Ce resetare, după noiembrie 2015? Societatea trebuie să preseze pentru dezvoltare, nu pot exista elite salvatoare

Protestatari în faţa Casei Poporului, în noiembrie 2015 / Foto: David Muntean/ Adevărul

Unele dintre revendicările „străzii” ţin de nivelul dezvoltării sociale post-decembriste. Încă dinaintea lui noiembrie, întrebam: „Vedeţi, măcar la orizont, o garnitură politică – la putere sau în opoziţie – capabilă să genereze local, apoi să şi administreze, politici de dezvoltare economică şi socială accelerată în România?” O analiză a profesorului Vladimir Pasti: „Dezvoltarea este condiţionată de o societate care presează pentru dezvoltare”.

Articol din dosarul Ce resetare, inclus în ediţia FP România nr. 49 (decembrie 2015/ ianuarie 2016). 

Consider că întrebarea exprimă o falsă problemă. Ea ilustrează superstiţia potrivit căreia pentru ca o ţară să intre pe traseul dezvoltării are nevoie de o elită politică specială, cu competenţe superioare financiaro-economico-sociale şi administrative, care să fie simultan purtătoarea obiectivului politic al dezvoltării, al legiferării necesare şi al implementării unor programe de dezvoltare pe care le elaborează ea însăşi, eventual împotriva voinţei, dorinţelor şi intereselor celorlalte elite şi a unei mari părţi a societăţii.  

Ca sociolog, vă pot asigura că o astfel de elită politică nu există şi nici nu a existat vreodată. Iar asta nu pentru că am trecut în revistă toate elitele politice care au existat vreodată, ci pentru că existenţa şi succesul unei asemenea elite este o imposibilitate teoretică de aceeaşi natură ca şi existenţa unui perpetuum mobile. Desigur, puţină lume este de acord cu această obiecţie teoretică, căci mitul dezvoltatorului este mult mai popular şi mai convingător decât cunoaşterea ştiinţifică, aproape esoterică, a ştiinţelor economice şi sociale. Drept urmare, avem de-a face cu o lungă istorie internaţională a încercărilor eşuate de dezvoltare şi cu un număr mic de cazuri de dezvoltare (de la Japonia şi Finlanda până la Israel, Coreea de Sud şi alţi „tigri asiatici”) greu de explicat şi imposibil de imitat. 

Paradoxal, România pare a fi în situaţia în care dispune de o astfel de populaţie, ba chiar şi cel puţin de unele dintre elitele necesare. Este însă doar o aparenţă. 

Aceia dintre susţinătorii acestui mit care dispun de cunoştinţe politice şi economice îmi vor aminti de aşa numitele „dictaturi de dezvoltare”, de la Petru I la Pinochet şi încă mulţi alţii. Personal, nu îmi doresc o dictatură de dezvoltare, şi cred că nu există mulţi români care să şi-o dorească, după ce am făcut atâtea eforturi să scăpăm de dictatura comunistă. Dictatura comunistă a fost un exemplu tipic de dictatură de dezvoltare, căci dezvoltarea era un concept central al discursului politic comunist. Este indiscutabil faptul că România s-a dezvoltat în timpul dictaturii comuniste, dar este la fel de indiscutabil şi faptul că această dezvoltare nu s-a datorat unei elite super-competente, super-oneste şi super-dedicate dezvoltării. Nu o să mă convingă nimeni niciodată că soţii Ceauşescu şi acoliţii lor erau această elită politică, pentru că nu erau nici super-competenţi, nici dedicaţi dezvoltării. Erau nişte dogmatici mărginiţi, incapabili să înţeleagă ce se întâmplă şi în ţară şi în lumea din jurul ei şi total nepăsători faţă de problemele populaţiei şi ale societăţii. România s-a dezvoltat în timpul comunismului mai degrabă în ciuda lor decât ca urmare a deciziilor acestora. Idee că Ceauşescu şi echipa lui din PCR conduceau România – în loc doar să o paraziteze, în calitatea lor de lideri politici – este doar un mit politic, la fel de solid şi de stabil ca atâtea altele.  

Dezvoltarea nu are nevoie de o elită politică specială. Are nevoie de o elită de guvernanţă specială, pentru care dezvoltarea diferitelor domenii pe care le conduc nu este neapărat un obiectiv, dar este o condiţie şi un rezultat neintenţionat al supravieţuirii ei ca elită de guvernanţă. Şi, desigur, are nevoie de elite sociale şi economice care să fie “motoarele” dezvoltării.

Dar, mai ales, dezvoltarea este condiţionată de o societate care presează pentru dezvoltare. Nu pentru dezvoltare în general, ci pentru dezvoltarea unora sau altora dintre domeniile vieţii economico-sociale. Şi nu este vorba de aşa-zisa „societate civilă”, adică de un grup mai mult sau mai puţin numeros de ONG-uri, finanţate din cine ştie ce surse, ci de o întreagă societate, cu elitele şi mai ales cu populaţia ei. Sună complicat şi chiar este, dar, din păcate, tocmai pentru că este complicat, succesul ieşirii din subdezvoltare a fost şi rămâne atât de rar.

Paradoxal, România pare a fi în situaţia în care dispune de o astfel de populaţie, ba chiar şi cel puţin de unele dintre elitele necesare. Este însă doar o aparenţă.

Populaţia presează întotdeauna pentru nevoi cotidiene, ceea ce este firesc. De exemplu, populaţia presează pentru locuri de muncă, mai ales calificate şi bine plătite, şi servicii de sănătate de bună calitate. Acestea sunt desigur componente ale dezvoltării. Toate ţările dezvoltate au un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă, toate au o pondere importantă a salariilor în PIB şi toate oferă servicii de sănătate de calitate superioară.

La rândul ei, elita politică românească presează pentru venituri cât mai mari la bugetul guvernamental şi la bugetele locale. Iată o altă caracteristică generală a ţărilor dezvoltate. În aceste ţări, ponderea bugetelor guvernamentale în PIB depăşeşte 40%, iar în unele cazuri – excepţionale, e drept – depăşeşte 50%, în vreme ce în cele mai subdezvoltate ţări ale lumii această pondere poate scădea până la sub 10% din PIB. 

Dar toate acestea nu înseamnă decât că toată lumea vrea mai mulţi bani. Aşa cum am mai spus, nu banii în sine contează, ci ce anume faci cu ei. O ţară poate fi enorm de bogată, fără a fi însă o societate dezvoltată. Exemplul tipic este, desigur, Arabia Saudită.

În România există un potenţial de dezvoltare, atât doar că din motive care nu pot fi analizate aici, el rămâne continuu nevalorificat. 

Problema trecerii la dezvoltare se rezolvă la nivel de societate şi nu la nivel politic. În niciun caz şi niciodată printr-un erou salvator, cu sau fără sabie şi cal alb, împreună cu grupul său de „curteni”. 

Nu în ultimul rând, mai trebuie combătut un mit. Mitul că democraţia, piaţa liberă şi globalizarea (bănuită că asigură resursele financiare necesare) asigură condiţia suficientă a trecerii la dezvoltare. Sunt idei larg răspândite în România şi a devenit o superstiţie politică a tuturor elitelor care s-au succedat la guvernare, dar sunt doar un mit. Fiecare dintre cele trei are legătură cu dezvoltarea, dar niciuna dintre ele nu este o condiţie a trecerii la dezvoltare. Mai degrabă beneficiază de dezvoltare decât o produc. Ce pot produce sunt libertate politică individuală şi creştere economică. Amândouă sunt importante şi valoroase, dar niciuna dintre ele nu generează automat dezvoltare. Dimpotrivă, în funcţie de cum sunt utilizate, ele pot produce la fel de bine şi subdezvoltare. Oricine numără câte dintre ţările lumii a treia sunt şi posesoare ale instituţiilor fundamentale ale democraţiei, au economie de piaţă, chiar mai liberă (mai puţin reglementată) decât cea din ţările cele mai dezvoltate, şi beneficiază de investiţii străine va vedea că ţările subdezvoltate care îndeplinesc aceste condiţii sunt mai multe decât cele dezvoltate. 

În concluzie: 

• Dezvoltarea este un proces evolutiv, generat de societate, susţinut de elitele sociale, aplicat de elitele guvernanţei şi acceptat de elitele politice. Nu este o tranziţie şi nu este o modernizare. Şi nu este nici rezultatul acestora. Nu contează ce elită politică se instalează temporar la guvernare, cu excepţia puţinelor cazuri în care o astfel de elită se opune direct şi explicit dezvoltării. 

• Democraţia politică, la care cred că nimeni nu îşi doreşte să renunţe nici măcar de dragul unor promisiuni de dezvoltare, produce automat elite politice dominate de mediocritatea conducătorilor politici şi nu de excepţionalitatea lor. Aşa se explică, între altele, de ce niciun laureat al premiului Nobel nu face parte din aceste elite (cu excepţia cazului în care a primit titlul după ce a ajuns la vârful piramidei politice). În schimb, poţi găsi între ei actori, sportivi, literaţi, jurişti şi oameni de afaceri etc., inclusiv în cele mai dezvoltate ţări ale lumii. Nu are nicio importanţă. O guvernare poate susţine dezvoltarea şi să favorizeze producerea ei de către societate dacă guvernanţii sunt condiţionaţi de către electorat să o facă pentru a accede şi a rămâne la putere. 

Problema trecerii la dezvoltare se rezolvă la nivel de societate şi nu la nivel politic. În niciun caz şi niciodată printr-un erou salvator, cu sau fără sabie şi cal alb, împreună cu grupul său de „curteni”. 

Vladimir Pasti este profesor la SNSPA, Bucureşti, unde predă cursuri de sociologie politică sau tranziţie şi dezvoltare. Printre volumele scrise: România în tranziţie. Căderea în Viitor (1995) sau Noul capitalism românesc (2006).