Economie, tehnocraţie şi democraţie (şi o soluţie: cât mai multe „DNA“-uri)

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cu plecare de recenta apariţie şi în limba română a volumului Austeritate: Istoria unei idei periculoase, al universitarului american Mark Blyth, care analizează acolo cauzele crizei financiare din SUA şi UE şi efectele politice ale doctrinei economice cu care a fost tratată această criză, Clara Volintiru şi Cornel Ban au discutat, la invitaţia FPR, inclusiv cu autorul, despre necesarele calităţi ale guvernanţei.

Mai ales despre ascendentul tot mai inexorabil al instituţiilor financiare internaţionale asupra politicilor economice naţionale şi despre efectul acestei relaţii asupra modificării structurii sistemului de partide din Europa. Câteva întrebări: Plătesc cei responsabili pentru criză sau sunt de două ori împovăraţi cetăţenii statelor unde au fost aplicate măsuri de austeritate? Cât de legitimă este aplicarea unor constrângeri externe de oţel mecanismelor profunde de reglementare a economiilor naţionale? Finalmente, care sunt efectele acestei tehnocraţii asupra democraţiilor? 

O idee: 

Moştenirile nu sunt destin. Foarte eficacele (deşi controversat) organism anti-corupţie DNA arată că, prin salarii adecvate, protecţie instituţională şi selecţionare a talentelor, birocraţia de stat poate fi reformată, o nişă instituţională după alta.

articol din ediţia FP România nr 50 (februarie/ martie 2016) 

Clara Volintiru: O primă întrebare: calitatea guvernării în contextul post-criză ţine de calitatea guvernanţei sau de calitatea democraţiei? Pentru că după criza din 2008 instituţiile de guvernare din majoritatea ţărilor s-au grăbit să aplice măsuri de austeritate, dedicarea lor faţă de guvernarea de calitate pare ireproşabilă – în acelaşi timp funcţia lor de reprezentare fiind însă ignorată. Când sursele crizei datoriilor suverane au ţinut şi de corupţie, ca şi de risipa şi managementul defectuos al resurselor publice, calitatea guvernanţei a fost, de asemenea, pusă la îndoială. Câţiva ani mai târziu, pe măsură ce s-a adâncit consensul general cu privire la criza dublă, a guvernanţei şi a democraţiei, rezultatele electorale înclină spre noi partide politice, care prezintă adesea platforme anti-sistem. Ar putea părea că având la putere noi partide politice, care răspund, deci, nevoilor electoratului, măsurile de austeritate vor fi date deoparte, se va ajunge la o creştere sustenabilă, iar guvernarea de calitate va fi restaurată. Însă, pe lângă restaurarea încrederii în funcţiile reprezentative ale democraţiei, nu se manifestă nici un indiciu despre cum ar putea fi îmbunătăţită funcţia de guvernare. Avem, de aceea, întrebarea: calitatea guvernării în contextul post-criză ţine de calitatea guvernanţei sau de calitatea democraţiei?

Cornel Ban: Consider că calitatea guvernării ţine, de fapt, de capacitatea birocraţiei guvernamentale de a livra bunuri publice şi de a-şi proteja cetăţenii împotriva şocurilor induse de economia de piaţă. Acesta este fundamentul pe care se bazează „civilizaţia”. (Ca paranteză, cuvântul devine amuzant când e folosit, ad nauseam, de intelighenţia liberală română, pentru care termenul se concentrează strict asupra unei aşa-zise culturi „locale” viciate, şi care acoperă totul cu un strat foarte nesănătos de snobism de clasă aristocratic, care, ţinând cont de condiţia socio-economică a multora dintre aceşti intelectuali, face totul foarte tragi-comic).

