Ce îi datorăm lui Thatcher: forma globalizării de astăzi

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Margaret Thatcher şi preşedintele american Ronald Reagan la New York, în 1985. Cei doi au
împărtăşit o pasiune similară: conservatorismul.
Margaret Thatcher şi preşedintele american Ronald Reagan la New York, în 1985. Cei doi au împărtăşit o pasiune similară: conservatorismul.

În vara 2009, Christian Caryl arăta în FP ce au în comun Ayatollahul Khomeini, Margaret Thatcher, Papa Ioan Paul al II-lea şi Deng Xiaoping? Se împlineau 30 de ani de la Marile Revoluţii din 1979.

Dacă vrei să înţelegi valul de religie politizată, de globalizare post-comunistă şi de economie lăsată de capul ei care a definit era modernă, uită de 1968. Uită chiar şi de 1989. Anul 1979 este cel mai important dintre toţi. În acel an a început un capitol remarcabil în afacerile internaţionale - şi în istoria intelectuală - şi a avut cel mai straniu grup de autori imaginabil.

În 1979, Ayatollahul Ruhollah Khomeini a preluat puterea în Iran şi a arătat o dată pentru totdeauna că „Revoluţia Islamică” nu este un oximoron. Uniunea Sovietică a luat decizia fatidică să invadeze Afganistanul sărac şi înapoiat, generând un mod diferit de rebeliune islamică, care a bătut primul cui în sicriul imperiului comunist. Premierul Margaret Thatcher a pus bazele unei renaşteri a conservatorilor în Marea Britanie, care nu numai că a schimbat regulile politicii în Occident, dar a şi conturat epoca ulterioară a globalizării conduse de piaţă. Primul pelerinaj al Papei Ioan Paul II în Polonia natală, în vara lui 1979, a dat un imbold popoarelor dornice de libertate din Europa Centrală şi de Est şi a dat startul evenimentelor care au culminat cu revoluţiile non-violente din 1989. Iar de-a lungul lui 1979, un vizionar stoic şi neverosimil, numit Deng Xiaoping, a făcut, în linişte, primii paşi pentru pregătirea Chinei comuniste pentru lungul său marş către epoca pieţei.

Thatcher nu pare a avea nimic în comun cu ayatollahul şi cu Deng, cu atât mai puţin cu Papa. Şi totuşi, era ceva care conecta aceste persoane aparent disparate. Cu toţii au dat startul răsturnării, în moduri unice, a spiritului definitoriu al epocii lor - ordinea progresistă, seculară, materialistă, care dominase până atunci peisajul politic al perioadei post-război a secolului 20. Nu au condus numai mişcări politice, ci şi reînarmări morale care au respins cu pasiune ceea ce ei vedeau drept decăderea, răul, stagnarea şi sufocarea rezultate din încercările tehnocraţilor greoi de a accelera marşul umanităţii către sfârşitul istoriei. În acest fel, evenimentele transformatoare ale lui 1979 au fost legate prin impulsul contrarevoluţiei, fie împotriva comunismului sovietic, a social-democraţiei, a autoritarismului modernizator sau a maoismului care o luase razna. (...)

La acea vreme, succesul acestor contrarevoluţii nu era deloc sigur. Cei mai mulţi observatori nu au reuşit să înţeleagă implicaţiile lor, în 1979. Iar aceia care le-au înţeles, le-au condamnat adesea ca forţe retrograde de distrugere în masă. Oamenii şahului Mohammed Reza Pahlavi l-au acuzat pe Khomeini de faptul că încerca să dea ceasul înapoi, în timp ce inamicii lui Deng îl criticau pe liderul chinez, numindu-l „capitalist”. Pentru sovietici, mujahedinii afgani erau reprezentanţii „vechii ordini feudale”, iar Papa era o forţă a „neocolonialismului”. Dar acestea erau etichete pe care acuzaţii le purtau cel mai adesea cu resemnare. În campania electorală din aprilie, Thatcher a spus cu mândrie, într-un discurs în cadrul unui miting al Partidului Conservator, că opozanţii săi au numit-o „reacţionară”. „Ei bine”, a spus ea,  „sunt multe împotriva cărora să reacţionăm!”

Şi aşa era. Şi poate că aşa este din nou - pentru că, 30 de ani mai târziu, transformările lui 1979 s-au transformat ele însele în sisteme decadente, înrădăcinate, ale căror excese ar putea inspira acum noi mişcări reacţionare şi contrarevoluţii.

