Top 100 FP România/ 2014 - Cultură; versiune extinsă

0
Publicat:
Ultima actualizare:
În cadrul Galei FP România 2015, domnul Cristian Presură, fizician şi scriitor, a primit Premiul FPR 2015 pentru Cultură (Ştiinţa fiind parte a Culturii) - pentru tomul Fizica povestită. (Foto: Sorin Stana)
În cadrul Galei FP România 2015, domnul Cristian Presură, fizician şi scriitor, a primit Premiul FPR 2015 pentru Cultură (Ştiinţa fiind parte a Culturii) - pentru tomul Fizica povestită. (Foto: Sorin Stana)

Avem restauratori de fresce medievale şi arhitecţi care ne arată cât de modernişti suntem. Avem muzicieni străini care ne deschid ochii la minunăţiile folclorice locale şi muzicieni români care ne racordează la artele noi ale lumii. Avem un nou moralist român la Paris şi un danez la bagheta baletului naţional – şi un fizician care scrie pe limba noastră.

Fragment din lista Top 100 FP România/ 2014, publicată în ediţia FPR nr 44 (feb/ mar 2015) - versiune extinsă faţă de print.

Vedeţi şi Premiile FP România 2015 - înmânate în cadrul Galei FP România 2015.


1 – Laureaţii premiilor Academiei Române

Academia, prin membri şi acţiuni, ar trebui să fie un reper în viaţa intelectuală şi pe piaţa ideilor din România. I se acordă această onoare, trebuie doar s-o onoreze pe deplin. Să luăm Premiile Academiei Române – acordate pentru contribuţii la dezvoltarea culturii şi ştiinţei româneşti. Ar trebui să aibă relevanţa unor premii Nobel locale. Încă e dificil să le considerăm aşa, cât timp la sfârşitul anului trecut au fost acordate premiile „pentru anul 2012” – iar acestea au fost în număr de 62 (din 75 propuse) şi au avut 175 de laureaţi... Cu acestea menţionate, să spicuim câţiva dintre cei mai recenţi laureaţi ai Academiei Române pentru domeniile culturii:
•    Creaţie muzicală: Adrian Enescu – pentru lucrarea „Breakfast. Music for solo viola”.
•    Muzicologie: Dr. Mioara Bască – pentru volumul „Metamorfoze succesive. Anatol Vieru: creaţia de operă”.
•    Istoriei artei: Dr. Grigore Arbore Popescu – pentru cartea „Isus între tâlhari. Scrieri de istoria artei şi culturii”; Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna – pentru volumul „Biserica Sfântul Nicolae din Rădăuţi. Cercetări arheologice şi interpretări istorice asupra începuturilor Ţării Moldovei”.
•    Artă plastică: Ioachim Nica – pentru lucrarea şi expoziţia Desen /Drawings.
•    Pentru întreaga creaţie: Alexandru Călinescu-Arghira.
•    Etnografiei şi folclor: Zina Şofransky, Valentin Şofransky – pentru lucrarea „Cromatica tradiţională românească”.
•    Creaţie arhitectonică: Adrian Spirescu – pentru clădirea Crystal Tower Business Center; Radu Teacă – pentru proiectul „Cinematograf Favorit” (de consolidare, extindere şi modernizare).
•    Artele spectacolului: Silviu Purcărete – pentru spectacolul Conu Leonida faţă cu reacţiunea, de I. L. Caragiale.
Ca idee, titlurile de presă care au anunţat lunga listă a Premiilor Academiei s-au referit la Silviu Purcărete şi George Enescu.

notabil
•    Ediţia din 2014 a Galei Premiilor Uniunii Teatrale din România l-a desemnat pe Victor Rebengiuc pentru a primi Premiul de excelenţă – iar actorii Virginia Itta Marcu şi Petru Ciubotaru, regizorul Mihai Măniuţiu, scenografa Anca Pâslaru şi criticul teatral Zeno Fodor au fost recompensaţi cu premii pentru întreaga activitate.
•    În cadrul Galei Premiilor Gopo 2014, pentru promovarea filmului românesc, au fost acordate următoarele două premii pentru întreaga carieră: Radu Beligan şi Nicolae Mărgineanu


2 – Restauratorii frescelor de la Dragomirna

Pentru salvarea unei piese de patrimoniu.

Proiectul de restaurare a frescelor de secol XVII ale Bisericii Pogorârea Sfântului Duh din Mănăstirea Dragomirna, judeţul Suceava, realizat cu finanţare europeană, a primit anul trecut unul dintre cele şase Mari Premii pentru conservarea patrimoniului cultural acordate de Uniunea Europeană şi organizaţia Europa Nostra – precum şi Premiul publicului, în urma votului a peste zece mii de persoane.
Juriul s-a declarat impresionat de profesionalismul de care s-a dat dovadă în procesul de restaurare şi conservare a unei opere de artă care acoperă aproximativ 900 de metri pătraţi de suprafaţă murală. Din echipa de conservare au făcut parte 50 de profesionişti şi studenţi din diferite ţări, sub conducerea conf. univ. rest. Carmen Cecilia Solomonea de la Universitatea de Arte George Enescu din Iaşi. Restauratorii au urmărit şi respectat tehnicile originale, folosind materiale naturale, tradiţionale şi reversibile, iar patina originală a acestei fresce unice din secolul al XVII-lea a fost conservată.

notă adiacentă  
•    Profesorul Vintilă Mihăilescu semnala anul trecut, în Dilema veche, altceva în legătură cu starea acestei categorii de patrimoniu cultural naţional: „60 de biserici de lemn din Transilvania şi Oltenia au fost incluse de organizaţia Europa Nostra pe lista celor mai periclitate şapte monumente ale Europei, în 2014. (…) <<60 de biserici>> nu este o cifră, ci mai degrabă o metaforă, care trimite nu la <<n>> clădiri, ci la un spaţiu, un teritoriu aparte, mai exact un peisaj cultural care se cere patrimonializat. <<Această listă este un instrument important pentru ridicarea nivelului de conştientizare asupra patrimoniului periclitat din Europa. Lista este, înainte de orice, o chemare la acţiune>> – a declarat cu această ocazie Denis de Kergorlay, preşedintele executiv al Europa Nostra. Cuvîntul-cheie aici este, deci, conştientizare, nu salvare. Pentru a înţelege mai bine miza întregii poveşti, trebuie să revedem mai întîi ce înseamnă, de fapt, patrimoniu. (…) Bisericile de lemn din Maramureş s-au impus de mult ca imagine patrimonială, dar aceste mici bisericuţe de cimitir, risipite prin natură, merită ele cu adevărat să fie <<patrimonializate>>? Este un astfel de efort <<legitim>>? Puţini consideră că da. Dincolo de valoare arhitecturală şi/sau artistică punctuală a unora sau a altora (profund necunoscută şi ea), aceste biserici, în ansamblul lor, constituie însă un peisaj cultural identitar puternic şi de excepţie. Gorjul, de pildă, pe care îl cunosc bine, nu ar mai fi Gorj fără ele, ar deveni un spaţiu subcarpatic printre altele. Ceea ce se încearcă a fi astfel patrimonializat nu este un <<obiectiv>>, ci un peisaj cultural, ceva ce românii conştientizează mult mai greu – dincolo de patriotismul festivist al României pitoreşti.”

notabil
•    Sibiul este cel mai important centru muzeal din România: reuşeşte să atragă, prin cele două muzee mari – Muzeul Naţional Brukenthal, cel mai vechi din ţara noastră şi Complexul Naţional Muzeal ASTRA, cel mai întins muzeu în aer liber din România – circa o jumătate de milion de vizitatori pe an.

de urmărit
•    Ministrul delegat pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Mediu de Afaceri şi Turism, Florin Jianu, a declarat, anul trecut, la Târgu-Jiu, că îşi asumă integrarea Ansamblului Monumental Calea Eroilor în patrimoniul UNESCO.


3 – Reprezentanţii României la Bienala de Arhitectură de la Veneţia 2014

Arhitecte, arhitecţi

Pentru originalitatea perspectivelor.

