Prima „zăpadă” din „iarna vrajbei noastre”: semnificaţiile „Cazului Snowden”

Poveştile de spionaj fascinează întotdeauna. Realesau, de regulă, înşelătoare,alimentează teoriile conspirative, cresc vânzările în presă şi cinematografie, seduc tinerii care aplicăpentru o carieră în domeniul serviciilorsecrete de informaţii, inspiră literaturaistorică sau de ficţiune. De Laurenţiu Pachiu

Articol publicat în Ediţia FP România nr 37 (noiembrie/ decembrie 2013), apărut pe 24 decembrie

Similar oricărui produs mediatic, orice „incident” din sfera intelligence ne preocupă o perioadă limitată de timp, după care acesta este uitat de profani, catalogat la capitolul „trădare” sau „eroism” de istorici şi politicieni, se îmbracă în coperţile unui nou roman de spionaj à la John le Carré, şi, în ultimă instanţă, este indexat în arhiva de „patterns, conclusions and further course of action” (modele, concluzii, căi de acţiune) de către specialiştii în activităţile de intelligence.

Un caz particular, însă, care îşi menţine poziţia pe agenda publică de ceva timp şi promite să rămână un punct de referinţă pe viitor, este cel al analistului NSA Edward Snowden şi a divulgărilor efectuate de acesta. Nu îmi permit să speculez despre acest caz din perspectiva axiologică a lumii discrete al spionajului/ contraspionajului (trădare? cârtiţă? agent dublu, pregătirea unui spy-swap etc.), însă mă voi referi la explicaţiile sau implicaţiile mai vaste ale acestui incident.
  
Cert este că acţiunile sale au pus în pericol vieţile altor lucrători de informaţii, ceea ce subminează înseşi argumentele de moralitate ale personajului în cauză. Dezbaterea publică dedicată subiectului s-a axat, în principal, pe dilema „securitate naţională – libertăţi fundamentale”. Negreşit că aceste coordonate ale dezbaterii sunt necesare şi inevitabile, însă nu trebuie lăsat loc ipocriziei şi tirului bateriilor mediatice sau încercărilor de a obţine puncte în lupta politică, de imagine şi geopolitică a actorilor implicaţi.

Activitatea de intelligence îşi găseşte originile în istoria umanităţii încă dinaintea deprinderii scrierii (fiind de multe ori şi descrisă ca „a doua cea mai veche meserie din lume”). 

De la Sun Tzu şi spionii israeliţi menţionaţi în Biblie, ambivalenţa morală şi legală specifică activităţilor de spionaj nu a afectat procesul acestora de sistematizare, instituţionalizare, perfecţionare şi chiar acceptare socială. Să nu trăim deci cu iluzia că activităţile de intelligence vor fi vreodată eliminate sau limitate întru justificarea unor comandamente democratice.

În vremurile pe care le trăim, acestea trebuie, de fapt, să devină garanţia menţinerii unei societăţi pe coordonatele democraţiei. Există, însă, o serie de aspecte care merită atenţie specială, legate nu atât de relevanţa strictă a acestui „incident” din perspectiva funcţiei statale de spionaj contraspionaj, ci de ceea ce exprimă de fapt acest eveniment din perspectiva evoluţiilor sociale şi geopolitice pe care le trăim.

Înainte de toate, se ridică întrebarea ce fel de persoane sunt admise în structurile agenţiilor de informaţii? Sunt extrem de rare cazurile (cel puţin cele devenite publice) de „defectare” fundamentate pe motive de moralitate şi incompatibilitate cu practicile clandestine (şantajul, foloasele materiale, motivaţii politice/ ideologice/ psihologice reprezentând, de fapt, regula). Orice candidat (fie el şi analist contractat) şi recrutor trebuie să înţeleagă, încă de la prima strângere de mână, că acea colaborare şi obligaţiile ce o caracterizează sunt viagere şi că nu poţi contracara activităţile ilegale şi teroriste – obiect al muncii de intelligence – exclusiv prin activism democratic.

Din perspectiva acestei întrebări, cazul Snowden demonstrează provocarea serioasă pe care încep să o experimenteze agenţiile de informaţii, presate de accelerarea globalizării şi de conflictele culturale – în sens conceptual larg – şi a pericolelor asociate acestui proces de a asigura administra resursa umană şi echilibrul psihologic şi motivaţional al acesteia.

În cazul Snowden, labilitatea omului de intelligence s-a remarcat prin însăşi maniera haotică a despărţirii de NSA (alergând ca un globetrotter la porţile unor puteri ostile Statelor Unite pentru a obţine acceptarea demersului său), motiv pentru care actul său nu cred că poate fi încadrat nici măcar la categoria defectare, în sensul clasic. Cazul său arată faptul că serviciile de informaţii trebuie să se pregătească pentru o nouă generaţie de lucrători, nu atât lipsiţi de ideologie sau de un sistem matur de valori (ceea ce nu este neobişnuit în această profesie), ci, pare-se, adepţi ai nihilismului şi contestatari ai sistemului social existent, oricare ar fi acesta.

Snowden denotă o tipologie individuală cu o prezenţă tot mai pregnantă la nivel social global, adeptă a contestării însăşi a esenţei sistemului politic şi economic actual, respectiv, a functionalităţii sistemului de guvernare democratică. Faptul că persoane de acest gen translatează din zona ideatică specifică Facebook în zona sistemelor informatice statale clasificate trebuie să reprezinte un semnal de alarmă. Cu atât mai mult în condiţiile externalizării către contractori a activităţii de informaţii (cum este şi cazul lui Snowden). Iar faptul de a contesta practicile de supraveghere ale unui serviciu de informaţii şi a-ţi refugia frământările într-o ţară în care democraţia este promovată de absolvenţii Academiei Dzerzhinsky este chiar ridicol.

În al doilea rând, un aspect mult comentat în trecut, predilecţia tentantă a unor agenţii de informaţii de a accentua componentele non-HUMINT (SIGINT, IMINT, MASINT, TECHINT) în procesul de culegere şi analiză de informaţii, coroborat cu o neadaptare permanentă a sistemului de securitate informatică, demonstrează vulnerabilitatea acestor practici şi, implicit, a securităţii statului pe care agenţia de informaţii îl deserveşte în contextul structurilor tradiţionale de acces la informaţii clasificate – compartimentale şi echilibrate în raport cu informatizarea procesului de analiză –, Edward Snowden nu ar fi avut nici măcar cum să emită deduceri clare asupra regimului funcţional al sistemului).

În al treilea rând, incidentul Snowden şi, în special, refugiul oferit acestuia în Rusia reprezintă doar confirmarea unor evoluţii globale demarate de ceva timp (de altfel, inevitabile), ce constau în conturarea unor noi delimitări, falii geopolitice şi strategice care au devenit evidente, gradual, în analizele strategice, abordările economice (să nu uităm că odată prelucrate, dezvăluirile lui Snowden au părut a fi centrate pe direcţia subminării negocierilor asupra acordului de liber schimb SUA-UE), luările de poziţie în sfera politicului şi, culminând spre finele lui 2013, cu repoziţionarea arsenalului nuclear tactic la graniţele NATO. Se pare, deci, creditând ideea lui George Friedman a ciclurilor politice de 50 de ani, că un nou ciclu geopolitic este pe cale să înceapă.

Şi, nu în ultimul rând, în măsura acurateţii dezvăluirilor lui Snowden, menţinerea controlului democratic şi judiciar asupra activităţii serviciilor de informaţii trebuie să reprezinte o preocupare permanentă a societăţii şi să asigure garanţii puternice de respectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, atât în sens colectiv (unde intră şi componenta de securitate naţională), cât şi individual.

Numele Snowden (legat de „zăpadă”), duplicitatea şi frustrările sale perverse te duc cu gândul la drama personajului principal din „Iarna vrajbei noastre” a lui John Steinbeck. Asemeni acestuia, dezamăgirea finală a lui Snowden faţă de consecinţele faptelor sale contează mai puţin acum, când deasupra Europei se aşterne o nouă
iarnă a vrajbei. 

Laurenţiu Pachiu este Managing Partner al casei de avocatură Pachiu şi Asociaţii | www.pachiu.com