Globalizarea şi nevoia unui cadru legislativ pentru  securitatea alimentară

Securitatea alimentară este din secolul al XX –lea în centrul preocupărilor noastre. Nu este suficient să ne hrănim, trebuie să ne hrănim sănătos cu produse sigure şi de calitate. Aceasta nu este o noutate! Cel mai vechi drept in istoria umanităţii este, probabil, dreptul alimentar. Prima lege în materie de fraudă şi falsificare în domeniul alimentelor şi băuturilor a fost promulgată la 1 august 1905 în Franţa.

Complexitatea problematicii de securitatea şi siguranţa alimentară, în general, şi despre securitatea agroalimentară prevăzută în Strategia Uniunii Europene de Politica Agricolă Comună PAC 2014-2020, se bazează pe progresele remarcabile ale ştiinţelor juridice în contextul globalizat al securităţii şi insecurităţii alimentare, ca o problemă fundamentală a lumii contemporane în condiţiile exploziei demografice la nivel mondial (peste 7 miliarde de oameni într-o lume multipolară în continuă schimbare). În mod constant se fac referiri şi corelaţii la dreptul securităţii agroalimentare europene, unde principiile promovate de EFSA (European FOOD Safety Authority) stau la baza paradigmei de securitate agroalimentară integrată şi inteligentă.

Produsele alimentare au fost întotdeauna supravegheate contra fraudei şi consecinţelor uneori mortale. În zilele noastre, criza vacii nebune, modificările genetice, folosirea abuzivă a pesticidelor, decesele datorate unor bacterii mortale, s-au înscris în preocupările consumatorilor. Aceste evenimente au demonstrat necesitatea unei transabilităţi ireproşabile la nivel industrial şi comercial. Apariţia noilor fraude în materie alimentară au motivat o creştere a supravegherii pieţelor şi necesitatea unui control crescut. Acest control se întemeiază pe un drept complex şi multisectorial, prin diferite coduri elaborate de UE sau de profesioniştii şi experţii în domeniu. Este nevoie de o abordare juridică în strânsă legatură cu intervenţia oamenilor de ştiinţă pentru acreditarea unei siguranţe şi securităţi alimentare.

Legislaţia naţională este, din punct de vedere alimentar, mai puţin autonomă deoarece majoritatea problemelor sunt reglementate la nivel european prin reglementări directe, care să înlocuiască treptat directivele vechi care erau transpuse în legislaţia naţională (de exemplu, privind etichetarea şi prezentarea produselor alimentare sau pentru utilizarea de aditivi). Cu toate acestea, la fel ca în aproape toate aspectele care intră sub incidenţa dreptului Uniunii Europene, implementarea se face la nivel naţional. În Franţa, de exemplu, există Codul de Consum şi, pentru anumite zone, Codul Rural, care se aplică în materie atunci când nu există reglementări în regulamentele de specialitat, unde transpunerea directivelor sau regulilor complet autonome, rămân (de exemplu, unele definitii de produs), sau în ceea ce priveşte procedurile de control şi sancţiuni.

Lipsa de cunoaştere asupra sectorului agroalimentar implică stabilirea principiilor de drept aplicate sectorului alimentar. Este impresionantă filozofia dreptului alimentar în relaţie cu ştiinţa (chimia, fizica, biologia) şi de aceea este importantă o abordare pluridisciplinară în materie de ştiinţe şi tehnologii aplicate. Această perioadă, a globalizării, a fost marcată de o evoluţie profundă, ceea ce s-ar putea defini ca o revoluţie a dreptului alimentar şi ca răspuns la problemele sociale contemporane şi la progresul ştiinţific: criza alimentară, apariţia de noi calificări semnalate prin etichete (bio si fără OGM), noi exigenţe ale consumatorilor cu privire la influenţa hranei asupra sănătăţii, apariţia unor noi concepte (transabilitatea), apariţia “bucătăriei moleculare”, implicarea UE in armonizarea dreptului, la nivel international prin regulile de OMC-ului, OMS-ului si a CODEX ALIMENTARIUS, progresul ştiinţelor, evoluţia tehnologiei (conservarea, ambalarea, procesarea), provocarile securităţii private (obezitatea, anorexia, alergia).

Noul PAC 2014-2020, care a intrat în vgoare  la 1 ianuarie 2014, conturează noi norme care reconfigurează paradigma agroalimentară printr-o serie de reforme si principii indreptate spre o agro-eco-bioeconomie competitivă şi performantă. Noua politică va continua pe această cale reformarea sistemului legislativ, orientat mai mult spre provocările agroalimentare şi creşterea competitivităţii agricole cu efect direct asupra dezvoltării economice: provocări de ordin ECONOMIC (securitatea alimentară şi globalizare, tendinţă de scădere a creşterii productivităţii, volatilitatea preţurilor, presiunea asupra costurilor de producţie ca urmare a creşterii preţurilor de intrare şi slăbirea poziţiei agricultorilor în lanţul de aprovizionare cu alimente), de MEDIU (utilizarea eficientă a resurselor, calitatea solului şi a apei şi ameninţările asupra habitatelor şi a biodiversităţii) şi TERITORIALE (regiunile rurale se confruntă dpv demografic, economic şi social, inclusiv depopulare şi relocarea întreprinderilor).

Provocarea este de a găsi un echilibru între cerinţa de eficienţă şi eficacitate, precum şi necesitatea simplificării normelor din sectorul agroalimentar. Prin luarea acestor decizii importante, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a furnizat reforme pentru a defini noi strategii pentru sectorul agricol şi  pentru a asigura durabilitatea acestei competitivităţi pe termen lung.

Toate aceste dezvoltări au contribuit la apariţia unor noi nevoi juridice, în special în ceea ce priveşte necesitatea de a reforma reglementările naţionale pentru a le aduce în conformitate cu obligaţiile internaţionale şi regionale asumate de fiecare stat membru. Conştienţi de necesitatea de a actualiza şi moderniza, domeniul juridic în sectorul agroalimentar, numeroase ţări s-au angajat în revizuirea legislaţiei alimentare pentru a corecta şi îmbunătăţii lacunele survenite în sistemul de control alimentar prin consolidarea unei colaborări interministeriale. Totuşi pentru gestionarea vulnerabilităţilor şi lupta contra insecurităţii alimentare, implică îmbunăţirea cadrului legal şi administrativ şi elaborarea unor legi în sensul fundamentării unui sistem de supraveghere „de la fermă la furculiţă”.

Cele mai multe ţări din UE, în special, nu sunt mulţumite de cadrul legislativ în materie de control alimentar fiindu-le greu să coroboreze şi să construiască o viziune legislativă în acest sens. Pentru alegerea unei strategii legislative adecvate este nevoie de o analiză pertinentă a contextului actual, unde informaţiile relevante cu privire la diversele politici, instituţii, resurse devin esenţiale/utile. Cadrul juridic naţional care reglementează controlul şi securitatea produselor alimentare variază considerabil prin complexitatea şi domeniul de aplicare. Unele ţări, ca şi România, nu au încă definită nicio legislaţie în sectorul agroalimentar fundamentându-se doar pe instrumentele legislative internaţionale cum ar fi normele Codexului. Totuşi o reglementare sectorială devine imperativă intr-un astfel de context vulnerabil globalizat.

În concluzie, este nevoie în acest sens de o abordare pluridisciplinară şi crearea unei viziuni, prin cunoaştere şi informaţie, asupra mediului social, politic, juridic şi economic în care să se înscrie procesul legislativ national cu privire la SECURITATEA AGROALIMENTARĂ.

Autor: Neacşu Steluţa-Mădălina

                                        Fondator Agrointelligence SISA, expert pe securitatea agroalimentară