Poate cel mai mare eşec al multor state post-autoritare din Europa (atât în sud, cât şi în est) este că au fost incapabile să dezvolte birocraţii de stat cu adevărat capabile, meritocratice şi de înaltă ţinută. Din Coreea până în Austria, din Uruguay până în Slovenia, lecţia este clară: dacă vrei rezultate mai progresiste (de stânga) sau mai multă competiţie (de dreapta), dar care să aibă baze sustenabile, dacă nu deţii această birocraţie, politicile tale ţin mai mult de vise frumoase, expunere la interese transnaţionale de scurtă durată şi colapsul patetic în cuşca automată a austerităţii la primul semn de panică al burselor.

Asta nu ţine numai de corupţie. Ţine de abilităţi şi valori. De masa de funcţionari care fac un coşmar obţinerea unui paşaport în Grecia. De reprezentanţii ministerelor de comerţ din Europa de Est care nu vorbesc limbi străine şi de angajaţii ministerelor agriculturii care nu sunt pregătiţi să folosească fondurile europene care ar trebui să-i ajute pe fermieri. De angajaţii ministerului care se ocupă de problemele sociale care au numai dispreţ pentru săraci. Dacă Podemos va forma vreodată un guvern în Spania, este mai probabil ca ei să schimbe relaţiile societate-piaţă decât Syriza în Grecia, întrucât Spania este mai aproape de Franţa în rigoarea cu care îşi selecţionează funcţionarii publici. 

Se poate schimba situaţia? Nu foarte semnificativ, din păcate. Franco a fost un criminal, dar nu a gâtuit niciodată birocraţia statului. Din contră, cu susţinere franceză, regimul său a lăsat guvernelor democratice un aparat de stat eficace. Acelaşi lucru se poate spune şi despre comuniştii sloveni, cehi şi maghiari, dar nu şi despre coloneii greci sau despre ceauşiştii români. Asemenea moşteniri contează, mai ales când economia politică de după regimuri autoritare se confruntă cu constrângeri interne şi externe care fac ca slujba la stat să fie o perspectivă destul de descurajantă pentru tinerii absolvenţi.

Însă moştenirile nu sunt destin. Foarte eficacele (deşi controversat) organism anti-corupţie DNA arată că, prin salarii adecvate, protecţie instituţională şi selecţionare a talentelor, birocraţia de stat poate fi reformată, o nişă instituţională după alta. Acelaşi lucru este valabil şi pentru băncile centrale din toată periferia europeană. Este dificil şi frustrant, dar fără această schimbare, ţări precum România se vor zbate în blestemul dezvoltării mediocre – în cazul cel mai bun. Într-adevăr, asemenea ţări se vor confrunta, cel mai probabil, cu şocul de-dezvoltării, când se vor manifesta forţele combinate ale scăderii demografice, secării investiţiilor şi problemelor economice ce decurg din creşterea inegalităţii şi a sărăciei endemice.

Este o mare ironie cum Consensul de la Bruxelles s-a deplasat la „dreapta” Consensului de la Washington, din 2008, mai ales din 2012 încoace.

Clara Volintiru: Sondajele economice europene tind să sugereze că, ţinând cont de caracteristicile celor angajaţi în sectorul public (mai în vârstă, mai educaţi), înaintea crizei salariile în sectorul public erau relativ mai mari decât cele din sectorul privat. Deşi această situaţie este, evident, mai adevărată în vechile democraţii decât în cele noi, în multe dintre statele membre periferice ale Uniunii Europene – în Grecia, Portugalia, România – retorica publică s-a grăbit să acuze că aparatul de stat este supradimensionat şi să argumenteze astfel nevoia de a implementa măsuri de austeritate. Finanţatorii internaţionali au avut abordări divergente, chiar contradictorii referitoare la acest subiect. FMI a susţinut ideea că măsurile bugetare responsabile includ tăierea cheltuielilor publice legate de personal. În contrast, cele mai multe finanţări structurale ale UE lansate în 2014 au pus accent pe întărirea capacităţilor instituţionale ale administraţiilor locale şi centrale în statele membre Sud, Central şi Est-Europene, pentru a putea absorbi fondurile pre-alocate. Cum ar putea fi implementate simultan aceste două abordări? 