Grupul de arhitecţi Raluca Sabău, Andreea Iancu, Stejara Timiş, An¬ca Trestian şi Mihai Sima au câştigat anul trecut concursul (organizat de Ministerul Culturii, Ministerul Afacerilor Externe, Institutul Cultural Român şi Uniunea Arhitecţilor din România) pentru reprezentarea România la cea de-a 14-a ediţie a Expoziţiei Internaţionale de Arhitectură – la Biennale di Venezia. Proiectul lor – de răspuns la tema propusă de olandezul Rem Koolhaas pentru ediţia de anul trecut –  „Fundamentals. Absorbing modernity. 1914-2014” – s-a numit „Site Under Construction”. Într-o discuţie cu revista Igloo, Stejara Timiş a explicat astfel proiectul.: „Noi ne-am gândit să prezentăm într-o manieră optimistă problematica zonelor industriale, ca pe o oportunitate de a crea o nouă modernitate. Am propus un spaţiu deschis, un spaţiu de creaţie pentru a duce povestea mai departe. Prezentăm o parte din istoria noastră arhitecturală şi vrem să generăm ceva nou”. Şi Raluca Sabău: „Va fi un spaţiu al contrastelor, o trecere de la trecut la prezent foarte bruscă, la fel ca istoria noastră până la urmă. Trecutul va fi reprezentat prin imagini video de arhivă, iar prezentul va fi reprezentat prin vid. Poate este puţin brutal cuvântul vid, dar are o multitudine de semnificaţii. Tocmai asta am încercat să accentuăm. În fond, vidul va fi un spaţiu fără constrângeri, un spaţiu al meditaţiei, un spaţiu gol, dar în care eşti liber să îţi creezi o experienţă, o nouă modernitate. Trebuie doar să ţi-o imaginezi.”
Pentru spaţiul expoziţional din Noua Galerie a IRCCU Veneţia a fost realizat proiectul „Exploring Identity; the nomadic archives of Romanian modernity”, semnat de echipa Emil Ivănescu, Olivia Zahalca, Laura Iosub, Carmen Tănase, Elena – Loredana Mihali şi Marius Danciu. La fel, Emil Ivănescu explică: „Este în primul rând un proiect de cercetare, o critică adusă obsesiei noastre legate de tradiţionalism. Este o observaţie legată de cum interacţionăm cu ideea de identitate, referitor la nevoia constantă de a fi tradiţionali. Asta nu e rău, dar trebuie să observi de ce e aşa şi nu altfel. Spre exemplu, olandezii sunt tradiţionali în a fi inovativi. Noi avem tendinţa asta de a fi folclorici. La noi, modernismul românesc a început ca un act identitar. Neoromânescul a apărut ca o nevoie de identitate şi s-a transformat ulterior într-o politică identitară de arhitectură. La fel s-a întâmplat şi cu modernismul anilor ‘50: a fost o critică la realismul socialist, după care a devenit normă în anii ‘60 şi ‘70, fiind transformat în final de folclorismul şi tradiţiona¬lismul anilor ‘80. Anii ‘90, au redescoperit mo¬dernismul interbelic, iar astăzi, neo¬moder¬¬nismul pare normă de bonton în arhitectura românească. Neomodernismul este astăzi cumva combătut de ceea ce am denumit contextHUB, o pleiadă de direcţii experimentale diferite care ţin de context sub diferitele lui forme: social-urbane, rural-neotradiţionale. Folosindu-ne de arhivele de presă ale arhitecturii româneşti, am construit o cerce¬tare prin care am apropiat două discursuri identitare: unul oficial şi unul al trans-arhitecturilor. Discursul oficial l-am observat printr-o istorie a pavilioanelor naţionale ale României. Cel de-al doilea are la bază arhitecturi, denumite de noi transgresive, de fapt, exemple excepţionale care au pus între paranteze discursul oficial identitar prin arhitectură. Din interacţiunea acestor două direcţii şi fiind atenţi la modul în care idei precum tradiţie, folclor, experiment, avangardă au fost integrate în aceste discursuri, am realizat o întreagă panoramă a modernităţii româneşti, luând nevoia de identitate ca fir călăuzitor. (…) Am creat un dispozitiv prin care dezvăluim această cercetare, denumit de noi arhivă nomadă, o metaforă a unui arhitect global care-şi creează propriile arhive subiective şi le poartă cu sine oriunde se duce în lume şi lucrează. De fapt, instalaţia propusă este prima galerie nomadă de neuroarhitectură din România. Am transformat clasica arhivă într-un aparat cu mai multe funcţiuni, dintre care una de cercetare neurologică. Astfel, invităm publicul ca, o dată interacţionând cu arhiva, să realizeze un experiment oarecum ironic: cât la sută din creierul tău este modernism şi cât tradiţionalism? Un sistem de senzori coordonaţi printr-un soft vor înregistra activitatea unor centri de pe creier stimulaţi diferit în momentul derulării imaginilor de arhitectură. De fapt, acest dispozitiv multiplu reprezintă viziunea noastră asupra lucrului cu istoria. Pentru noi, istoria nu e statică, o iei, o rupi, o frângi, îi vezi părţile componente, legăturile, cauzele, efectele şi apoi, brusc, îţi dai seama cât de creativă poate fi întâlnirea cu ea şi începi să o utilizezi. Despre asta e vorba în cele din urmă în arhiva nomadă. Sperăm să funcţioneze şi să o aducem şi în România după terminarea Bienalei”. Cum sună?

