De la MAE la Together for Development. Interviu cu un fost diplomat român

Povestea lui Alexandru Ciorobea este una pe cât de frumoasă pe atât de complexă. După încheierea mandatului său în cadrul ONU, a ales să părăsească Ministerul Afacerilor Externe al României. Ajuns în Statele Unite, a înfiinţat organizaţia non-guvernamentală Togheter for Development prin intermediul căreia a început implementarea unui program economico-social în Camerun, sprijinind un grup de pescari ce activează pe coastele ţării africane.

Acesta a fost doar începutul, urmând alte proiecte, unle dintre ele,  derulate chiar în propria ţară. Dincolo de toate acestea, în dialogul purtat cu Răzvan Munteanu, Alexandru Ciorobea atrage atenţia asupra potenţialului economic al Africii, potenţial pe care ţara noastră îl poate fructifica într-o relaţie de tip win win.

Domnule Ciorobea, pentru început spuneţi-ne cum aţi ajuns diplomat în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi care au fost principalele acţiuni pe care le-aţi desfăşurat?

Diplomat am ajuns prin primăvara lui 2004, când MAE a scos la concurs câteva poziţii. Vreo cinci, dacă mi-aduc bine aminte. Apoi, tangenţa cu ONU s-a întâmplat în vara lui 2007, când am fost trimis la post, la New York, în cadrul Misiunii Permanente a României la ONU, ca expert pe drepturile omului şi dezvoltare socială.

Despre „acţiuni la ONU”, zău că nu-mi dau seama ce - şi mai ales cum - aş putea povesti încât să nu sune a rubrică dintr-un CV plicticos. Gândindu-mă totuşi înapoi, mă bucur că am avut ocazia să negociez, în numele Delegaţiei Uniunii Europene, trei rezoluţii ale Comisiei a III-a a Adunării Generale a ONU (a.i. Comisia specializată a Adunării Generale, în care se discută problemele din zona drepturilor omului, umanitare, sociale şi culturale) şi nici nu mai ştiu câte decizii ale Comitetului Executiv al UNICEF. Pe lângă toate astea, trei ani la rând, am fost vicepreşedintele Comitetului pentru ONG-uri din cadrul Consiliului Economic şi Social al ONU. Asta a fost poate cea mai intensă şi mai „politizată” experienţă din perioada mea ONU.

Au mai fost şi altele, dar zău că şi cu, şi fără, la care aş adauga fără emoţii toate cele menţionate mai devreme, chiar nu cred să însemne cine ştie ce ispravă. În termeni concreţi, dacă ar fi să trag linie, n-aş putea afirma niciodată, la modul serios, că ceva din ce-aş fi făcut la ONU sau în perioada de până la „Together for Development” să fi însemnat sau să se fi tradus prin ceva cuantificabil, cu adevărat relevant. Dar să trecem mai departe.    

Cum aţi descoperit pescarii din Camerun şi care este proiectul pe care aţi ales să îl dezvoltaţi?

I-am cunoscut cumva printr-o întâmplare cu un episcop catolic şi cu ghidul meu camerunez. În vara lui 2013, când scotoceam Camerunul după proiecte eligibile pentru Together for Development - organizaţia caritabilă pe care am înfiinţat-o la sfârşitul lui 2012, în Washington DC - episcopul din Kribi, aflând printr-o cunoştinţă a ghidului meu că suntem în zonă, ne-a invitat să luăm prânzul împreună, la sediul Diocezei Catolice. Voia de fapt ca, între desert şi cafea, să ne prezinte „un grup de tineri pescari” cu poveşti de viaţă „deosebite”. Apoi, s-a întâmplat ca gazda noastră să rateze prânzul, fiind reţinut „într-o chestiune urgentă”, iar noi să petrecem ziua numai cu tinerii pe care voia să ni-i prezinte la desert... Şi s-a potrivit de minune, fiindcă dejunul nostru cu tinerii din grup s-a isprăvit mult după miezul nopţii.