Cornel Ban: Este o întrebare excelentă, întrucât, pentru toată parada pe care o fac cu cât s-au jertfit pe altarul austerităţii, multe dintre statele membre UE din Est au avut parte de un fel de stimul keynesian generat de cerere sub forma unui volum mare de fonduri UE. Polonia se poate să fie ţara fără guverne de stânga în ultima decadă, însă a avut parte de un moment New Deal în dezvoltarea infrastructurii datorită fondurilor structurale.

Dar sunt mai puţin sigur de contrastul UE-FMI. Datele pe care le avem sugerează că FMI a avut o poziţie mai flexibilă asupra echilibrului dintre tăierea cheltuielilor şi creşterile de taxe decât UE. Este o mare ironie cum Consensul de la Bruxelles s-a deplasat la „dreapta” Consensului de la Washington, din 2008, mai ales din 2012 încoace. Dar să fim clari: FMI nu are mandat instituţional să întărească capacităţile instituţionale naţionale. Banca Mondială şi Comisia Europeană, însă, da.

Se pot întâmpla simultan austeritatea şi îmbunătăţirea absorbţiei fondurilor europene? Da. Statele baltice au făcut asta – în timp ce şi-au sărăcit la extrem clasele de jos şi şi-au transformat clasa de mijloc într-o clasă săracă prin austeritate. Preţul este tăierea cheltuielilor publice pentru spitale, şcoli, grădiniţe etc. – poate şi scăderea numărului lor prin privatizare – şi reconstruirea clasei birocratice care se ocupă cu fonduri europene de o manieră cât mai inteligentă. Asta însă nu-ţi conferă o putere mai mare. Îţi dă un stat mic şi puternic, o perspectivă libertariană asupra ordoliberalismului. În cel mai bun caz îţi dă un stat mozaicat asemănător cu oraşele româneşti: câteva parcuri frumoase, transport şi clădiri publice, pe ici pe colo, înconjurate de o mare de trafic disfuncţional, case de patrimoniu în paragină şi pietoni supuşi tiraniei autovehiculelor private şi gunoiului urban. 

Clara Volintiru: Alt subiect, adiacent: generaţiile tinere care abia intră în câmpul muncii au devenit captive într-o existenţă precară („precariat”) ori au ieşit complet din sistemul productiv – e vorba despre cei care nu sunt înscrişi la cursuri, nu sunt angajaţi şi nici în training (NEETs). Nemulţumirea acestei generaţii cu privire la măsurile de austeritate, adesea ei neavând niciun mijloc de a scăpa din standardul de viaţă scăzut, a generat valuri pe scena politică. De la proteste publice la formarea de noi partide politice aflate la marginea scenei politice, pe tot cuprinsul Europei, nemulţumirile economice legate de discrepanţele inter-generaţionale în privinţa oportunităţilor de viaţă au schiţat, treptat, profilul unei noi economii politice – una concentrată pe o creştere economică incluzivă. Ce înseamnă asta pentru partidele social-democrate tradiţionale din Europa, care au pierdut susţinere electorală chiar în timp ce se opuneau măsurilor de austeritate? Cine va continua să propună şi cine va susţine măsurile sociale? 

Cornel Ban: Este o întrebare compusă. Prima: ce înseamnă acest dezastru pentru social-democraţi? Este destul de clar că ar putea însemna aproape extincţia lor (precum în Grecia, Polonia, Ungaria), dar, în general, segmentul de centru-stânga a fost destul de rezilient, chiar dacă cu rezultate mediocre. Mai peste tot în Europa, stânga „radicală” (de fapt, în termeni economici, vechea şcoală a social-democraţiei) a fost o provocare în cadrul alegerilor. Cu toate acestea, ridicarea partidelor gen Podemos i-ar putea împinge pe social-democraţi către social-democraţia pe care au abandonat-o când au fost seduşi de blairism. S-a întâmplat în Marea Britanie şi, într-o proporţie mai mică, în Portugalia. Ceea ce ar face o mare diferenţă, însă, ţinând cont de constrângerile externe, ar fi ca asta să se întâmple în Franţa şi Germania simultan. Altfel mecanismele uniunii monetare vor strânge laţul în jurul oricărei renaşteri social-democrate în ţări non-sistemice ale Zonei Euro.

A doua întrebare: Cine va continua să le promoveze şi cine va susţine măsuri de protecţie socială? Întâi o precizare: de la Grecia la Scoţia, precariatul, clasele sociale cu condiţii precare, a fost preponderent calul de bătaie electoral al stângii „radicale”. Doar în Est, preponderent în Ungaria, precariatul a susţinut forţe de extremă dreaptă. Trecând la întrebare: depinde de ce ţară vorbim. Aşa-zisa stângă „radicală” este acum apărătoarea cea mai dârză a moştenirii statului asistenţial de după război. Ne aflăm într-un moment istoric interesant, în care o agendă progresistă de taxe şi opoziţia la tăierea finanţărilor pentru educaţie şi sănătate atrage eticheta de „radical”. Ceea ce, bineînţeles, este absurd. Cu toate acestea, unele partide radicale de dreapta, precum cele apropiate de vârful puterii în ţările scandinave, Franţa sau Polonia au devenit portavocea cetăţenilor care cer protecţie în faţa şomajului, salariilor prea mici, în faţa precarităţii, în general. După cum a susţinut odată Karl Polanyi, reculul societăţii faţă de dislocarea pieţelor nu este întotdeauna de stânga. Din păcate, acesta este un adevăr în special în Franţa şi în estul continentului.

Parlamentele au promis mai puţin şi au delegat mai mult – către acele foruri internaţionale şi instituţii supranaţionale, precum Organizaţia Mondială a Comerţului, Uniunea Europeană sau Banca Centrală Europeană – din ceea ce cândva erau decizii interne de politici publice.

Clara Volintiru: În Uniunea Europeană, ca şi în alte părţi, partidele politice la putere converg treptat în poziţiile lor de politici publice spre centrul politic, aliniindu-se normelor supranaţionale. Pe măsură ce se întâmplă asta, structura sistemelor partidelor din statele membre UE este confruntată cu schimbări semnificative. Pe de o parte, strategia de supravieţuire a partidelor existente se bazează din ce în ce mai mult pe formarea de carteluri şi coaliţii. Pe de altă parte, partide extremiste, euro-sceptice câştigă tot mai mult teren. Mai mult, dacă ne uităm la poziţiile de politici publice precum cele legate de măsurile de austeritate, poziţia actorilor politici naţionali este considerabil mai puţin importantă decât cea a donatorilor internaţionali, precum FMI sau Banca Mondială. Cum pot guvernele naţionale de astăzi să reziste tendinţelor de politici publice impuse de forurile internaţionale şi de instituţiile supranaţionale?

Mark Blyth: Sunt două întrebări şi aici, să începem cu ultima. Cum pot guvernele naţionale de astăzi să reziste tendinţelor în politici publice impuse de forurile internaţionale şi de instituţiile supranaţionale? Pentru a răspunde, să începem prin a evidenţia cât de ciudată este întrebarea. Sistemele politice europene ar trebui să fie democraţii. În democraţii, politicienii şi politicile ar trebui să răspundă voinţei cetăţenilor, iar politicile ar trebui să reflecte preferinţele lor. Într-o astfel de lume, forurile internaţionale şi instituţiile supranaţionale ar trebui să fie agenţii statelor, să se supună voinţei lor. Adică statele să le spună instituţiilor ce să facă. Dacă ne uităm la evenimente precum referendumul grec din 2010 şi răscumpărările de lichiditate ale Băncii Centrale Europene din vara lui 2015, tot din Grecia, este evident că nu trăim într-o astfel de lume. Aşa că adevărata întrebare este de ce dictează agenţii statelor termenii care ar trebui teoretic să le consolideze?

