James Appathurai (NATO): Rusia încearcă să recreeze o zonă tampon

„Am uitat care sunt interesele tradiţionale de securitate ale Rusiei“, spune James Appathurai, adjunctul Asistentului Secretarului General al NATO. Dar Alianţa nu poate accepta existenţa zonelor tampon. Mai mult, „nicio ţară NATO nu va fi lăsată singură în faţa infiltrării“, a declarat Appathurai pentru Defence Matters, în timpul recentei reuniuni a miniştrilor de externe ai NATO din Antalya, Turcia.

Interviul a fost realizat de către Andrej Matišák pentru Defence Matters. 

Înţelegem punctul de vedere al Rusiei în actuala criză? 

Cred ca mulţi dintre noi îl înţeleg.  Din păcate, există şi mulţi care nu îl înţeleg. Să mă explic. Sentimentul meu este acela că avem o problemă fundamentală de neînţelegere între cele două părţi. Îmi este foarte clar că Rusia ne-a interpretat greşit. Şi crede cu adevărat în propria naraţiune despre încercuire şi în intenţia NATO de a-i încercui. Este practic imposibil pentru mine să înţeleg de ce văd lucrurile în acest fel, că politica uşilor deschise şi scutul anti-rachetă sunt amenintari. Pe de altă parte însă, cred că şi noi am uitat care sunt interesele tradiţionale de securitate ale Rusiei.  

Şi care sunt acestea?

Ele includ o zonă tampon. Iar Rusia încearcă să recreeze o zonă tampon. Este evident. În al doilea rând este importanţa pe care Rusia o pune pe capabilităţile nucleare. De aici riscul pe care îl vede în scutul anti-rachetă. Armele nucleare sunt nucleul doctrinei de apărare ruseşti. Până când nu înţelegem aceste două aspecte vom continua să rămânem în dezacord. Dar chiar dacă înţelegem perspectiva Rusiei, nu înseamnă şi că trebuie să o acceptăm. Şi nu putem să acceptăm zonele tampon. Aşadar vom continua să avem o relaţie dificilă din cauza acestor aspecte.

Armele nucleare sunt nucleul doctrinei de apărare ruseşti.

Deci spuneţi că avem nevoie de discuţii sincere cu Rusia, spunându-le că le înţelegem punctul de vedere, zone tampon, capacităţi nucleare, etc. Dar, în acelaşi timp că nu îl putem accepta aşa că trebuie să găsim un alt tip de relaţii între noi. Ar ajuta acest lucru?

Opinia mea personală faţă de zonele tampon este aceea că nu le putem accepta. Putem să le spunem că înţelegem ce vor să obţină, dar că pentru noi nu sunt acceptabile. Trebuie să încurajăm Rusia să nu vadă independenţa politică a statelor, chiar dacă optează pentru Vest, ca o ameniţare pentru ei. Este foarte uşor să spunem acest lucru, dar foarte greu să îl şi realizăm. 

În ceea ce priveşte pilonul nuclear, Rusia trebuie să înceteze cu ameninţările nucleare precum cele recente împotriva Danemarcei. Nimeni nu ameninţă capacităţile lor de descurajare nucleară. Scutul anti-rachetă nu are capacitate de descurajare, nici nu are intenţia de a descuraja şi submina sistemul de descurajare rusesc. Personal cred că trebuie să existe o cale de a merge înainte. Nu avem un dezacord de optică, este doar o diferenţă de înţelegere. Ei nu vor să vadă o ameninţare împotriva sistemului lor de descurajare. Nu reprezentăm o ameninţare din acest punct de vedere şi putem să demonstrăm că nu suntem o ameninţare. Am încercat. Dar un acord trebuie să fie posibil.   

Dar Rusia nu pare să asculte.

Ei ne ascultă, dar nu au încredere în noi. Le-am propus o formulă în care să cooperăm, să legăm sistemul lor, dacă există unul, cu al nostru. Intenţia era să îi ajutăm să devină confortabili cu acesta. Desigur, Rusia se uită şi la modul în care funcţionează scutul american anti-rachetă în alte părţi ale lumii, spre exemplu în Asia. Dar când vine vorba de transparenţă, când ne referim la cifre şi locaţii, dacă nu există un dezacord legat de principii şi fapte, atunci trebuie să existe o modalitate de a ajunge la o înţelegere. Cred că există acest potenţial.

Există un risc real de destabilizare din partea Rusiei şi deci un potenţial crescut pentru şi mai multă tensiune între noi.

La acest moment, care este evaluarea Alianţei în raport cu relaţiile dintre NATO şi Rusia? Ne îndreptăm spre mai multă confruntare sau avem motive să fim optimişti?

În opinia mea există un risc real de destabilizare din partea Rusiei şi deci un potenţial crescut pentru şi mai multă tensiune între noi. De ce? Va dau 3 motive. Unul este legat de ceea ce face Rusia. Îşi sporeşte cheltuielile militare, deschide noi baze militare, se bazează tot mai mult, inclusiv retoric, pe capacitatea nucleară şi desigur să nu uităm de acţiunile sale din Ucraina, Georgia şi Moldova.   

Al doilea motiv are legătură cu discursul Rusiei. Şi nu doar cu ceea ce spune. Îşi rezervă dreptul să intervină oriunde sunt vorbitori de limbă rusă, deţinători de paşapoarte ruseşti şi oriunde se află acest misterios pământ istoric rusesc. Un termen care nu este foarte bine definit. 

Nu în ultimul rând, creşte dependenţa Rusiei de o doctrină militară axată pe ambiguitate, pe diversiune şi pe o dimensiune preventivă. Aceştia sunt factori destabilizatori.

Vizibilitatea articolului 5 a crescut.

Ce implicaţii există pentru articolul 5 în situaţia dată?

Vizibilitatea articolului 5 a crescut. Iar acest lucru se manifestă prin câteva aspecte. Unul ţine de triplarea Forţei de Răspuns a NATO. În al doilea rând, trebuie să avem în vedere formarea vârfului de lance (Spearhead Force), o forţă cu o capacitate de reacţie sporită capabilă să răspundă exerciţiilor preventive ale ruşilor. În al treilea rând, prin centrele de integrare a forţei, unităţi militare de dimensiuni foarte reduse în 6 state estice la care se vor adăuga altele în viitor. Ele vor fi capabile să primească forţele menţionate mai sus şi au în acelaşi timp rolul de a stabili o prezenţă NATO. În al patrulea rând trebuie să ne uităm la zone precum cyber care trebuie legate de articolul 5. Iar asta se întâmplă. Nu în ultimul rând trebuie să ne uităm la componenta hibridă. Suntem în curs de a ne dezvolta răspunsul. Dar în acest caz, NATO trebuie să coopereze cu Uniunea Europeană.   

De ce?

Pentru că Alianţa nu are toate instrumentele şi nici UE nu are toate instrumentele. Trebuie să avem capacitatea de a folosi portofoliul NATO şi instrumentele UE într-o formulă coordonată pentru a proiecta o apărare hibridă eficientă. Am iniţiat deja dezbaterea în acest sens.

Există o discuţie în curs de desfăşurare, potrivit căreia dacă NATO nu va face nimic atunci acest lucru este echivalent cu o invitaţie pentru adversar, dar dacă NATO face prea mult atunci va conduce la escaladare. Aşadar unde este echilibrul între a nu face nimic şi a face prea mult?

Este întrebarea de un milion de dolari. Lucrurile se negociază în NATO, dar există şi iniţiative bilaterale. Nu este un răspuns uşor. O apărare robustă pentru NATO este ceva ce nu ar trebui să fie negociat. Este ne-negociabilă.

Este esenţial ca teritoriul NATO să fie perceput drept “a no-go zone”. Este o mare contribuţie adusă stabilităţii europene şi celor 28 de ţări ale NATO care totalizează un miliard de oameni. Atunci, desigur, întrebarea devine ce facem cu aceste locuri aflate “in between”. Cât sprijin putem să le furnizăm pentru a rezista în faţa Rusiei? Am oferit mult sprijin Ucrainei, mai mult chiar decât Georgiei.  Şi vom oferi şi Moldovei într-o anumită măsură. Ucraina şi Georgia sunt probabil cele mai sensibile pentru Rusia. În Georgia, anumiţi aliaţi oferă şi mai multă susţinere în formă bilaterală. Ucrainei, din nou, îi oferim mult sprijin şi tot mai mulţi aliaţi preferă o formulă bilaterală. Aceasta este calea justă de urmat. Nu vom avea consens pentru a-i furniza echipament letal. Dar dacă în mod individual aliaţii vor să o facă, atunci putem avea o poziţie unitară în Alianţă oferind posibilitatea anumitor aliaţi să-şi dezvolte propriile abordări. Cred că avem balanţa potrivită.  

Succesul apărării Ucrainei depinde de sprijinul nostru, dar şi mai mult depinde de capacitatea sa internă de a se reforma.

Ucraina nu este o ţară NATO, deci nu este protejată de articolul 5. Cât de departe este Alianţa dispusă să meargă pentru a ajuta Ucraina?

Mai întâi, pentru a întări ceea ce tocmai aţi spus, Ucraina nu este un stat membru NATO. În consecinţă nu poate fi vorba despre apărarea colectivă a Ucrainei de către NATO. Dar, ca Alianţă suntem dispuşi să mergem cât de departe se poate pentru a susţine reformarea sistemului de securitate şi apărare al Ucrainei. Exact asta facem. Acest cadru există, dar individual aliaţii pot să meargă şi mai departe. 

Îi ajutăm în reformarea Ministerului Apărării, în ceea ce priveşte sistemele de comandă şi control, logistic şi sprijinim efortul de comunicare strategică, precum şi reabilitarea soldaţilor răniţi. Toate aceste zone sunt relevante situaţiei în care se află Ucraina astăzi.

Dar nu cred că vom avea consens la nivelul Alianţei pentru a furniza arme şi bombe. Pe de altă parte, considerăm că s-a ajuns la această situaţie pentru că în momentul în care Rusia a forţat intrarea, Ucraina era slabă; forţele sale armate nu erau puternice. Erau ineficiente şi corupte. Reforma lor este crucială. Şi nu doar în sectorul de securitate şi apărare, dar extins la nivel politic şi economic. Succesul apărării Ucrainei depinde de sprijinul nostru, dar şi mai mult depinde de capacitatea sa internă de a se reforma.

În trecut aţi criticat Ucraina pentru că nu face suficient.

Ca să fim mai exacţi am spus că leadership-ul politic de astăzi de la Kiev acceptă necesitatea reformelor, dar lucrurile s-au mişcat foarte încet la etajele inferioare. Este o stare de lucruri care începe să se schimbe. În ultimele luni, s-a investit multă energie în efortul de a scăpa de oamenii care trebuiau să plece şi în efortul de a pune în loc un sistem mai bun. Vedem că reformele încep să se întâmple şi la etajele inferioare.

Anumite batalioane ucrainene sunt descrise drept fasciste de către Rusia. Deşi în mod curent este o exagerare, totuşi există elemente naţionaliste in forţele armate ucrainene. Este Alianţa preocupată de acest aspect?

Orice ţară NATO îşi doreşte ca elementele extremiste din forţele armate să fie înlocuite cât mai repede cu putinţă. Şi ştiu că preşedintele Petro Poroshenko chiar se concentrează pe acest aspect din moment ce este un element prezent în discursul Rusiei.

Să spunem ca o sută de omuleţi verzi apar în Estonia, ce va face NATO?

Am un răspuns foarte simplu la această întrebare. Cred că Ministrul Apărării Estonian a fost cel care a spus că dacă omuleţii verzi apar îi vom împuşca. Este simplu. Dar şi mai concret, din perspectiva NATO, vor exista soldaţi NATO acolo. Nicio ţară NATO nu va fi lăsată singură în faţa infiltrării. Oricine ar fi în spatele ei. Dacă vor întâlni fie şi un singur soldat NATO, atunci vor avea de înfruntat soldaţi din toate cele 28 de state NATO. 

Andrej Matišák este editor al Defence Matters şi Deputy Head of Foreign Desk, cotidianul Pravda, Slovacia.