Drepturile culturale ale omului – o necesitate sau o invenţie menită să atragă atenţia?

Preluând iniţiativa Foreign Policy International de a comenta existenţa drepturilor culturale şi cum anume au fost ele folosite de şi în beneficiul dictatorilor, după sinteza în limba română, revenim cu o privire mai atentă asupra semnificaţiei drepturilor culturale la nivel internaţional (de Ana Budeanu).

Ce sunt drepturile culturale ale omului
 

Drepturile culturale ale omului fac parte dintr-o clasificare mai mare, aceea a drepturilor economice, sociale şi culturale.  Drepturile economice, sociale şi culturale sunt drepturi ale omului socio-economice, cum ar fi dreptul la educaţie, dreptul la a avea casă, dreptul la standard de viaţă adecvat, dreptul la sănătate şi dreptul la cultură. Statele semnatare ale Convenţiei Internaţionale asupra Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale au obligaţia de a respecta, proteja şi îndeplini aceste drepturi.

În mod evident, drepturile culturale se referă la artă şi cultură, dar într-o manieră largă, incluzând garanţia că oamenii şi comunităţile  au acces la la cultură, se referă la limba unui popor, producţia culturală, moştenirea culturală, drepturile de proprietate intelectuală, drepturile de autor, accesul minorităţilor la cultură, conservarea diverselor culturi.

Într-o descriere mai practică – drepturile culturale înseamnă, la nivel general, dreptul unui grup etnic de a-şi păstra obiceiurile, tradiţiile, limba etc..

Tot aici apar şi dreptul de proprietate intelectuală indigenă ce are rolul principal de a preveni etnocidul*.  Dacă ar fi să privim lucrurile altfel, cu cât conservăm şi păstrăm mai bine popoarele indigene sau grupurile etnice, cu atât ne putem înţelege mai bine istoria şi mitologia pe care umanitatea şi-a pus bazele. 

Dezbaterea privind drepturile culturale ale omului la nivel internaţional
 

Ceea ce am scris mai sus este o mică sinteză a semnificaţiei legale, oficiale a drepturilor culturale şi a scopului pentru care ele au fost create şi aduse în atenţia noastră, a tuturor. Dar, există în mod evident şi percepţia preluată de comentariul din articolul FP ce atrage atenţia asupra modului în care acestea au ajuns să fie folosite – ca o maşină de PR a dictatorilor pentru propriile popoare şi chiar şi la nivel internaţional.

Probleme puse în privinţa atenţiei acordate drepturilor culturale şi a proliferării lor fără seamăn sunt: drepturile culturale par să fie puse pe aceeaşi treaptă cu gravele încălcări ale drepturilor omului făcând astfel discuţia despre ele cel puţin nelalocul ei; faptul că drepturile culturale ar reprezenta doar o grupă din proliferarea şi inflamarea drepturilor omului de către oameni interesaţi doar de câştiguri personale (dreptul la dormitor în plus şi la concedii plătite printre altele) şi a dictatorilor şi ţărilor cu regimuri dictatoriale.

Dictatorii şi regimurile dictatoriale ar beneficia de un palmares pozitiv al respectării drepturilor omului – evident, din cele alese de ei înşişi pentru a fi respectate, cum ar fi chiar cele propuse de ei. O astfel de alegere ar pune ţara şi conducătorul său într-o lumină favorabilă, având în acelaşi timp parte de o respectare a drepturilor omului aleatorie şi cel mai probabil evitând probleme adevărate ce rămân ascunse sub faţada drepturilor ”mai puţin importante” respectate. Un exemplu notoriu este cel al Consiliului Drepturilor Omului şi al Cubei – în 2007, Cuba a primit elogiile Raportorului Special ONU, Jean Ziegler, pentru asigurarea dreptului la mâncare ca un drept fundamental al omului, în timp ce ţara avea probleme importante cu dreptul la proprietate şi libertăţile de mişcare şi expresie.

Deci, necesitate sau invenţie?
 

Aceste drepturi pot fi folosite pentru a face bine sau pentru a acoperi alte lipsuri. Acest lucru se poate întâmpla cu aproape orice drept sau lege. Ceea ce este important este să ne amintim motivul principal pentru care aceste drepturi există şi nimeni nu poate susţine că protecţia popoarelor indigene şi diverselor culturi şi popoare de pe glob este un factor negativ sau o pierdere de timp ce creează probleme pentru drepturile principale şi fundamentale ale omului. Aceste drepturi apără o parte importantă a umanităţii, ne apără istoria, mitologia, ceea ce suntem noi azi. Oare am mai putea noi folosi limbajul pe care îl folosim azi, în sensul pe care îl folosim fără prezervarea şi cunoaşterea istoriei şi mitologiei europene, internaţionale, umane? Oare am mai avea aceleaşi sisteme de drept dacă nu am fi avut cunoaşterea sistemelor de drept ce au existat în istorie? Am mai avea aceeaşi bogăţie a experienţelor transmise în cadrul popoarelor şi între popoare, mai ales azi în era globalizării? Am mai avea aceeaşi înţelegere a experienţelor noastre, individuale sau colective? Răspunsul la întrebările de mai sus şi la multe altele, în opinia mea, este nu.

În plus de atât, faptul că cineva foloseşte aceste drepturi pentru a ascunde încălcarea gravă a altora nu le scade din importanţă celor dintâi. Cum nu le scade din importanţă faptul că sunt oameni sau grupuri ce promovează o proliferare a drepturilor omului din interese personale.

Aşadar, consider că drepturile culturale, indiferent de modul în care pot fi folosite în sens negativ, sunt o necesitate pentru umanitate, nu doar pentru grupurile pe care le apără.

Ana Budeanu este juristă. A absolvit un master de Drepturile Omului la Universitatea Nottingham din Marea Britanie. 

Foreign Policy International: The Human Rights That Dictators Love

Sinteza articolul în limba română: Despre drepturile omului preferate de dictatorii lumii

*Etnocidul este un termen legat de genocid, având aproximativ acelaşi înţeles, dar care nu a fost preluat la nivel general. Bartolome Clavero a considerat că „genocidul ucide oameni în timp ce etnocidul ucide culturi sociale prin uciderea sufletelor individuale.”