Imaginaţi-vă cum arăta lumea pe 1 ianuarie 1979. (...) Ţările Occidentului urmaseră, desigur, un drum mai moderat decât al Chinei, după al Doilea Război Mondial. Şi totuşi, şi ele adoptaseră un rol în creştere constantă al guvernului. Bunăstare, reglementare şi raţionalism erau cuvintele de bază. Consensul social-democratic al Europei a fost întruchipat de „statul-dădacă” atotcuprinzător, introdus de Partidul Laburist în Marea Britanie, în 1945, cu asigurările sale naţionale de sănătate şi programele generoase de pensii de stat, colaborarea strânsă dintre sindicate şi guvern şi proprietatea de stat a industriilor-cheie. Pieţele erau entităţi ce trebuiau controlate şi îmblânzite, nu lăsate să se dezlănţuie.

Thatcher a încercat să răstoarne tot acest aranjament, şi a reuşit. Dar nu ţi-ai fi dat seama de asta când a început mandatul ei. Programul ei electoral din 1979 rămâne un monument de neclaritate, iar ea a fost înconjurată, în propriul său cabinet, de conservatori moderaţi. Puţini ar fi prezis la vremea aceea că ea urma să devină figura definitorie a politicii britanice de după război, prin despărţirea de viziunea care guvernase în cei 30 de ani anteriori. Şi totuşi, în câţiva ani, Thatcher urma să reducă ratele impozitelor, să vândă bijuteriile aflate în posesia statului unor investitori privaţi şi să învingă sindicatele atotputernice.

Ca şi în cazul lui Deng, mulţi comentatori nu au ştiut ce să înţeleagă din ambiţiile lui Thatcher. După primul ei an în funcţie, jurnalistul britanic Hugh Stephenson scria: „Retorica ei este radicală, chiar imprudentă. Dar, la început, faptele ei au arătat precauţia instinctivă a politicianului.” Stephenson avea dreptate, dar el şi celalţi spectatori nu au luat în calcul intensitatea sentimentului din spatele acelei retorici, şi anume convingerea adâncă a lui Margaret Thatcher că Marea Britanie avea nevoie disperată de reînnoire nu numai economică, dar şi morală. Acest lucru a devenit mai clar în timpul bătăliei ei brutale cu sindicatul minerilor din industria cărbunelui şi din adoptarea deloc tactică a „privatizării” (un cuvânt odată obscur, care a fost adoptat drept strigăt de raliere de către principalul ei strateg, Keith Joseph). Atracţia contrarevoluţiei lui Thatcher a devenit şi mai clară când Ronald Reagan, deja în campanie împotriva preşedinţiei lui Jimmy Carter în anul în care ea a fost aleasă, şi-a câştigat propriul mandat în 1980, înarmant cu o pasiune similară de a înlocui Marea Societate cu „Zorii Americii.”

Deşi SUA nu a îmbrăţişat niciodată prea mult consensul economiei mixte care a dominat în Marea Britanie înainte de 1979, America era radical diferită de ceea ce este astăzi. Cosmosul politic era locuit de specii aum stinse, precum moderaţii republicani de pe Coasta de Est şi lideri de sindicat puternici. În timpul anilor ’70, aşa cum notează David Frum în „How We Got Here”, deţinerea privată a aurului era o infracţiune, consumatorii aveau numai o companie de telefonie, iar transportul aerian era un avantaj doar al clasei superioare. Tonul era dat de corporaţii puternice, fără faţă. Cum computerul personal se afla abia în faza de concepţie (Bill Gates şi-a mutat noua sa firmă, Microsoft, acasă, în Seattle pe 1 ianuarie 1979), tehnologia vremurilor promova uniformitatea şi anonimitatea. Când preşedintele republican Richard Nixon a decretat controlul veniturilor şi al preţurilor, în 1971, acest lucru a fost acceptat ca şi cum ar fi fost o măsură normală din partea  puterii. Nu puţini gânditori, cel mai important dintre ei fiind economistul John Kenneth Galbraith, care avea o influenţă enormă, îşi imaginau „convergenţa” corporatismului occidental şi a socialismului sovietic într-un viitor nedeterminat. Până la urmă, nu depindeau ambele de elitele birocratice şi de înţelepciunea proiectanţilor? (...)

Evenimentele din 1979 ne spun mult despre natura contrarevoluţiei, foarte important de înţeles deoarece s-ar putea să trăim o alta, chiar acum. Poate că cel mai importat lucru care trebuie înţeles este că, deşi contraevoluţiile pot fi reacţionare, ele nu sunt numai conservatoare. Conservatorii aspiră să se întoarcă la anteriorul status quo. Contrarevoluţionarii înţeleg că oponenţii lor revoluţinari au schimbat regulile jocului în moduri fundamentale şi că reacţia trebuie ajustată corespunzător. Deşi filosofii Edmund Burke şi Joseph de Maistre au respins Revoluţia Franceză susţinând că este o dovadă că „progresul” a luat-o razna, ei au răspuns prin programe intelectuale de o asemenea vigoare şi sofisticare încât liderii pe care ei pretindeau că îi susţin nu le-au aprobat întotdeauna.

Cei mai abili contrarevoluţionari, au făcut mai mult: au exploatat cu plăcere realizările revoluţionare pentru propriile lor scopuri. Deng a înţeles că, prin impunerea unei unităţi stricte pe suprafaţa ţării, cândva fisurată, dictatura chineză a proletariatului a creat de fapt precondiţiile unei economii extrem de burgheze şi nemilos de capitaliste. (Nu trebuia să funcţioneze exact invers?) Programul de modernizare al şahului a dislocat grupuri mari de tineri de la sate, foarte bine educaţi, dar care nu aveau suficiente locuri de muncă, trimiţându-i la marginile oraşelor mari - dezorientaţi, furioşi şi gata să fie recrutaţi de „tradiţionalistul” Khomeini. Cât despre Thatcher, unul dintre cei mai elocvenţi oponenţi ai săi din propriul partid era scriitorul Ian Gilmour, care îi reproşa că nu adoptă conservatorismul real”, care însemna, mai presus de toate, loialitatea faţă de ordinea existentă: „Conservatorismul britanic nu este un ‘-ism.’ Nu este… un sistem de idei. Nu este o ideologie sau o doctrină”. Thatcher, prin contrast, a întruchipat un paradox contrarevoluţionar clasic: ea a vrut schimbare, schimbare radicală, pentru a reveni la felul în care lucrurile trebuie să fie”.

Ea a schimbat multe, desigur - la fel ca alte mari prsonalităţi ale lui 1979. Totuşi, astăzi, după 30 de ani, vedem încă o dată că până şi ideile extraordinare au date de expirare.  Contrarevoluţiile se sting şi ele până la urmă, sucombând inevitabil, prin stagnare şi declin. Regimul juridic din Iran seamănă din ce în ce mai mult cu cel pe care aceştia aspirau să-l distrugă: corupt, cinic, în conflict puternic cu dorinţa de reformă a populaţiei, preocupat în primul rând de menţinerea puterii. „Socialismul cu caracteristici chinezeşti”, marele hibrid ideologic al lui Deng între ecoomie liberală şi represiune politică, se luptă să răspundă sau să tempereze solicitările populaţiei de a avea aer şi apă curate, dreptate şi stat de drept, libertate şi oprtunităţi. Jihadul sunnit dezlănţuit în Afganistan acum 30 de ani rămâne împotmolit în utopism sângeros, făcând mai multe victime printre musulmani decât printre infideli. Discreditarea capitalismului fără restricţii de Marea Recesiune de astăzi arată vârsta contrarevoluţiei conservatoare a lui Thatcher şi Reagan şi face ca urmaşii lor să se ofilească din punct de vedere intelectual şi să fie marginalizaţi din punct de vedere politic. 

Astfel, astăzi, în mare parte a lumii, ideologia în sine a devenit un concept oarecum suspect. Chiar şi tânărul şi optimistul preşedinte al SUA, Barack Obama, promovează schimbarea respingând cu grijă etichetele programatice şi etalându-şi experienţa „pragmatică”. Şi totuşi, dacă este să învăţăm ceva din moştenirea lăsată de 1979 este că oamenii sunt întotdeauna gata să adopte o viziune extraordinară privind viitorul - mai ales când este prezentată drept o cruciadă morală împotriva forţelor întunericului, care conspiră împotriva surselor tradiţionale de identitate, împotriva „ordinii naturale” a lucrurilor. Astăzi, la fel ca şi în 1979, mulţi analişti continuă să judece în funcţie de bătăliile trecutului („întoarcerea socialismului”, „triumful lui Keynes”), chiar dacă forma viitorului rămâne în cel mai bun caz ceţoasă. Numeroasele anticipări ale dezastrului sau ale salvării nu reprezintă nimic; singurul lucru pe care putem conta este că vom fi surprinşi. Epoca noastră modernă datorează mult Marii Reacţiuni din 1979. Şi nimeni nu a prezis acest lucru.