Ceea ce ne aduce la prima întrebare: de ce partidele politice principale din Europa aleg din ce în ce mai mult ca strategie de supravieţuire formarea de carteluri şi coaliţii? Este un proces mai îndelungat, care are a face cu calitatea democraţiei în Europa. O consecinţă a gândirii economice neoliberale a fost că politicienii de centru-stânga au fost convinşi că multe dintre obiectivele pe care şi le-au dorit sunt vise imposibile. Inflaţia trebuia să aibă întâietate faţă de şomaj, protecţionismul este întotdeauna pe locul doi, în urma deschiderii, controlul capitalurilor este destinat eşecului, statele asistenţiale încurajează dependenţa şi trebuie limitate etc. Astfel, în loc să concureze cu partidele de dreapta promiţând asemenea politici, partidele de centru-stânga au început să emuleze poziţiile de politici ale dreptei, practic renunţând să mai ofere politici diferite. 

Efectul secundar a fost reducerea spaţiului pentru competiţie politică între stânga şi dreapta, oferind celor deja prezenţi pe scena politică o plasă de siguranţă împotriva politicilor care i-ar putea afecta la momentul alegerilor – dacă nu promiţi niciodată şomaj zero, nu poţi fi acuzat dacă acesta nu se întâmplă. Aşa că parlamentele au promis mai puţin şi au delegat mai mult – către acele foruri internaţionale şi instituţii supranaţionale, precum Organizaţia Mondială a Comerţului, Uniunea Europeană sau Banca Centrală Europeană – din ceea ce cândva erau decizii interne de politici publice. Asta funcţionează ca o poliţă de asigurare atâta vreme cât lucrurile merg bine. Dar odată ce lucrurile nu mai merg bine, spre exemplu atunci când apare o criză financiară, ne găsim în situaţia curioasă în care cei care deţin puterea – statele – nu folosesc instrumentele pe care le au şi zic că nu pot face nimic pentru rezolvarea crizei. Invers, cei cărora le-a fost delegată autoritatea să facă ceva nu au mijloacele pentru a interveni – spre exemplu Banca Centrala Europeană, care devine responsabilă de tot, de la norme bancare la creşterea economică, în timp ce parlamentele rezolvă rebusuri. Într-o astfel de lume, nucleul electoratului de stânga le abandonează, din moment ce parlamentele nu mai au aceleaşi preocupări precum votanţii; iar electoratul de centru nu le datorează nicio loialitate. Cotele acestui tip de partide scad, iar partidele eurosceptice, de stânga şi de dreapta, ocupă terenul lăsat liber, în timp ce autorităţile delegate guvernează fără legitimitate.

Aşadar, pentru a aduce împreună cele două jumătăţi ale întrebării, cum pot guvernele să reziste cererilor din partea unor asemenea agenţi? Un prim pas ar fi să admită că este vina lor că au ajuns în această situaţie. Ele sunt autoarele prizonieratului în care se găsesc, prin delegare şi cartelizare. Al doilea pas ar fi ieşirea din această închisoare prin revendicarea dreptului la guvernare în plan naţional, ceea ce ar însemna ieşirea din şabloanele ortodoxiei economice. Ţinând cont că această ortodoxie economică se dovedeşte eronată zi de zi, în timp ce creşterea dispare, şomajul rămâne ridicat şi salariile stagnează, în timp ce beneficiile creşterii merg doar către o mică parte a populaţiei, momentul pentru o asemenea contestare este acum. Dacă nu acceptă această provocare, atunci noile partide de stânga şi de dreapta o vor face pentru ele. 

Este dificil să fii competent dacă instrumentele de bază ale guvernării îţi sunt luate sau dacă politicile îţi sunt pedepsite prin dispariţia capitalului. 

Clara Volintiru: Guvernanţa, la fel de mult ca şi ideile economice proaste, a contribuit la criza multora dintre ţările periferice. Totuşi, partidele anti-austeritate din Europa nu au fost testate în privinţa modului în care vor îmbunătăţi funcţiile de guvernare ale statelor. Pe scurt, să fii anti-austeritate nu e de-ajuns. Este nevoie şi de competenţă în îmbunătăţirea calităţii guvernanţei. Există riscul ca discursul anti-austeritate să fie compromis de această lacună a Podemos, Syriza etc.?

Mark Blyth: Nu sunt sigur că afirmaţia că nu au fost testate este corectă. Un exemplu vine din Grecia, din timpul primului guvern Syriza. Au fost învinovăţiţi că „nu au făcut nimic” cât au fost la guvernare, şi, într-adevăr, au trecut foarte puţine legi, chiar şi în domeniile în care au avut un avantaj comparativ asupra altor partide, cum ar fi forţarea oligarhilor să plătească taxe şi spargerea monopolurilor în comerţul cu produse. Au fost deci testaţi şi au eşuat? Nicidecum. Trebuie să ne amintim că guvernului Syriza i s-a spus, „de către instituţii”, că pot urma asemenea politici doar ca parte a unui „acord comprehensiv” cu instituţiile privitor la toate ariile de politici. Ţinând cont că singura modalitate de a obţine un astfel de acord era să accepte în întregime cererile instituţiilor, cei din Syriza au fost incapabili să îndeplinească vreo reformă de substanţă. Cine a fost, aşadar, de vină? Syriza, care a picat testul, sau „instituţiile”, le-au făcut imposibilă guvernarea? Să ne concentrăm un moment pe Grecia şi să ne gândim la acţiunile Băncii Centrale Europene care în vara lui 2015 practic a raţionalizat lichidităţile sistemului bancar grecesc, generând colapsul sistemului de plăţi – contrar mandatului lor –, sărăcindu-i încă şi mai mult pe cetăţenii greci. Iar toate acestea pentru a forţa un acord în sens total contrar programului pe care Syriza a fost ales să îl îndeplinească. Din nou, au picat testul ori testul a fost trucat? Aş spune mai degrabă ultima variantă. Este dificil să fii competent dacă instrumentele de bază ale guvernării îţi sunt luate sau dacă politicile îţi sunt pedepsite prin dispariţia capitalului.

Un exemplu contrar ar putea fi Partidul Naţional Scoţian (PNS), care i-a destabilizat pe Noii Laburişti ai lui Blair prin poziţia lor explicit anti-austeritate şi prin buna lor guvernare. Spun „ar putea fi”, pentru că abilitatea de a guverna a PNS ca partid anti-austeritate se datorează subvenţiilor publice mai mari decât cele din alte regiuni ale Regatului Unit. Înlăturaţi subvenţiile şi s-ar putea să nu mai fie atât de populari sau de eficace. 

Clara Volintiru: Pentru că am pornit discuţia de la cartea dvs publicată internaţional în 2014, aţi adăuga sau să modifica ceva după episodul de vara trecută a tragediei Greciei?

Mark Blyth: Aş adăuga o discuţie despre acţiunile explicit politice ale Băncii Centrale Europene de a raţionaliza lichidităţile băncilor greceşti pentru a duce la schimbarea regimului din Grecia, ca un exemplu de austeritate care subminează democraţia, şi de tehnocraţie care joacă un rol politic, în timp ce politicienii stau pe margine şi discută prostii. Aş mai adăuga, de asemenea, şi o discuţie despre cum planul B al Syriza nu a mai ajuns la un rezultat şi despre ce ne spune acest lucru despre abilitatea statelor de a-şi crea propriile destine după ce renunţă la suveranitatea monetară. Răspunsul pe scurt este că îşi pierd această abilitate. Cum se împacă acest lucru cu democraţia constituie linia de clivaj a politicii pe viitor. 

Clara Volintiru este doctor în economie politică, lector la Departamentul de Relaţii Economice Internaţionale al Academiei de Studii Economice din Bucureşti.

Cornel Ban este profesor asistent de ştiinţe politice la Şcoala de Studii Globale Frederick C. Pardee din cadrul Universităţii Boston, Statele Unite.

Mark Blyth este profesor la catedra Eastman de Economie Politică a Universităţii Brown, Statele Unite. 

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite