Vocile Rusiei: Cum se vede de la Moscova reconcilierea cu foştii sateliţi, între care şi România

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Pavel Danilin: „Reconcilirea româno-rusă este posibilă doar dacă se depăşesc cele două probleme spinoase: Rep. Moldova şi reabilitarea lui Mareşalului Antonescu”
Pavel Danilin: „Reconcilirea româno-rusă este posibilă doar dacă se depăşesc cele două probleme spinoase: Rep. Moldova şi reabilitarea lui Mareşalului Antonescu”

Resetarea cu Rusia este, sau a fost, subiectul anului în România. Dialog cu expertul rus Pavel Danilin despre o posibilă reconciliere româno-rusă. Interviu de Nicolae Ţîbrigan

Anul acesta se aniversează 135 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice româno-ruse şi 10 ani de la semnarea Tratatului privind relaţiile prieteneşti şi de colaborare dintre cele două ţări. Din păcate, este o perioadă destul de lungă de frică permanentă a României, care nici până astăzi nu are o viziune clară pentru spaţiul estic. În timp ce state ca Polonia, Ungaria sau Slovacia şi-au negociat foarte pragmatic relaţia cu Rusia, România este in continuare timorată. Despre diplomaţie, energie şi reconciliere, cu politologul rus Pavel Danilin, redactor-şef al portalului Kreml.org.


Putem vorbi de o împăcare istorică cu Rusia a unor ţări est-europene ca Ungaria sau Polonia?

Pavel Danilin: Conducerea Rusiei a făcut multe pentru a îmbunătăţi relaţiile cu Polonia. În special, a fost aplanată problema Katyn – Rusia a recunoscut în mod oficial vina pentru execuţia în masă a ofiţerilor polonezi. După moartea preşedintelui polonez lângă Smolensk, autorităţile ruse au depus eforturi considerabile pentru a asigura investigarea adecvată a accidentului aviatic. În general, au existat unele schimbări în relaţia dintre cele două state. Cu toate acestea, societatea rusă, la fel ca şi cea poloneză sunt orientate mai mult spre conflict, decât spre reconciliere. Nici noi, şi nici polonezii nu ne vom îmbrăţişa prea curând. Pretenţiile istorice ale polonezilor faţă de Rusia nu s-au pierdut, aşa cum nici noi nu uităm invazia lui Pilsudski în Rusia şi torturarea a zeci de mii de soldaţi ai Armatei Roşii după bătălia de la Varşovia. În general, nu trebuie să ne aşteptăm, la nivelul conştiinţei publice, la o reconciliere cu Polonia. În final, trebuie să menţionez faptul că importanţa Poloniei ca ţară de tranzit a gazoductelor ruseşti a scăzut odată cu construcţia gazoductului Nord Stream, apoi a scăzut şi initeresul Rusiei pentru Polonia ca stat vecin.

 Rusia nu poate accepta viitorul României ca membră NATO. Dar nu se mai poate face nimic – România şi-a făcut alegerea.

În ceea ce priveşte Ungaria, Moscova are o relaţie mult mai bună cu această ţară, în ciuda faptului că interesele reciproce sunt mult mai mici decât în cazul polonezilor. Cauza ar fi că Rusia niciodată nu s-a simţit vinovată, din punct de vedere istoric, faţă de maghiari. În schimb faţă de polonezi, i-am considerat, în mod nejustificat,  pe parcursul istoriei ca fiind cei mai ofensaţi.

Cum a avut loc aceste reconcilieri? Cum s-au pus în scenă? – prin ce negocieri, cu ce costuri/ compromisuri, formate de lucru, formate de „câştigare a încrederii”?

P. D. : Aş vrea să fac câteva precizări. Personal consider că reconcilierea este complet inutilă. Polonia este activă pe problematica istorică şi face lobby pentru o legislaţie anti-rusească atât în Parlamentul European cât şi în Congresul Statelor Unite prin intermediul diasporei sale. În acest context, o perspectivă critică asupra istoriei statului polonez, mai ales asupra perioadei conducerii lui Józef Piłsudski, ar fi mult mai utilă decât încercările de reconciliere. Acelaşi lucru ar putea fi aplicat şi Ungariei – intenţiile autorităţilor ungare de a-l reabilita pe Horthy ar trebui să întâmpine reacţiile cele mai dure din partea Rusiei. Trebuie să înţelegem că, din punct de vedere economic, nici Polonia şi nici Ungaria nu reprezintă pentru noi un interes deosebit, ceea ce înseamnă că putem exercita presiuni în mod constant asupra acestor state utilizând toate pârghiile, cu excepţia intervenţiei armate.

Cum se vede România în acest peisaj? Iar face notă discordantă?

P. D. : În acest context, România este diferită de blocul estic. Trebuie să înţelegem că România a fost întotdeauna stat independent, în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia bucurându-se de reputaţia unui membru „intransingent” şi „încăpăţânat”, situat aproape la acelaşi nivel cu China şi Iugoslavia care nu făceau parte din acest bloc politico-militar. Noi înţelegem de ce Ceauşescu a mers pe o linie de conducere autarhică şi de ce a achitat toate datoriile către statele occidentale; care, de altfel, a şi condus la cea mai sângeroasă revoluţie şi asasinarea lui. Dintotdeauna Occidentul a ştiut să sponsorizeze eliminarea conducerii nedorite. Cu toate acestea, Rusia nu poate accepta viitorul României ca membră NATO. Dar nu se mai poate face nimic – România şi-a făcut alegerea, iar această alegere ţine de suveranitatea ei.

În ceea ce priveşte relaţiile noastre bilaterale, aici intervine problema Republicii Moldova, care, de facto, a devenit o extensie a României, precum şi problema reabilitării fascismului – dictatura lui Antonescu a lăsat o amprentă profundă în conştiinţa publică. În general, consider că aceste două paliere vor continua să blocheze dialogul, cel puţin, în viitorul apropiat.

Nicolae Ţîbrigan a absolvit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti, iar acum este cercetător în cadrul Fundaţiei Universitare a Mării Negre.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite