Quo vadis, Mali? – analiza chestiunii tuarege

Conflictele armate din nordul republicii Mali, cu o durată de peste cinci decenii, între guvernul statului african  şi minoritatea tuaregă, sunt rezultatul imposibilităţii de a găsi o formă de compromis şi toleranţă între cele două părţi ca urmare a frontierelor trasate aleatoriu de către colonizatorii francezi la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Odată cu decolonizarea spaţiului african, şi transformării acestuia pe modelul statului-naţiune european, tuaregii vor deveni un popor fragmentat, rupt de valorile tradiţionale, formând o populaţie minoritară ce se întinde pe teritoriul a cinci state africane independente: Mali, Algeria, Libia, Niger şi Bukina-Faso.

Modelul graniţelor supraimpuse va determina creşterea gradului de insecuritate internă a noilor state independente, prin izbucnirea unor revolte ale minorităţilor, care aveau ca obiectiv contestarea noii ordini post-coloniale.

Rebeliunea Afellaga

Rebeliunea Afellaga este pseudonimul sub care este cunoscut primul conflict dintre guvernul malian şi minoritatea tuaregă, desfăşurându-se din ianuarie 1963 până în septembrie 1964. Cauzele conflictului se pot distinge cu uşurinţă dacă urmărim succesiunea post-colonială în ocuparea locurilor în administraţia centrală sau regională din Mali. Se observă astfel o eludare a minorităţii tuarege de la treburile politice.

Măsurile administrative practicate de regimul Modibo Keita, cu influenţe ale socialismului rus, vor favoriza dezvoltarea unor sentimente naţionaliste în conştiinţa minorităţii tuarege maliene, care începe să-şi vadă teritoriul ca fiind sub ocupaţie străină. În 1963, în urma unor atacuri spontane din partea tuaregilor împotriva liderilor locali, forţele armate ale guvernului malian se mobilizează rapid contra secesioniştilor. Încă de la început, o victorie a tuaregilor părea pierdută; lipsiţi de orice formă de echipament modern – guerre à l’ancienne - tuaregii nu reuşesc să se înţeleagă în privinţa unui lider reprezentativ şi nici nu au o strategie bine pusă la punct. În aceste circumstanţe, în septembrie 1964, armata maliană reprimă cu violenţă revolta etnicilor tuaregi.

Confruntându-se la începutul anilor 70 cu o secetă deosebit de gravă, care le va afecta considerabil modul de trăi, mulţi tineri tuaregi vor lua drumul Magrebului şi Africii de Vest, cei mai mulţi se vor opri însă în Libia colonelului Muammar Gadafi, cu speranţa de a găsi de lucru pe şantierele petrolifere, proaspăt descoperite. Unii dintre ei ajung să fie încorporaţi în armata din ce în ce mai numeroasă a lui Gadafi – precum şi în proiectul acestuia, „Legiunea Islamică”, având ca scop crearea unui stat unit al comunităţii islamice în Sahel.

Rebeliunea tuaregă de la începutul anilor1990

Economia statelor din regiunea Sahel continuă să rămână foarte scăzută din cauza perioadelor lungi de secetă (1968-1974, 1980-1985). De altfel, scăderea preţului petrolului ca urmare a celor două crize energetice mondiale, au avut ca efect întoarcerea în comunităţile tradiţionale a tuaregilor instruiţi în armata libiană.

Prin urmare, contextul în care are loc revolta tuaregilor de la începutul anilor 1990 se datorează factorului economic; existenţa unui număr foarte mare de tineri fără un loc de muncă şi proliferarea armelor de foc ca urmare a întoarcerii soldaţilor din armata libiană se concluzionează într-o nouă defensivă împotriva guvernului malian a rebelilor tuaregi.

Acordul semnat în oraşul algerian Tamanrasset la 6 ianuarie 1991 aducea câteva prevederi importante pentru ambele tabere: încetarea focului condiţionată de schimbul de prizonieri, retragerea forţelor insurgente, reducerea prezenţei armatei în nordul ţării, înlocuirea structurilor armatei cu o administraţie civilă în nord, alocarea de fonduri pentru modernizarea infrastructurii în nord şi integrarea insurgenţilor combatanţi în structurile armatei maliene.

Refuzul rebelilor tuaregi de a se uni în jurul unui singur lider, va face ca negocierile cu guvernul să fie din ce în ce mai dificile şi determină caducitatea oricărui acord.

Abia un an mai târziu, în aprilie 2012, ca urmare a reunirii rebelilor tuaregi în jurul unei singure grupări, Mişcările şi Fronturile Unite din Azawad, este semnat, printr-o mediere a guvernului algerian, Pactul Naţionl. Acest acord promitea o descentralizare a administraţiei cu scopul de includerii minorităţii tarege în administraţia Azawadului.

Minoritatea tuaregă în secolul XXI

Lipsa perspectivelor de dezvoltare economică, precara funcţionare a instituţiilor statului şi inexistenţa unor adevărate mecanisme de securitate, fac imposibil orice control al stărilor de rebeline contra aparatelor de stat.

În această situaţie, în ianuarie 2012, chestiunea nordului marginalizat politic şi economic revine în actualitate prin atacul asupra oraşului Menaka, din Nord-Estul statului Mali, atac revendicat de Mişcarea Naţională pentru eliberarea Azawadului (MNLA).

În fapt, Mali nu este decât o piesă de puzzle în Sahelul căzut pradă islamismului radical şi terorismului, ca urmare a primăverii arabe. Lipsa echipamentelor de apărare specifice în rândul forţelor de ordine vor permite răspândirea influenţei mişcării revoluţionarilor jidhadişti, reuniţi în jurul unor organizaţii teroriste precum Al-Qaeda în Magrebul Islamic (AQMI).

Al treilea element al conflictului este grupul islamist Ansar Dine, condus de Iyad Ag Ghali, un fost conducător tuareg al mişcărilor insurecţionale din anii ’90, marginalizat în urma discuţiilor care au condus la constituirea MNLA. În martie 2012, se formează o alianţa între cele două mişcări, care reuşesc cucerirea oraşelor Kidal, Gao şi Tambuktu, printr-o acţiune comună de atac împotriva autorităţilor maliene.

Diferenţele ideologice între cele două mişcări care au luptat pentru independenţa Azawadului se vor afirma de îndată ce grupul islamist Ansar Dine încearcă organizarea oraşelor cucerite după stricta lege a Shariei. Primele atacuri între foştii aliaţi au loc în iunie, în orasul Kidal, iar până la sfârşitul anului 2012 Ansar Dine va prelua controlul tuturor provinciilor revendicate de MNLA. Pierderea teritoriilor într-un timp atât de scurt se datorează supremaţiei infrastructurii militare şi a resurselor umane ale Ansar Dine, susţinută din spate de mari organizaţii teroriste precum AQMI şi Boko Haram.

Lipsit de orice perspective de viitor, MNLA renunţă la declaraţia de independenţă a Azawadului şi se aliază cu armata maliană pentru a-i înlătura din teritoriu pe jihadiştii radicali. De îndată ce pericolul jihadist este înlăturat, MNLA va reveni la atacuri împotriva guvernului malian.

După trei ani de confruntări între forţele rebele şi armata maliană spijinită de o coaliţie internaţională, bilanţul este unul slab, atacurile armate între cele două tabere continuând să facă noi victime.

Conform ultimului raport al Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi , numărul de persoane strămutate şi refugiate a ajuns la 201,107. 61,920 de persoane au fost strămutate intern, în timp ce aproape 139,000 de mii au ales să părăsească ţara (cei mai mulţi refugiindu-se în Niger, Mauritania şi Burkina-Faso).

Concluzii

Încă de la obţinerea independenţei (1960), guvernul malian nu a reuşit niciodată să deţină monopolul constrângerii legitime asupra întregului său teritoriu. Acest fapt s-a datorat în mare parte greşelilor administrative ale guvernului malian, care a refuzat constant să împartă puterea cu alte etnii minoritare din propriile graniţe. Reprimarea violentă a rebelilor tuaregi în anii ’60 a fost o soluţie de scurtă durată care a luat forma unor proporţii mult mai grave în anii ’90; problema minorităţii tuarege ajunge în secolul XXI să reprezinte o ameninţare pentru pacea internaţională.

Consider că principala cauză a naţionalismului exacerbat de care dau dovadă rebelii tuaregi rezidă în guvernarea deficitară a elitelor politice, incapabile să înţeleagă nevoia de reprezentare politică a altor etnii.

Pe termen scurt şi mediu nu se va găsi o soluţie care să pună capăt conflictului din Mali, ţinând cont de neîncrederea justificată a rebelilor în promisiunile de reformă ale guvernului şi de inflexibilitatea dovedită în negocieri de acesta din urmă.

Diana Carp, studentă a Facultăţii de Ştiinţe Politice, specializarea Ştiinţe Politice cu predare în Limba Franceză, Universitatea din Bucureşti