Am stat în jurul unei mese de plastic, ca nişte prieteni vechi şi am schimbat poveşti de viaţă. Am vorbit despre bune şi rele, dar mai ales despre ei şi despre visele lor. Am aflat cum rând pe rând, toate visele lor de copii s-au topit brusc într-o maturizare forţată de împrejurări tragice. Cum majoritatea lor, din varii motive, au sărit peste adolescenţă, nepermiţându-şi nimic din luxul rătăcirilor identitare. Ideea generală a fost că se simt captivi într-un paradox bizar: trăiesc într-un colţ de paradis, au un meşteşug pe care-l îndrăgesc, pentru care muncesc zi-lumină şi care ar trebui să le asigure o viaţă decentă, şi cu toate astea, seară de seară, câd termină de strâns plasele şi se-adună în jurul meselor cu muşama, constată că sunt săraci lipiţi şi că va fi mereu un „mâine” la fel ca „azi”, în care o vor lua de la capăt cu aceleaşi rezultate.

Toţi cred într-un Dumnezeu bun şi înţelept, pe care ori de câte ori îl aduceau în discuţie, le apărea un licăr sincer în priviri. Bref, nimeni nu dezarmează. Când le e foame, muşcă din speranţa unui „mâine” mai bun. Pentru ei există mereu un „mâine” în care „sera mieux, avec la grâce de Dieu.”.  

În fine, mi-au spus că se gândeau deja de ceva vreme să nu mai pescuiască individual, ci să se organizeze într-o cooperativă pescărească, sperând că vor fi mai eficienţi şi că vor vinde mai mult. Pentru asta însă, aveau nevoie de îndrumare şi evident, de un ajutor pe care îndrumătorul lor spiritual nu li-l putea oferi. M-au întrebat dacă îi putem ajuta în sensul ăsta.

„Evident că da”, le-am zis. Aşa s-a întâmplat că ne-am pus imediat pe treabă şi am făcut o schiţă de plan de afaceri, pornind exclusiv de la ideile lor şi de la oportunităţile şi greutăţile specifice locului. La final, a ieşit proiectul unei cooperative pescăreşti care, cu tehnologia potrivită, cu o organizare şi un management eficiente, ar putea fi extrem de profitabilă, numai şi dacă se raportează la capacitatea de absorbţie a pieţei locale şi zonale. A doua etapă a fost să înfiinţăm cooperativa – ceea ce am făcut două luni mai târziu. Acum, încă ne străduim să obţinem fondurile necesare pentru achiziţionarea tehnologiei de care au nevoie ca să-şi atingă obiectivele din planul de afaceri. Este mult mai greu decât am crezut la început. Nu am avut cine ştie ce succes, fiindcă potenţialii donatori, când află că accentul proiectului este mai degrabă economico-social decât socio-..., dau înapoi şi preferă să „dea pentru copii şi şcoli” – aceiaşi copii şi aceleaşi şcoli pe care le tot ajută câteva mii de ONG-uri, fără a pune la socoteală UNICEF-ul, de mai bine de 50 de ani.

În fine, nimeni din cei implicaţi în acest proiect nu a dezarmat, iar toate refuzurile – unele dând peste cap logica cinismului – ne-au motivat să mergem mai departe şi să nu renunţăm. Am lansat şi rulat până şi o campanie de „crowdfunding”, în care ne-am bucurat de participarea şi sprijinul unor profesionişti minunaţi şi al unor donatori care cred cu adevărat în modelul propus de noi, dar care nu a avut rezultatele scontate. Cum spuneam, mergem mai departe şi sperăm să nu-i dezamăgim pe cei care au mai multă nevoie de speranţe concretizate decât noi.  Ştiţi şi dumneavoastră prea bine că speranţele şi promisiunile nu plătesc facturi şi nici nu adaugă proteine la felul doi.

Totuşi, de ce aţi părăsit ONU? Vă puteţi implica mult mai mult din noua postură în proiecutul dvs? Ce avantaje aţi pierdut totodată?

Nu am părăsit ONU. De fapt nu am părăsit pe nimeni şi nimic. Cu atât mai puţin ceea ce voiam să fac în zona drepturilor omului încă de când am văzut paralelipipedul insipid al clădirii ONU, pe malul East River-ului, în vara lui 2007. Încheierea capitolului ONU, în 2012, a coincis cu alte două finaluri esenţiale în viaţa mea: acela al mandatului meu în cadrul Misiunii Permanente a României la ONU şi totodată, al activităţii mele în cadrul Ministerul de Externe, după mulţi ani de experienţe formatoare.

Apoi, în logica tentaţiilor deraiante, la scurt timp după ce m-am mutat din New York, la Washington, în toamna lui 2012 - unde-mi propusesem să iau o vacanţă de cel puţin trei luni – printr-un concurs bizar de împrejurări, mi s-a oferit un job foarte tentant într-unul din cele mai importante think-tank-uri politice americane. Acela a fost momentul în care m-am trezit că aveam să aleg între confort (şi un program lejer, „nine to five”) şi schiţa unui concept de dezvoltare economică, notat cu-o mână hipercofeinizată, pe-o jumătate de pagină dintr-un carneţel roşu şi jerpelit, prin primăvara lui 2010, după o noapte albă într-un Kigali canicular şi plin de ţânţari. Am ales agenda roşie. Şi n-a fost uşor, fiindcă eram perfect conştient că va fi extrem de greu, din nenumărate puncte de vedere - sunt convins că nu e nevoie să dezvolt  aceste puncte de vedere... În fine, jumătatea aceea de pagină avea să devină „Together for Development”, organizaţia non-profit pe care am înfiinţat-o în decembrie 2012, la Washington, DC. De fapt, din dimineaţa aceea africană din 2010 şi până în toamna lui 2012, nu am făcut decât să aştept momentul în care să pot trasforma jumătatea aceea de pagină în ceva concret. Şi iată că am făcut-o!

Care este echipa implicată în derularea proiectului ?

Ideea proiectului este de a asigura suportul logistic, financiar şi profesional necesar dezvoltării de mici întreprinderi profitabile, în zone şi comunităţi defavorizate. Astfel, am reuşit să aducem laolaltă economişti, antreprenori de succes, agronomi, profesori universitari din domenii din cele mai variate, jurişti, arhitecţi şi chiar brokeri de pe Wall Street... Astfel, în momentul de faţă, putem asigura în regie proprie tot ceea ce presupune dezvoltarea unor afaceri viabile, indiferent de domeniul de referinţă: de la faza de plan de afaceri, până la partea de consultanţă de specialitate, asistenţă juridică, formare profesională şi management.     

În ceea ce priveşte Organizaţiile Nonguvernamentale Internaţionale, cât de prezente şi cât de viabile sunt politicile acestora pe continentul african?

Hai să zicem că dacă ar fi să aducem răspunsul în registrul demografiei, am putea lesne folosi Africa drept studiu de caz pentru fenomenul suprapopulării cu reprezentanţi ai „societăţii civile”. O fi bine? Nu ştiu. Ce ştiu e că inflaţia indică dezechilibre majore la nivelul unei economii. În logica asta, mă gândesc deci că şi prolificitatea ONG-urilor pe „piaţa” africană ar trebui să ne dea cumva de gândit.

Apoi, apropo de cât de viabile sunt politicile industriei caritabile în Africa, ar fi cvasi-imposibil de dat un răspuns categoric, fie într-o direcţie, fie în cealaltă. De ce? Fiindcă la fel ca în orice comunitate alcătuită dintr-un complex de interese şi „personalităţi” distincte, şi în cazul ONG-urilor, avem de toate: „the good, the bad and the ugly”. Sunt deci şi buni şi răi, pentru toate gusturile. Eu unul am văzut din toate speciile. Am văzut şi ONG-uri care dezvoltă proiecte incredibile, cu bugete minuscule, cu voluntari absolut minunaţi, la fel cum sunt şi altele care stau pe bugete uriaşe şi par să nu aibă niciun interes să rezolve cu adevărat ceva. Acestea din urmă ştiu bine că dacă ar face-o, le-ar dispărea însăşi raţiunea de a fi şi ca atare, bugetele din care-şi plătesc sutele de angajaţi, campaniile media şi care alimentează de fapt actuala industrie a „ajutorului”.

Iar în loc de răspuns, propun o întrebare: dacă politicile şi acţiunile noastre, ale tuturor, ar fi fost „viabile”, după mai bine de 50 de ani de „asistenţă pentru dezvoltare”, peste un trilion de dolari cheltuiţi, mii de specialişti în toate domeniile vânturaţi cam peste tot „unde-i nevoie”, de ce mai discutăm astăzi despre foamete endemică în Cornul Africii, despre războaie civile care (re)izbucnesc cu ritmicitate aproape matematică, despre copii care mor de sete sau din cauze banale, perfect tratabile, despre sărăcie inimaginabilă şi despre economiile în moarte clinică ale unor state cu resurse naturale care, după orice manual de economie, ar trebui să le garanteze stabilitatea şi bunăstarea?

În schimb, vorbim despre dependenţa de perfuziile cu ajutor extern, despre birocraţii kafkiene, despre corupţia aparent insolubilă, despre războaie civile cauzate de logica alternanţei la acea zonă a puterii politice care asigură accesul la banii occidentului. Concluziile le trage fiecare.

Care sunt cele mai mari vulnerabilitati ale Africii? Poate România, ca stat, să se implice mult mai mult în rezolvarea acestor probleme?Mai exact, avem o strategie pentru Africa     bazată pe o relaţie de tip win win ?   

Cred sincer că în momentul de faţă, cea mai mare vulnerabilitate a Africii,  mă refer  aici în special la Africa Sub-Sahariană,  este dependenţa de ajutor extern, coroborată cu toate elementele menţionate mai devreme: birocraţii supradimensionate, complet dezorganizate; corupţie endemică, la toate nivelurile; emigraţia masivă a forţei de muncă; absenţa unei baze solide de specialişti şi multe altele - fiindcă lista e mai lungă.

Sigur că România ar putea să se implice. Şi chiar ar trebui să facă asta cât mai urgent. În contextul geopolitic şi economic actual, a nu te implica în economiile în curs de dezvoltare ale Africii echivalează cu a nu participa la montarea balamalelor dintr-o extraordinară fereastră de oportunitate. China a intuit potenţialul Africii şi investeşte masiv. Rusia la fel. În schimb, statele occidentale – şi aici mă refer inclusiv la SUA – par să fi pierdut startul. Ce se întâmplă acolo e din categoria: dacă voi nu vreţi să pariaţi, pariem noi. În logica asta, numai cei care riscă au 50% şanse să câştige, restul, exact 0. Şi da, se poate crea foarte uşor o relaţie sănătoasă, neexploatativă, de tip win-win, dacă participăm activ la construcţia clasei de mijloc africane, adică a unei baze de impozitare cu potenţial uriaş. În logica descentralizării şi a economiei de piaţă, acest lucru nu ar putea însemna decât stimularea iniţiativei private autohtone şi crearea de parteneriate pe termen mediu şi lung. În fine, cam aşa ceva, dar pentru asta ar fi nevoie de politici investiţionale integrate, coerente şi de obiective strategice clare la nivel guvernamental. Or exista, cine ştie?      

Ce alte proiecte mai desfăşuraţi şi ce vă propuneţi pentru viitor?

În primăvara anului trecut am pus bazele unei ferme apicole în România, unde producem 100% organic. Încurajaţi de rezultatele foarte bune de anul trecut, anul acesta am lucrat la dezvoltarea unui brand nou de produse apicole organice, din categoria „proudly made in Romania”. Alături de toţi cei implicaţi în proiect, vrem să demonstrăm că se poate lansa şi construi şi la noi un brand atractiv şi solid pe imagine, ale cărui produse să fie asociate cu seriozitatea aceea pe care o căutăm mereu în produsele de import (în special din spaţiul germanic...). Adică seriozitate şi calitate fără compromis, valori care sperăm să ne ajute, în următorii doi ani, dacă totul va merge ca până acum şi vom reuşi să extindem povestea şi să promovăm acest proiect şi la export. Ne-am dori tare mult să ajungem pe piaţa produselor alimentare organice din gama „delicatese” din Vest şi astfel să contribuim şi noi, oricât de puţin, la asocierea României cu un reper pozitiv.

Am organizat deja trei cooperative în Camerun: o pescărie şi două ferme agro-zootehnice. Cu pescăria suntem la faza de implementare, adică transfer de tehnologii, creşterea producţiei şi extinderea accesului la pieţele locale.

Apoi, în parteneriat cu o companie americană din mediul privat, suntem pe punctul de a lansa un proiect prin care să asigurăm accesul la asistenţă medicală gratuită a nu mai puţin de 2000 de elevi provenind din medii defavorizate, din sudul Californiei. Pe lângă acest proiect, intenţionăm să aducem şi în America modelul de fermă apicolă pe care l-am implementat deja în România – folosind însă tineri în jurul vârstei de 18 ani, proveniţi din orfelinate.

Cam atât deocamdată. Dar cum suntem abia la început şi avem în spate o echipă de profesionişti extraordinari, precum şi perspectiva unor parteneriate interesante, cred că avem motive să sperăm că modelul micilor întreprinderi autosustenabile pe care l-am propus va prinde şi se va dezvolta aşa cum ne dorim.

                                                                                    Interviu realizat de Răzvan Munteanu