Doi ani şi trei săptămâni

Barack Obama,alături de Joe Biden FOTO AP

România, ţară de frontieră a Europei, dansează menuetul occidentului pe dezacordurile răsăritului, SUA şi Rusia dialogând precum un joc de Popa Prostul, într-o relaţie a divergenţelor tacit-asumate, după disoluţia blocului sovietic.

Pentru foreign policy-ul american, România a fost timp de 10 de ani un outpost, care a pus umărul la construirea unui zid sanitar, între cele două spaţii politico-economice, uneori fiind lăsată în administrarea răsăritului, alteori fiind aşezată la masa mică a democraţiei occidentale.

Unde este astăzi România?

De la Roosevelt încoace, România  a fost un soi de Winterfell al jocurilor de putere internaţionale, care a păzit vestul, Realm-ul, de răsăritul înfricoşător... 

Suntem teoretic în Occident, practic, cam la marginile sale. Margini recunoscute integral de europeni, însă parţial de componenta majoră a Occidentului, Statele Unite, episodul vizelor şi absenţa ambasadorului SUA în Bucureşti fiind două semnale de alarmă importante pentru diplomaţia românească.

În 2015, asupra administraţiei Iohannis-Ponta trebuie exercitată o presiune publică, pentru rezolvarea cât mai rapidă a problemei desemnării ambasadorului SUA la Bucureşti, cât şi pentru integrarea României în programul Visa Waiver, atât preşedintele Klaus Iohannis, cât şi premierul Victor Ponta, beneficiind de legitimitate electorală substanţială (USL 2012 & noiembrie 2014) şi de susţinerea principalelor formaţiuni politice din Parlamentul României: PSD, PNL, PC şi UNPR.

Rolul strategic pe care România îl va juca în următoarea perioadă nu este datorat doar legăturilor stabile cu Washingtonul, ci şi în contextul dispariţiei „viţelului care suge de la două vaci”, Ucraina, după cum spunea Leonid Kucima, care în prezent este nevoită să aleagă între Uniunea Europeană şi Uniunea Euro-Asiatică, rupând acel balans perpetuu între Est şi Vest.

Pula, mai tare ca Leul

Sunt doi ani şi trei săptămâni de când Mark Henry Gitenstein s-a retras din fruntea delegaţiei diplomatice americane de la Bucureşti. O situaţie extrem de neplăcută pentru un aliat strategic al SUA, în Estul Europei, care îl plasează în dosul sălii la concertul diplomatic internaţional, în urma Burkinei Faso, Libiei, Ciadului, Lesotho, Congoului sau chiar exoticei Bostwana, a cărei monedă naţională este celebra Pula.

Uneori, în ţara meşterului Manole, mai soseşte câte un demnitar american care ne linişteşte şi ne asigură parental, că în ciuda lipsei unui diplomat în Capitală, forţele armate americane ne păzesc de răul răsăritean, în care, by the way, ne-au aruncat/tranzacţionat acum 70 de ani...

„Este deja o prezenţă foarte robustă aici în România şi, pe masură ce implementăm proiectul de la Deveselu, aceasta se va accentua. Avem nave care vin în mod regulat în portul Constanţa şi sunt convins că aveţi la cunoştinţă faptul că sunt trupe care tranzitează Afganistanul prin Aeroportul Internaţional Mihail Kogalniceanu. În plus, vă asistăm la operaţiunile efectuate cu avioanele F-16, deci sunt multe lucruri care se întâmplă. Cred că România se află într-o poziţie puternică de aliat al NATO” ne asigura în primăvara trecută fostul ambasador american, Mark Gitenstein.

Dar în ciuda numeroaselor declaraţii de solidaritate, securitate sau de apreciere a efortului depus de aliatul răsăritean, România, stat membru NATO, partener strategic al SUA şi aliaţilor săi occidentali, nu reprezintă o prioritate diplomatică pentru foreign policy-ul unchiului Sam.

Extrem de relevante sunt cele trei documente postate pe platformele web ale CIA (decembrie 2014), American Foreign Service Association (decembrie 2014) şi Departamentul de Stat (noiembrie 2013) România nereuşind să prindă lozul câştigător: din cei 71 de ambasadori pe care preşedintele Barack Obama trebuia să îi numească la începutul celui de-al doilea mandat, România a fost întrecută de Palau sau Laos... chiar dacă în ţările membre NATO sau partenerii geostrategici aparte, ambasadorii americani sunt personaje puternice, atât în peisajul economic, cât şi politic, mandatul lui Gitenstein fiind elocvent .

„Sunt foarte descurajat de faptul că numirea unui nou ambasador durează atât de mult. România merită un nou ambasador cât de curând posibil. Am vorbit cu oficialii implicaţi în procesul de selecţie şi ştiu că se fac progrese pentru a propune pe cineva. Cred că această întârziere este provocată în special de presiunile cauzate de alte activităţi de aici, de la Washington, şi nimic mai mult” recunoştea inconfortabil Gitensten în decembrie 2014, într-un dialog recent cu Balazs Barabas, în emisiunea Paşaport Diplomatic de la Digi 24.

Scuzele oficialilor americani sunt oarecum de înţeles dacă cunoaştem problematica generală a nominalizării ambasadorilor SUA, Preşedinte-Congres, însă letargia administraţiei prezidenţiale româneşti, în faţa celor două probleme menţionate mai sus, trebuie îndreptată în 2015 !

Intrarea în Visa Waiver Program, o Fată Morgana a Unchiului Sam...

Intrarea României în programul Visa Waiver este un alt deziderat „sensibil” pentru diplomaţia americană, frica de o posibilă invazie românescă în SUA fiind o explicaţie simpatică. Rezolvarea acestei probleme este relativ simplă, prin schimbarea criteriului de bază pentru includerea în programul Visa Waiver: criteriul proporţiei de persoane care depăşesc şederea legală în SUA la expirarea vizei trebuie luat în considerare, şi nu ca până acum, rata naţională de refuzuri a vizelor. Prezumţia că românii vor încerca să rămână în SUA ilegal, lăsând în urmă familia şi prietenii, nu este o scuză suficientă pentru SUA.

„Vă asigurăm securitatea, dar totuşi nu mai avem bani pentru asta!”

După ce în 10 ani, nici un bărbat de stat al foreign policy-ului românesc nu a crâcnit în faţa Statelor Unite, acceptând aproape orice cerere, la Bucureşti, în 2014, în timp ce dl. Gitenstein explica posibila rezolvare a problemei vizelor, vicepreşedintele SUA, Joe Biden şi şeful Pentagonului, Chuck Hagel, ne aminteau la fel de amical că Europa trebuie să-şi crească contribuţia în asigurarea propriei securităţi, în contextul în care „PIB-ul Statelor Unite este mai mic decât PIB-ul combinat al celorlalte 27 state membre NATO”...

În 25 de ani de refacere a parteneriatului extern cu Occidentul, în afara celebrelor „Ze mother and ze father of the budget” , „Sulina Channel” sau „Occidental People”, România a greşit diplomatic prea puţin în raport cu Vestul.

Este momentul ca relaţia mutual reciprocă de securitate dintre România şi SUA să fie dublată de una a respectului reciproc, în memoria cancelariilor occidentale, loialitatea fiind mereu acompaniată de respect. Măcar teoretic.