Christian Caryl este editor colaborator la  Newsweek.

Un an memorabil

1 ianuarie: SUA şi China restabilesc legături diplomatice complete, după 30 de ani de rupere a relaţiilor. Ambele ţări promit să nu urmărească hegemonia în Asia, iar SUA renunţă la recunoaşterea Taiwanului, adoptând în schimb politica „O singură Chină”. Chiar în aceeaşi lună, Deng Xiaoping, devine primul lider al Chinei continentale care vizitează SUA. Mai târziu în acelaşi an, îmbunătăţirea relaţiilor economice devine o politică, atunci când Partidul Comunist permite companiilor străine să se asocieze cu cele autohtone pentru a investi în China.

1 februarie:  După 15 ani în exil, ayatollahul Khomeini se întoarce la Teheran, la invitaţia recent-instalatului premier Shapur Bakhtiar, un susţinător al democraţiei, numit de şahul Iranului, Mohammed Reza Pahlavi. Khomeini este o excepţie de la tendinţa reformistă, iar susţinătorii săi pun stăpânire pe sediile poliţiei, pe tribunale şi pe clădirile guvernamentale. Pe 11 februarie, armata iraniană  se revoltă, alăturându-se Revoluţiei Islamice. Bakhtiar se ascunde, iar şahul, care părăsise Iranul împreună cu familia cu o lună în urmă, nu se mai întoarce. La sfârşitul lui martie, iranienii aprobă referendumul lui Khomeini, transformând oficial ţara dintr-o monarhie într-o republică islamică.  

15 martie: O divizie a armatei afgane se revoltă, generând proteste ale populaţiei în provincia Herat. Preşedintele afgan Nur Muhammad Taraki cere susţinătorilor săi din Uniunea Sovietică sprijin militar direct - inclusiv trupe - pentru a zdrobi rezistenţa.  

26 martie:  Premierul israelian Menachem Begin şi preşedintele egiptean Anwar Sadat semnează Tratatul de Pace israeliano-egiptean la Casa Albă din Washington.

4 mai: Margaret Thatcher, membră a Partidului Conservator, devine prima femeie-premier a Marii Britanii. Dificultăţile economice, disputele sindicale şi pretinsele orgolii umbriseră mandatul fostului premier James Callaghan. Imediat după alegeri, rivalii lui Thatcher o acuză că este o radicală. Foarte strictă în privinţa conservatorismului fiscal şi a apărării, Thatcher îşi câştigă în curând porecla „Doamna de fier”.

2-10 iunie: Papa Ioan Paul al II-lea devine primul suveran pontif care vizitează o ţară comunistă, când se întoarce în Polonia natală. „Chiar dacă nu a pronunţat nici măcar o dată numele Partidului Comunist sau al Uniunii Sovietice, noul Papă a fost surprinzător de direct în provocarea puterii Kremlinului pe tema libertăţii umane”, scria Time în articolul de pe coperta ediţiei din 18 iunie. „Era ca un carnaval, o campanie politică, o cruciadă şi o enormă nuntă poloneză, luate la un loc”.

16 iulie: Vicepreşedintele irakian Saddam Hussein preia cârma de la preşedintele Hasan al-Bakr. Acesta îi delegase deja lui Hussein majoritatea sarcinilor guvernamentale, după atacul de cord din 1976.

4 noiembrie: Începe criza ostaticilor din Iran, atunci când 3.000 de radicali - în majoritate studenţi - invadează ambasada SUA la Teheran. Mulţimea ia 90 de ostatici, inclusiv peste 60 de cetăţeni americani, dintre care unii vor fi sechestraţi timp de 444 de zile. După o săptămână, preşedintele american Jimmy Carter opreşte importurile de petrol din Iran în SUA şi demarează acţiunea de îngheţare a activelor iraniene aflate în SUA. Radicalii iranieni erau întărâtaţi de decizia lui Carter, care a permis şahului să meargă în SUA, în octombrie, pentru a se trata de cancer.

24 decembrie: Forţele sovietice intră în Afganistan. După trei zile, preiau controlul ţării şi îl înlocuiesc pe preşedintele Hafizullah Amin, care pierduse încrederea sovieticilor, din cauza încercărilor de a-şi consolida puterea prin mijloace militare, cu pro-sovieticul Babrak Karmal. 

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite