De ce (nu) vor bogaţii să plătească taxe. Şi chiar e totul de vânzare?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ediţia curentă a FP România mai stă la vânzare doar câteva zile. Şi merită colecţionată, pentru este cam singura publicaţie autohtonă de politică globală şi economie, de calitate şi tipărită (!!!) - şi normală la cap. Care respectă ideile, nu ideologiile - deci toate ideile. Câteva mostre de gândire abolită în România, indiferent de guvernări: creşterea inegalităţii, taxe mai mari pentru bogaţi?! (OK, nu comunism, nici în glumă!)

Extrase din Top FP Gânditori Globali/ 2012 - inclus în ediţia curentă a FP România.

24. THOMAS PIKETTY, EMMANUEL SAEZ

Pentru că au realizat graficul care a dus la ocuparea Wall Street.

Economişti | Franţa; Berkeley, California

Criticarea celor „1%” a devenit strigătul de luptă al protestatarilor Occupy Wall Street şi subtextul campaniei electorale americane din 2102, dar nu ei au atras primii atenţia asupra bogăţiei disproporţionate a celor mai bogaţi americani. Meritul ar trebui să fie al lui Thomas Piketty şi Emmanuel Saez. Înarmaţi cu informaţii care acoperă un secol, cei doi economişti francezi au arătat cât de acută este inegalitatea veniturilor în SUA. Iar această disparitate, arată cercetarea lor, a atins niveluri record, care nu au mai fost înregistrate de la Marea Depresiune.

Piketty, profesor la Şcoala de Economie din Paris, şi Saez, de la Universitatea Berkeley, au început proiectul de monitorizare a veniturilor în urmă cu două decenii. Cercetarea lor, care a analizat veniturile din taxe ale statului american încă din 1913, a fost publicată prima dată în 2003, şi a fost recent actualizată. Punctul central al studiului este un grafic în formă de U, care arată cum câştigul celor mai bogaţi 1% scade vertiginos după cel de-al doilea Război Mondial, crescând după 1970 şi atingând la sfârşitul anilor 2000 aproape recordul din 1928. (După criza financiară, puteţi ghici ce grup şi-a revenit cel mai repede şi cel mai robust?). Astăzi, această descoperire a devenit arma favorită a intelectualilor de stânga, care argumentează că bogaţii ar trebui să susţină o parte mai mare din povara fiscală a SUA. Munca lui Piketty şi Saez este citată în documentele bugetare ale Casei Albe şi „a ajutat administraţia să se orienteze în încercarea de reechilibrare a codului fiscal”, conform lui Peter Orszag, primul director al bugetului din administraţia lui Barack Obama.

Remediul sugerat de cei doi francezi este la fel de american ca plăcinta cu mere, spun ei: taxe mai mari pe venituri pentru cei mai bogaţi. Aceştia au recomandat 83% pentru cei mai bogaţi cetăţeni – mult mai mare decât cele 30% propuse de „Regula Buffett” şi chiar decât cea propusă de preşedintele francez, Francois Hollande (75%). Piketty, care socoteşte că nivelul inegalităţii din America de azi este „complet nebunesc”, a argumentat anul trecut că SUA fac schimb de locuri cu vechea Europă. „Inegalitatea averii şi a veniturilor erau mult mai mari în Franţa”, a explicat el pentru New York Times. „Iar taxele foarte mari pentru cei foarte bogaţi – au fost inventate în Statele Unite.”

Lista lecturilor: Premodern Financial Systems, de Raymond Goldsmith; The Black Book, de Orhan Pamuk; Arthur Young’s Travels in France, de Arthur Young.

Cea mai bună idee: Taxa maximă de 75% a lui Hollande, dacă ar fi aplicată în SUA şi Europa cu o bază de taxare crescută.

Cea mai proastă idee: Taxa maximă de 75% a lui Hollande, aşa cum a fost ea aplicată în Franţa, cu o bază de taxare restrânsă.

Declinul sau relansarea Americii? Declin lent dar sigur.

Mai multă sau mai puţină Europă? Mai multă, lumea are nevoie de Statele Unite ale Europei.

Twitter sau nu? Nu până în acum.

42. DEBBIE BOSANEK, WARREN BUFFETT

Pentru că au cerut ca o secretară să nu plătească taxe mai mari decât şeful său miliardar.

Asistent administrativ, investitor | Omaha, Nebraska

Cu nu mult timp în urmă, cel de-al patrulea cel mai bogat om din lume a făcut ceva neobişnuit: A cerut să plătească mai multe taxe. „Am plătit doar 17,4% impozit din venituri – procentual mai puţin decât am plătit pentru ceilalţi 20 de angajaţi ai mei”, a anunţat Buffett într-un editorial din New York Times.

Unul din cei care au preluat cu entuziasm apelul a fost preşedintele american Barack Obama, care a făcut din „secretara lui Warren Buffett” un exemplu în luările sale de poziţie asupra inechităţilor din codul fiscal american şi din alte aspecte ale economiei. El a propus un plan fiscal cunoscut sub numele de „Regula Buffett”, care ar impune o taxă de minimum 30% celor lor care câştigă mai mult de un milion de dolari pe an. (Republicanii din Congres au fost mai puţin entuziaşti.) În discursul lui Obama despre starea naţiunii din ianuarie trecut, când a ajuns la propoziţia „Acum, Warren Buffett plăteşte un impozit mai mic decât secretara sa”, camera a filmat-o pe Debbie Bosanek, în vârstă de 56 de ani, simbolul luptei împotriva inegalităţii fiscale. Modesta Bosanek, care lucrează pentru Buffett de două decenii spune doar că „reprezintă cetăţeanul obişnuit, care are nevoie de o voce şi de un tratament egal în domeniul fiscalităţii”. În mod clar, Oracolul din Omaha si asistenta sa au stârnit o dezbatere necesară despre corectitudine economică în Statele Unite şi despre politicile publice care o subminează.

55. Michael Sandel

Pentru relevarea limitelor morale ale pieţelor.

Filosof politic - Cambridge Massachusetts

Vechiul clişeu, conform căruia banii pot cumpăra totul este mai adevărat astăzi decât oricând. Costul pentru ca o femeie din India să devină mamă surogat este de 8.000 dolari americani, dreptul de a emite o tonă de dioxid de carbon este de 10,5 dolari, iar pentru 15-20 dolari pe oră un om va sta la coadă peste noapte pentru un lobbyst care doreşte o audienţă în Congres. Pe de-o parte, acesta este un testament al puterii pieţelor moderne, unde eficienţa este regula de bază şi orice poate fi supus schimbului comercial liber. Dar trebuie ca totul să poată fi comercializat? Aceasta este arzătoarea întrebare pusă de profesorul Michael Sandel de la Harvard, care s-a profilat drept cel mai cunoscut critic al goanei către „commodification”.

Problema punerii unui preţ pe orice, argumentează Sandel în noua sa carte, What Money Can’t Buy, are două faţete. În primul rând scoate în evidenţă inegalitatea: atunci când din ce în ce mai multe bunuri şi servicii – incluzând sănătatea, educaţia şi accesul la puterea politică – pot fi vândute şi cumpărate, precum aurul şi petrolul, cei bogaţi le pot acumula într-o cantitate mai mare. În al doilea rând, punerea obiectelor şi ideilor pe piaţa liberă, mai spune Sandel, duce adesea la scăderea valorii lor sociale. Un exemplu ar fi practica în extindere de a plăti studenţii să citească. În încercarea noastră de a creşte rezultatele testelor, am transformat oare învăţatul dintr-o bucurie într-o corvoadă?

La Harvard, Sandel predă unul dintre cele mai populare cursuri – intitulat simplu „Justice” –, care într-un semestru a atras 800 de studenţi, cărora le pune dileme morale complexe. Un tren scăpat de sub control se năpusteşte spre un macaz. Pe o linie este legat Gandhi, pe cealaltă – doi oameni obişnuiţi. Pe cine ai salva, pe Gandhi sau pe ceilalţi doi? Dar dacă ar fi 10 oameni pe linia cealaltă? Sandel a devenit un fenomen internaţional şi un pionier în ceea ce priveşte democratizarea educaţiei la nivel mondial: cursul său este acum un specatacol tv sindicalizat la nivel internaţional, făcându-l un fel de star rock în China, Japonia şi Coreea de Sud, unde stilul său deschis de a preda şi de a se concentra pe întrebările importante sunt departe de normă. Cursul introductiv a adunat peste 4 milioane de vizualizări pe YouTube. Cine se gândea că dificilele întrebări ale unui profesor de filosofie despre Bentham şi Kant pot concura cu videoclipuri cu pisici şi cu „Gangnam Style”?

Lista lecturilor: The Syrian Rebellion, de Fouad Ajami; Strings Attached: Untangling the Ethics of Incentives, de Ruth W. Grant; How Much Is Enough? Money and the Good Life, de Robert and Edward Skidelsky.

92. SLAVOJ ZIZEK

Pentru că a dat glas unei ere a absurdităţii.

Filosof | Slovenia

Folosind influenţe intelectuale care merg de la Karl Marx la psihanalistul francez Jacques Lacan, de la filmele lui Alfred Hitchcock la faimoasa trilogie Matrix, Slavoj Zizek a devenit în ultimele două decenii o raritate modernă: un filosof celebru, prezent peste tot, de la op-ed-uri în paginile diferitelor ziare şi dezbateri televizate până la centre culturale locale. Într-o perioadă de criză a capitalismului, Zizek a demonstrat că Stânga încă poate veni cu critici valabile la adresa evenimentelor din prezent şi a culturii contemporane – mai ales că Stânga însăşi a fost obiectul criticilor sale cel mai ascuţite.

Zizek, profesor la Universitatea din Ljubljana şi la European Graduate School din Elveţia, este un autor aproape exagerat de prolific, punându-şi semnătura pe zeci de cărţi, dintre care patru numai anul acesta, pe teme care merg de la criza financiară globală la Hegel. Zizek este însă cunoscut mai degrabă pentru discursurile publice agitate şi de impact. Este unul dintre speakerii preferaţi în mediile universitare, precum şi celebritatea în jurul căreia au fost realizate diferite documentare, precum Zizek! şi Ghidul Perversului la Cinema. Nu deranjează faptul că argumentele sale au aluzii frecvente la cultura pop. Zizek se autodescrie ca fiind un comunist, dar este probabil prea mizantrop (”Umanitatea? Da, este OK - nişte discuţii măreţe, nişte opere de artă grandioase. Oameni de Valoare? Nu, 99% sunt niste idioţi plictisitori.”) ca să poată fi încadrat într-o ideologie distinctă. A vorbit în primele momente de la declanşarea fenomenului Occupy Wall Street, dar şi-a pierdut ulterior entuziasmul pentru mişcare, descriind acţiunea de evacuare a Parcului Zuccotti de către Departamentul de Poliţie din New York ca o “binecuvântare deghizată”.  

Cu flerul său pentru autopromovare şi înclinaţia pentru tot ce este scandalos – a scris chiar că “problema lui Hitler a constat în faptul că nu a fost suficient de violent” – Zizek i-a făcut pe critici să se întrebe dacă nu cumva este mai degrabă un artist de performance decât un filosof, un “Borat al filozofiei” după cum a fost numit. Dar, într-o lume chiar mai absurdă, ar putea fi exact ceea ce ne trebuie. 

Lista lecturilor: Logiques des Mondes, de Alain Badiou; Mourning Sickness: Hegel and the French Revolution, de Rebecca Comay; Hegel's Rabble, de Frank Ruda.

Cea mai bună idee: Marea revoluţie pe care Stânga o aşteaptă nu va veni niciodată.

Cea mai proastă idee: Că statul-naţiune a revenit. Şi că trebuie să-l susţinem împotriva pieţei globale.

Declinul sau relansarea Americii? Niciuna din aceste variante, evenimentele au loc şi atât.

Mai multă sau mai puţină Europă? Mai multă.

Twitter sau nu? Nu, este o pierdere de vreme. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite