Evoluţia relaţiilor turco-irakiene

În întreaga sa istorie, Irakul a fost văzut ca unul dintre centrele religiei islamice. De-a lungul evoluţiei sale, statul cunoaşte mai multe forme de guvernământ: provincie otomană până în anul 1918, regat până în 1958, republică şi dictatură militară până la moartea lui Saddam Hussein, pentru a se întoarce din nou la stadiul de republică.

În anul 1991, liderul informal al Irakului din timpul Războiului Rece se destramă, iar acest eveniment a fost punctat de teoreticieni în două moduri: cei care afirmau că în fapt Războiul Rece s-a încheiat cu victoria capitalismului şi că de acum ideile democratice se vor răspandi mai uşor şi cei care au considerat că Războiul Rece nu are o finalitate. Din tabăra primilor, deşi cu o viziune destul de fatalistă, face parte şi autorul Francis Fukuyama care afirmă că: „evenimentele la care este posibil să asistăm nu vor reprezenta doar sfârşitul Războiului Rece sau trecerea unei perioade particulare din istoria postbelică, ci sfârşitul istoriei ca atare: acesta este sfârşitul evoluţiei ideologice a omenirii şi universalizarea principiilor democraţiei liberale vestice ca formă finală de guvernare”[1].

Cu alte cuvinte, căderea bipolarismului ar fi trebuit să ducă la pace mondială, lipsa conflictelor etc. Problema cea mai mare este că în zona Orientului Mijlociu acest lucru s-a întâmplat invers faţă de cum afirmă principiile democratice. Războaiele au devenit tot mai numeroase – şi vom observa că în special în relaţiile cu Iranul politica externă a fost foarte agresivă -, pe nimeni nu pare să intereseze de o pace durabilă, eventual, o pace încheiată în urma unor negocieri „Win – Lose”, care vor duce la tensiuni interne şi în cele din urmă, tensiuni externe. La aceste motive se adaugă şi încercarea statelor de a deveni lideri regionali, în special după momentul 1991, lucru care le-a fost imposibil datorită Israelului.

Politica externă a Irakului cunoaşte două mari perioade:

• perioada Saddam Hussein (1979 – 2003);
• perioada post Saddam Hussein (2005 până în prezent).  

Ceea ce este caracteristic celor două perioade este tipul de decizie de politică externă: dacă în perioada Saddam decizia era luată de liderul politic, fără consimţământul celorlalţi, deci o decizie luată la centru, perioada Talabani sau perioada post Saddam, înseamnă o apropiere mai mare de valorile răspândite de democraţia vestică.

Decizia în „noul” Irak este luată cu majoritate, trebuie să treacă prin Consiliul Reprezentanţilor, pentru ca în final să fie aprobată de Consiliul de Miniştri.

Actualul preşedinte al Irakului este Jalal Talabani (foto dreapta, credit FOTO Reuters), fost membru al PUK. Dar până la actualul preşedinte, să analizăm ceea ce s-a întâmplat până la acesta.

Relaţiile istorice dintre cele două state datează încă de pe timpul Imperiului Otoman. În 1514, în urma bătăliei de la Chaldiran, sultanul Selim I cel Cumplit îi învinge pe şahii safavizi ai Persiei şi pune mâna pe regiunea controlată astăzi de populaţia kurdă. Două decenii mai târziu, Soliman I Magnificul cucereşte Bagdadul, pentru ca, până în anul 1555 să atingă graniţele Golfului Persic. După Primul Război Mondial, Marea Britanie ocupă oraşul Mosul, pe care Turcia lui Ataturk refuză să o înapoieze Irakului[2].

Până la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, relaţiile turco-irakiene sunt cordiale, însă anul 1948 reprezintă un moment de cotitură în relaţiile dintre cele două state. Recunoaşterea Israelului, împotriva căruia Irakul luptă, distruge încrederea şi bunele relaţii. Cu toate acestea, în plin Război Rece, Irakul decide să păstreze o politică de neutralitate faţă de cei doi combatanţi şi chiar să aplice o politică proprie de “containment” asupra Uniunii Sovietice, prin semnarea unui tratat de apărare cu Turcia, în 1954, şi a Pactului de la Bagdad, alături de Iran, Pakistan şi Marea Britanie, care avea ca scop o uniune a tuturor statelor arabe. În urma crizei petrolului din anii 1970, se începe construcţia unei conducte de petrol între Turcia şi Irak, numită Kirkuk-Yumurtalik[3].

Una din principalele probleme, care se menţine şi astăzi la stadiul de discuţie, însă, spre deosebire de problema kurdă, este proiecul GAP, prin care Turcia doreşte preluarea apelor Tigrului şi Eufratului prin construcţia a 22 de diguri, lucru pe care Irakul nu îl acceptă. Motivul principal ar fi cel că o astfel de construcţie ar duce la o slăbire a cantităţii de irigaţii şi deci o scădere a nivelului de trai. În 2008, pe lista de discuţie dintre cele două state revine această problemă. Pe râul Eufrat, sunt construite destule diguri cât să creeze o problemă acută pentru Irak, iar la acest lucru se mai adaugă şi seceta care loveşte statul în acelaşi an. Pentru acest motiv, Irakul aplică sancţiuni economice, limitând transportul de petrol către Turcia[4]. Acest lucru duce la un nou tratat între Turcia, Irak şi Siria pentru a valorifica mai bine resursele de apă din regiune. Irakul ridică limitarea transportului doar după ce Turcia este de acord să crească debitul Eufratului cu aproximativ 500 cm³ ca un semn al bunăvoinţei[5]

Punctul culminant al relaţiilor celor două state îl reprezintă problema kurzilor. Populaţia kurdă reprezintă aproximativ 20% în fiecare stat. David McDowall, în lucrarea “A Modern History of the Kurds” afirmă că este foarte uşor să identificăm poporul kurd: “un popor formidabil, dar aflat sub opresiune datorită poziţiei lor geostrategice”[6]. În 1991, Saddam Hussein invadează Kuweitul şi este somat să se retragă. În acelaşi timp, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite adoptă Rezoluţia 678, prin care cere retragerea trupelor irakiene până la data de 15 ianuarie 1991, moment în care Saddam Hussein îşi dă seama că un război este inevitabil şi schimbă strategia din “retragerea avantajoasă” în “retragere şi supravieţuire”. Pierderea Kuweitului a însemnat nu doar o abandonare temporară a planurilor externe, ci şi inceputul represiunilor interne. La începutul lunii martie a aceluiaşi an, au loc revolte şiite în sudul Irakului, mai precis, în oraşele Basra, Amara, Nasiriyya şi Karbala, răscoale alimentate de lideri precum Bakir al-Hakim, liderul Consiliului Suprem al Revoluţiei Islamice în Irak, aflat în exil în Iran. (Motivul refugierii şiiţilor în Iran este unul din motivele pentru care relaţiile dintre Iran şi Irak au fost tensionate). În paralel, însă, în nordul Irakului au loc revolte ale kurzilor, în care principalele partide, Frontul Kurd, KDP (Partidul Democrat Kurd) şi PUK (Uniunea Patriotică a Kurdistanului) doresc să îşi recapete puterea[7]. Saddam Hussein reuşeşte înnăbuşirea acestora cu ajutorul Turcilor, care nu doresc extinderea Partidului Comunist Kurd şi în teritoriul lor.

După căderea lui Saddam Hussein, relaţiile per ansamblu încep să se stabilizeze şi să revină la un stadiu normal. Problema nordului Irakului şi insistenţele Partidului Comunist de a prelua puterea sunt menţinute la un nivel ridicat de alertă între cele două state. Primul Ministru al Irakului declara că nu vrea o destabilizare a relaţiilor şi că se vor găsi metode de a se opri problema terorismului kurd. Cel mai recent exemplu pe care PKK l-a oferit celor două state este, conform CNN, un atac în care 24 de soldaţi au fost ucişi în Turcia. În urma acestui eveniment, al-Maliki şi Partidul Democrat Kurd au trimis un aviz PKK prin care solicită încetarea imediată a atacurilor şi încheierea păcii între tabere: “Cea mai urgentă nevoie a Turciei este pacea”[8].

Articol semnat de Andrei Milăşan - Universitatea din Bucureşti, Studii de Securitate

[1] Francis FUKUYAMA, „The End of History”, The National Interest, Summer 1989

[2] Reeva SPECTOR SIMON and Eleanor H. TEJIRIAN, "The Creation of Iraq: 1914-1921", New York: Columbia University Press 2004

[3] William HALE, „Turkish Foreign Policy”, p. 159

[4] http://www.reuters.com/article/2009/05/23/us-iraq-turkey-water-idUSTRE54M0XG20090523

[5] http://www.merip.org/mer/mer254/turkeys-rivers-dispute

[6] David MCDOWALL, „A Modern History of the Kurds”, p. 5

[7] Charles Tripp, „A History of Irak”, pp. 253 -259.

[8] http://edition.cnn.com/2011/10/19/world/meast/turkey-attack/index.html?hpt=hp_t2