Investiţii (TTIP) şi există numeroase dezacorduri asupra chestiunilor importante.
În periferia sudică observăm un populism anti-sistem la stânga, iar în Europa de Nord-Vest observăm un populism anti-sistem la dreapta.
Unii susţin că este necesară o anumită politizare a UE. Este potrivită politizarea care are loc?
Cred că nu are loc politizarea corectă, deoarece în loc să fie de stânga şi dreapta este o politizare în care o ţară se opune alteia sau altora. Ceea ce vedem este Germania împotriva Europei Centrale şi de Est sau Germania împotriva Greciei, ori Marea Britanie împotriva continentului. Însă, pe de altă parte, poţi argumenta că orice fel de transparentizare a acestor conflicte este sănătoasă. Pentru prima oară se discută despre votul Consiliului în ziarele naţionale. Am văzut un vot în Consiliu privind schema de împărţire a refugiaţilor, au existat discuţii legate de împărţirea responsabilităţii, au fost publicate în ziare, publicul a ştiut ce va trebui să facă fiecare ţară, a ştiut de ce parte s-au aflat guvernele proprii. În unele ţări, inclusiv în România, care a votat împotrivă, au existat unele voci care nu au fost de acord cu guvernul. Aşa că, pentru mine, orice fel de transparenţă este sănătoasă, în vederea responsabilizării.
Am putea spune că şansa integrării europene este că aceste crize nu se suprapun astfel încât să creeze două tabere coerente. De exemplu, Germania nu este în toate crizele...
...personajul negativ. În chestiunile migraţiei şi uniunii monetare, Germania este personajul pozitiv. În privinţa migraţiei eşti personaj negativ dacă eşti Ungaria, România sau Europa de Sud-Est, prin care refugiaţii trec spre Germania. Însă văd că încep să apară anumite diviziuni, foarte profunde. În probleme majore de politică externă, cum ar fi Rusia sau relaţia cu SUA, cred că se poate observa un fel de bloc Anglo-Scandinavo-Est-European împotriva unui bloc Franco-German. Est-europenii sunt furioşi pe britanici din cauza atitudinii lor faţă de migrarea internă în UE. Dar, în general, au viziuni similare legate de problemele geopolitice globale. Ţările scandinave, Marea Britanie şi Irlanda sunt foarte atlantiste, au fost întotdeauna în favoarea Parteneriatului Transatlanic de Comerţ şi Investiţii (TTIP), în timp ce ţările est-europene sunt atlantiste din cauza fricii de Rusia. Este o coaliţe mare. Există o ostilitate ascendentă în Germania faţă de America, faţă de TTIP, şi o simpatie crescândă faţă de Rusia – sau, dacă nu simpatie, măcar o dispoziţie de a o calma.
Scandalul privind accesul SUA la comunicaţiile private a fost o criză serioasă şi arată existenţa a două culturi diferite. Plus o demonstraţie uriaşă în Berlin împotriva TTIP...
Între timp, suedezii sunt în favoarea TTIP. Ei susţin liberul schimb atât timp cât este bun pentru locurile de muncă. Uneori nu au fost de acord cu el, dar au spus că nu rivalizează cu America, deci este sănătos. Pe această temă există un contrast serios între sindicatele germane şi sindicatele suedeze.
Vorbeaţi despre o linie de separaţie în interiorul Europei la nivel statal şi guvernamental. Cum arată însă sciziunile politice din interiorul ţărilor? Credeţi că recentele crize, cea grecească şi a cea a refugiaţilor, au schimbat echilibrul de idei şi putere în interiorul ţărilor?
Nu cred că este doar o criză grecească, cred că este globalizare plus europenizare, care duc spre o sciziune pronunţată în interiorul multor ţări din Europa. Însă nu este una clasică stânga-dreapta, este mai degrabă una între mediul rural versus oraşele globale. Ai, pe de o parte, oraşele globalizate, Londra, Paris, Amsterdam, Copenhaga, Frankfurt, Barcelona: acestea creează slujbe în două domenii: servicii financiare şi industriile creative şi educaţie – artă, design, modă, media, învăţământ superior. Aceste sectoare intens globalizate sunt în creştere în majoritatea economiilor respective. Centrul de interes al dreptei este în zona serviciilor financiare şi afacerilor, în timp ce centrul de interes al stângii este în zona industriilor creative şi al sectorului public.
Restul ţărilor îmbătrânesc şi sunt foarte conservatoare din punct de vedere social, foarte anti-imigranţi, foarte anti-gay. Oraşele industriale sunt în declin şi devin parte a unei coaliţii populiste. Coaliţiile populiste sunt formate din grupurile îmbătrânite şi subclasele urbane în oraşe precum Manchester, Lyon, Leeds, Marsilia şi Rotterdam – toate aflate în declin industrial. Iar această coaliţie sprijină naţionaliştii, UKIP, Democraţii Suedezi, Partidul Poporului Danez, Alternativa pentru Germania – toate aceste mişcări populiste din toată Europa. Aşa că scindarea majoră în Europa este reprezentată de oraşele mari versus restul.
Lucrurile sunt puţin diferite în Europa de Sud. În Spania, Grecia şi în Irlanda coaliţiile sunt mai mult anti-austeritate – generate de măsurile de austeritate, ca rezultat al crizei Zonei Euro. Este un clivaj relativ diferit cel care a apărut în Grecia cu Syriza, Podemos în Spania şi Sinn Fein, care are un sprijin din ce în ce mai mare în Irlanda. În această periferie observăm un populism anti-sistem la stânga, iar în Europa de Nord-Vest observăm un populism anti-sistem la dreapta, iar ambele mişcări reprezintă o provocare majoră pentru stânga centristă. Partidele de centru-dreapta devin dominante deoarece stânga centristă se prăbuşeşte în multe dintre aceste ţări. În Europa de Nord-Vest, alegătorii se orientează către dreapta radicală, iar în Europa de Sud şi la periferia Europei, către stânga radicală.
Nu este surprinzător că stânga centristă, a cărei susţinere pentru statul bunăstării are rădăcini istorice, cedează această temă celor care promovează suveranitatea naţională şi xenofobia?
Da. Renunţă la statul bunăstării pentru că arhitectura Uniunii Economice şi Monetare le forţează să facă asta. Dacă te afli în Zona Euro, asta te-ai angajat să faci. Atunci când eşti de acord cu criteriile de convergenţă, când eşti de acord cu arhitectura de guvernanţă a datoriilor publice, eşti de acord, de fapt, cu o versiune a unui model german de tip ordo-liberal. De aceea stânga suedeză i s-a opus, la fel şi stânga daneză, a existat o divizare şi în interiorul stângii din Marea Britanie. Într-un fel, este o surpriză majoră faptul că social-democraţii germani sunt mai monetarişti decât republicanii americani. Atât de bizară este politica europeană. Social-democraţii germani se pronunţă mai mult în favoarea restricţionării datoriei publice decât republicanii din Congresul american, care au proiectat un program de cheltuieli masive, împrumuturi, program pentru datorii publice, totul pentru a refinanţa economia americană, pentru a refinanţa datoriile americane. Aşa că avem republicani americani în Congres care au fost keynesieni şi avem social-democraţi în Bundestag care sunt monetarişti. În prezent, politica mondială se află cu susul în jos.
Revenind la Europa de Est, cum influenţează această regiune procesul de integrare europeană? Credeţi că extinderea a schimbat ceva substanţial în politica europeană? Schimbă est-europenii echilibrul de putere, idei şi politici în vreun fel anume?
Cred că pe termen scurt au influenţat pozitiv funcţionarea pieţei unice, implementarea şi extinderea ei, deschiderea Europei din punct de vedere a liberalizării circulaţiei persoanelor şi dezbaterile iniţiale privind directiva serviciilor. Dar zece ani mai târziu ne aflăm într-o situaţie în care criza economică devine problematică pentru Europa Centrală şi de Est, sub toate aspectele. Într-o Uniune Economică şi Monetară mai profundă, cred că există o teamă reală că Germania, Benelux şi Franţa devin un nucleu Euro care nu include Europa Centrală şi de Est. Între timp, Slovacia este forţată să salveze Grecia, al cărei PIB pe cap de locuitor este mai mare decât cel slovac.
Criza migraţiei este una majoră pentru Europa Centrală şi de Est. Germania devine generoasă în criza migraţiei, motivată de factori domestici, de faptul că are o populaţie îmbătrânită, că germanii tineri vor să fie mândri că sunt germani, vor să scape de povara istorică a moştenirii germane şi vor să spună lumii: „Suntem o societate deschisă, liberală, multi-etnică, multi-rasială şi multi-religioasă” – respingând astfel vechea Germanie. Asta este foarte bine, dar are consecinţe majore pentru ţările de tranzit, pentru Ungaria, pentru România...
Dar şi pentru Germania. Angela Merkel are probleme în interiorul partidului, iar poziţia sa îi afectează popularitatea şi ar putea-o costa poziţia de Cancelar.
Da şi nu. Social-democraţii nu se vor declara niciodată împotriva acestei politici, aşa că nu are nimic de pierdut, de fapt. Singura opoziţie va fi la dreapta sa, iar asta ar putea fi periculos, dar nu înseamnă că pierde. Adică nu face jocul SPD, care reprezintă principala forţă de opoziţie, însă ar putea face jocul rivalilor electorali.
A treia criză pentru Europa Centrală şi de Est este Rusia şi influenţa ei în regiune. Este dificil să precizezi exact ce influenţă are Rusia în regiune. Din punct de vedere strategic, cred că Rusia încearcă să influenţeze multe ţări din Europa Centrală şi de Est. Rusiei i-ar conveni să vadă o ruptură în interiorul Uniunii Europene, pentru a avea astfel mai multe şanse de a construi anumite alianţe.
Dacă Rusia promovează conservatorismul social în Europa de Est şi în Europa Occidentală, s-ar putea spune că are o politică pan-europeană... Nu e vorba doar de Europa de Est, însă aceasta este mai vulnerabilă deoarece rădăcinile ei politice şi culturale sunt mult mai conservatoare social.
Da, şi dacă îmbini toate aceste lucruri, nu este surprinzător să vezi că politicienii îl plac pe Viktor Orban. În anumite părţi ale stângii europene occidentale, ne place să credem că Viktor Orban este un paria. Este departe de centrul politicii – ce nebun e tipul! Nu, nu este. Este, de fapt, în centrul politicii. Am putea vedea că în urma alegerilor din Polonia, PIS va ajunge la putere cu o agendă politică similară (interviul a fost realizat înaintea recentelor alegeri din Polonia – n. aut.). Am putea vedea acelaşi lucru în mai multe ţări din Europa Centrală şi de Est, în care se agregă o dreaptă mai stridentă, să-i spunem. Nu vreau să o denumesc o „dreaptă radicală”. Este mai degrabă social-conservatoare, naţionalistă, populistă.
Să nu uităm de Jobbik. Un indicator relevant pentru starea în care se află politica maghiară este faptul că Jobbik are 10%. Ceea ce ridică întrebări asupra procesului de europenizare, care a funcţionat la nivel instituţional mai mult sau mai puţin corespunzător. Estul Europei nu pare să dea semne că are un angajament prea profund pentru integrarea europeană.
În final cred că aste se rezumă la două lucruri de bază. Integrarea europeană, pentru majoritatea europenilor, reprezintă asigurarea securităţii şi oportunităţi economice. Uniunea Europeană nu oferă, în mod normal, securitate în relaţia cu Rusia. Odată cu criza din Zona Euro, cu recesiunea economică europeană, cu piaţa liberă care stagnează, UE nu prea mai oferă nici oportunităţi economice, creştere economică şi libertate economică, nu-i aşa? Există doi stâlpi principali care justifică preţul integrării europene şi niciunul nu se află acolo în prezent. Nici unul. Dacă nu poţi reconstrui aceste două lucruri, atunci viitorul Uniunii Europene este foarte sumbru.
Majoritatea oamenilor din Marea Britanie, economia britanică şi societatea britanică pot supravieţui în afara Uniunii Europene. Şi ce dacă plecăm? Am putea fi precum Canada sau Australia. Mă îngrijorează mai mult efectul de domino. Va declanşa exista un referendum şi în Ungaria?
O altă provocare pentru integrarea europeană, deja anemică, este posibilitatea ca Marea Britanie să iasă din Uniune.
Marea Britanie ar putea vota pentru părăsirea Uniunii. Cred că presupunerea că va vota rămânerea în Uniunea Europeană este una periculoasă. Cred că a prins avânt campania pentru părăsirea Uniunii, are resurse, are finanţe, au cele mai bune argumente, este similară campaniei pentru independenţa Scoţiei şi are o perspectivă mai optimistă asupra viitorului. Ei spun că Europa este în criză – criză economică, criză a migraţiei –, de ce am vrea să facem parte din această criză? Dacă părăsim Uniunea Europeană, am putea avea liber schimb cu China, cu America, putem genera creştere, suntem liberi să stabilim propriile politici şi suntem diferiţi faţă de restul Europei. Suntem mai deschişi, mai liberali, mai cosmopoliţi, mai internaţionali. Europa arată acum înapoiată, retro, neplăcută. Şi poţi observa cum voci progresiste din Marea Britanie încep să sprijine campania de părăsire a Uniunii.
Acesta este un lucru nou...
Discuţia este: chiar vrem să facem parte din ceea ce este o Europă de dreapta? O Europă dură şi din ce în ce mai de dreapta? Devenită „Fortăreaţa” Europa pentru migranţi, cu măsuri pro-austeritate, cu Uniunea Economică şi Monetară dominată de Germania, cu politicieni conservatori în plină ascensiune şi politici conservatoare dominante. Deci, chiar şi în interiorul stângii centriste din Marea Britanie se poate observa o diviziune. Aceste lucruri ar putea însemna că partea de centru-dreapta moderată va lupta pentru a rămâne în interiorul Uniunii, dreapta radicală va spune că vrea să plece, iar stânga nu va avea o campanie deoarece este divizată – iar atunci campania devine „referendumul lui David Cameron”. Dacă eşti alegător laburist, care reprezintă 30% din populaţie, alegătorii laburişti vor spune: „De ce? Ce rost are să votăm? Poate e mai bine să stau acasă”. Am putea vedea o prezenţă slabă, şi diferenţiată – cu o participare mai mare a celor care votează să iasă din Uniune şi mai mică a celor care votează să rămână. Dacă se întâmplă asta, peste un an, Marea Britanie va fi în afara Uniunii. Şi dacă va pleca şi dacă va rămâne, discursul va fi probabil acelaşi: „Marea Britanie va fi bine!”. Produsul Intern Brut va rămâne probabil acelaşi şi dacă rămânem, şi dacă plecăm. Majoritatea oamenilor din Marea Britanie, economia britanică şi societatea britanică pot supravieţui în afara Uniunii Europene. Şi ce dacă plecăm? Am putea fi precum Canada sau Australia.
Mă îngrijorează mai mult efectul de domino. Ce ar însemna asta pentru Danemarca? Va declanşa un referendum. Ar putea declanşa un referendum şi Suedia. Ar putea chiar declanşa un referendum şi Franţa. Ce înseamnă asta pentru Frontul Naţional şi pentru susţinerea de care se bucură la următoarele alegeri prezidenţiale. Ce înseamnă pentru Europa Centrală şi de Est? Va declanşa un referendum şi în Ungaria? Va declanşa asta un referendum în Cehia? Şi ce va însemna pentru poziţia politică şi geopolitică a statelor membre din Europa Centrală şi de Est, care au privit în mod tradiţional Marea Britanie ca pe un aliat? Dintre statele mari, Marea Britanie a arătat mai multă simpatie intereselor Europei Centrale şi de Est: interese similare de securitate, interese economice similare. Marea Britanie şi Europa Centrală şi de Est au fost în favoare unei pieţe mai liberale în Europa, pe când Franţa şi Germania au dorit o piaţă mai reglementată.
Este încă posibilă ajungerea la un acord?
Cred că este posibil să se ajungă la un acord (David Cameron a obţinut un acord cu instituţiile europene – n. aut.), însă ar putea fi prea târziu pentru a avea un impact asupra dezbaterii, deoarece înţelegerea cerută de Cameron are un preţ foarte ridicat. Vrea ca Marea Britanie să aibă opţiunea de ieşire (opt-out) dintr-o Uniune mai integrată, vrea ca Marea Britanie să poată limita circulaţia liberă a persoanelor, vrea ca piaţa unică să fie protejată în faţa Zonei Euro. Sunt angajamente majore. Am putea avea o campanie de referendum în care nu va avea îndeajuns de multe argumente pentru a rămâne.
Nu văd un lider care să se ridice şi să spună: „Eu voi fi lider. Eu voi pleda pentru Europa”. Cine este dispus să pledeze pentru Europa? Nu văd pe nimeni care să facă asta.
Spuneaţi la început că Uniunea Europeană a găsit mereu o modalitate de a depăşi obstacolele. După ce am auzit toate acestea, nu pare că este un mediu foarte dificil de a fi depăşit?
Nu sunt optimist. În general, sunt o persoană foarte optimistă, mă gândesc la generaţia bunicilor mei. Generaţia bunicii mele a luptat în război, iar ea obişnuia să îmi spună: „Simon, de ce eşti obsedat de politică? Nu trebuie să te îngrijoreze. Este un lux să nu te îngrijoreze politica. Nu te îngrijora din cauza ei!”. Pentru generaţia ei, politica reprezenta comunismul, fascismul, războiul, Holocaustul, Războiul Rece, ameninţarea războiului nuclear, lucruri majore. Aşa că am fost întotdeauna optimist, pentru că generaţia noastră a perceput politica drept „Cât de rău poate să fie, serios?”. Însă mă îngrijorez. Cred că poate fi foarte rău. Ne confruntăm cu un nou Război Rece, ne confruntăm cu o criză globală serioasă în Orientul Mijlociu, cu implicaţii pentru Europa, criză a migranţiei şi ne confruntăm cu un colaps potenţial al Uniunii Europene.
Nu sunteţi optimist şi înţeleg asta, însă credeţi că există loc pentru o surpriză? Pentru forţe sau idei care pot ajuta Uniunea să supravieţuiască.
Există, însă unde sunt liderii intelectuali ai Europei? Merkel este un lider de facto în mod automat. Ea nu a vrut să fie lider. A devenit un lider de facto şi acum se confruntă cu o Uniune Europeană ghidată, în mare parte, de politica internă. De Gaulle şi Mitterrand au fost doi lideri care au ajuns la acordul pentru unificarea Germaniei şi a Uniunii Monetare, Jaques Delors a proiectat Uniunea Economică şi Monetară, Margaret Thatcher, fie că îţi place sau că o urăşti, a fost importantă pentru expansiunea către Europa Centrală şi de Est. Nu văd un lider care să se ridice şi să spună: „Eu voi fi lider. Eu voi pleda pentru Europa”. Cine este dispus să pledeze pentru Europa? Nu văd pe nimeni care să facă asta.
Simon Hix este profesor de Ştiinţe Politice la London School of Economics and Political Science şi cercetător la British Academy. Claudiu Crăciun este lector la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Bucureşti. Discuţia a avut loc în octombrie 2015, când profesorul Simon Hix a primit titlul de Doctor Honoris Causa al SNSPA.
Transcriere: Andreea Ignişca. Traducere: Leonard Mocanu
Se încarcă comentariile...