notabil
•    Să mai menţionăm o dată. Singurul nume românesc menţionat în lista Foreign Policy Global Thinkers pe 2014 este Sergiu-Radu Pop, un student al arhitectei Zaha Hadid, câştigătoare a Premiului Pritzker – în cadrul unui concurs internaţional care viza locuirea Antarcticii arhitectul român „a conceput o clădire elegantă, care s-ar înălţa perfect din topografia continentului şi ar include spaţii atât pentru cercetare, cât şi pentru turism”.
•    Anul trecut, în interiorul rezervaţiei de bizoni de la Pecica, jud. Arad, a fost inaugurat „primul muzeu digital din România” – forme curajoase ale clădirii, destinată cunoaşterii rezervaţiei, se revendică de la opera lui Brâncuşi. Autor: arh. Claudiu Ionescu.


4 – Andrei Vieru

Pianist şi eseist

Pentru că este noul moralist român al francezilor.

Pianistul şi eseistul Andrei Vieru s-a aflat toamna trecut la Bucureşti pentru un recital la Ateneu, din Bach şi Mozart, urmat de lansarea volumului Ecleziastul vesel. O privire asupra artei (Curtea Veche) – cartea a apărută iniţial în franceză, în 2007, şi a fost tradusă de autor, care trăieşte la Paris de peste 25 de ani. Volumul este o colecţie de meditaţii nonconformiste asupra artei şi artiştilor, plus analize politice ale dramelor din estul Europei. În Franţa, autorul este socotit un „ultim mohican“ al moralismului de sorginte franceză – cum aminteşte Doinel Tronaru, într-un dialog cu artistul, pentru Weekend Adevărul. „Nu neg această filiaţie, am într-adevăr un gust pronunţat pentru moraliştii francezi. Evident, îi citisem în original dinainte de a pleca din ţară, nu au fost o descoperire pariziană. Mult timp am avut un cult pentru La Bruyère şi pentru Caracterele sale, dar am ajuns să i-l pun mai sus pe La Rochefoucauld. Dacă vreţi neapărat o explicaţie, tot ce pot spune e că îi datorez mult filozofului român Terente Robert, atât personal cât şi ca autor (nu se mai află în viaţă). A publicat împreună cu unchiul meu (filozoful Sorin Vieru, membru al Grupului de la Păltiniş – n.red.) volumul Riscul gândirii (editat de Humanitas în primele luni ale anului 1990 şi continuat, după 20 de ani, cu Noile riscuri ale gândirii politice, la Editura All – n.red.), dar a scris şi alte cărţi, pe care le-am citit în anii formării mele.” Folosind repere mai recente, Andrei Vieru este socotit de comunitatea intelectuală pariziană drept „noul Cioran“, din cauza lipsei sale de compromisuri cu valorile culturale la modă. „L-am cunoscut pe Cioran la Paris, imediat după ce am ajuns, şi am avut norocul să-l prind încă lucid o perioadă mai mare de timp. Întâlnirea s-a produs prin muzică, prin <<Variaţiunile Goldberg>>, pe care eu le cântam. Vorbesc despre aceste întâlniri destul de mult în cartea mea. Am totuşi un mod atipic de a-l vedea şi de a-l interpreta pe Cioran, ceea ce a provocat furia admiratorilor sectanţi, sau sectari mai bine zis, ai acestuia...” – spune muzicianul-moralist. Născut în Bucureşti, într-o familie bilingvă, părinţii săi fiind compozitorul Anatol Vieru şi muzicologul de
origine rusă Nina Vieru, Andrei Vieru a absolvit Conservatorul Naţional din Bucureşti – ca elev al pianistului Dan Grigore. A rămas în Franţa în 1988. Iar de atunci a susţinut concerte în toată lumea. Ca scriitor, Andrei Vieru a debutat în limba franceză în revista NRF. În 2013 îi apare, la Grasset, al doilea volum, Éloge de la vanité, bine primit de critica franceză – şi distins cu premiul Casanova, acordat de Fundaţia Pierre Cardin scriitorilor europeni de limba franceză.

notabil
•    Colecţia completă a celebrelor „Caiete Eminesciene", unele dintre cele mai valoroase artefacte din istoria literaturii române, a fost pusă anul trecut, în premieră, la dispoziţia vizitatorilor Muzeului Mihai Eminescu din Iaşi.

de urmărit
•    Directorul Muzeului Literaturii Române din Iaşi, scriitorul Dan Lungu, organizator al Festivalului Internaţional de Literatură FILIT, a anunţat, anul trecut, că, în premieră, Reprezentanţa Comisiei Europene în România a acordat patronajul acestui eveniment cultural, apreciind importanţa europeană a manifestării culturale.

recomandarea FPR
•    Andrei Pleşu, despre volumul Despre frumuseţea uitată a vieţii, apărută anul trecut la Editura Humanitas: „Gabriel Liiceanu a citit câteva texte apărute, în ultimii ani, în Dilema (Veche) şi în Adevărul şi a ajuns la concluzia că, puse laolaltă, ar putea constitui un mic compendiu de înţelepciune cotidiană. Mi s-a părut totuşi prezumţios să asum, fie şi într-o variantă minoră, postura înţeleptului. Mă cunosc prea bine ca să asum o asemenea postură. Admit însă că există o legătură – nu neapărat programată – între textele adunate în acest volum: sunt încercări de a ieşi din vârtejul «actualităţii», sau de a lua temele «actuale» drept punct de plecare către orizonturi aflate dincolo de tranzitoriu şi conjunctural. E vorba, în fond, de câteva gânduri rapide asupra unor subiecte esenţiale, la care, în «clipa cea repede» a vieţii zilnice, nu mai apucăm să reflectăm. Nu expuneri sistematice şi preten¬ţioase, ci provocări de moment, sugestii de parcurs. Veacul nu ne mai lasă răgazuri nici să citim tratate, nici să le scriem. Dar nota fulgurantă, reflexia frugală, schiţa de demaraj sunt încă posibile şi utile. Cel puţin aşa sper.“

observaţie, în context
Mircea Vasilescu, în Adevărul: „Participarea la Bookfest 2014 arată, la scară redusă, ceea ce Polonia a reuşit să creeze şi România nu: instituţii culturale serioase şi consecvente, care pun în practică politici coerente pentru promovarea cărţii şi a lecturii. Institutul Polonez e foarte activ nu doar la Bucureşti, ci în toate capitalele. (Aşa a fost şi Institutul Cultural Român, dar politica proastă şi oportunistă de la noi l-a pus pe butuci). Institutul Cărţii funcţionează foarte bine. Piaţa de carte din Polonia e de zece ori mai mare ca la noi (deşi populaţia ţării e doar de două ori mai mare). Să fie o întâmplare că preşedintele Federaţiei Europene a Editorilor e polonez? (Piotr Marciszuk, prezent şi el la Bucureşti). Mă gândesc că, dacă tot se întâlnesc cu această ocazie, ministrul Culturii din România ar trebui să-i solicite omologului său polonez o echipă de consultanţi care să croiască un plan de politici culturale pentru România inspirat din succesele poloneze. De la o vreme, se discută la noi despre felul în care Polonia înţelege să se comporte ca o putere regională (de pildă, în legătură cu situaţia din Ucraina sau în problema strategiei energetice comune a UE). Mi se pare limpede că Polonia îşi permite să facă asta nu doar pentru că e o ţară mare, cu o economie care n-a fost afectată de criză, ci şi pentru că s-a îngrijit de ceea ce se numeşte soft power: impactul său cultural în străinătate e tot mai puternic, ceea ce o face vizibilă şi credibilă. De aceea, prezenţa sa la Bookfest 2014 ca ţară invitată mi se pare extrem de interesantă pentru noi. Avem multe de învăţat de la Polonia. Numai să vrem.”

notă adiacentă
•    Fenomenul cultural grassroots pe facebookul românesc în 2014 a fost leapşa cărţilor de căpătâi ale fiecăruia. Cristina Hermeziu, jurnalistă: „Leapşa cărţilor e un joc de o splendidă gratuitate, iar facebook-ul un fel de <<oracol>> preadolescentin (unde ne puneam preferinţele cu orgoliu inocent). Nici un regret, nici o prezumţie. Ne copilărim în mai mulţi, în jurul unor cărţi care ne-au scos din copilărie individual, intim. Aţi putea spune pe nerăsuflate zece cărţi, autori sau titluri, care v-au marcat la diverse vîrste ? Şi-apoi să-i provocaţi pe alţi zece prieteni să-şi divulge preferinţele? Jocul pe care nu ştiu cine l-a numit, cu frumoasă ironie, leapşa cărţilor, s-a răspîndit ca un virus luminos pe facebook. Nu, cărţile n-au anulat niciodată vreun război. Leapşa cărţilor e un joc de o splendidă gratuitate iar facebook-ul un fel de <<oracol>> preadolescentin (unde ne puneam preferinţele cu orgoliu inocent). Nici un regret, nici o prezumţie. Ne copilărim în mai mulţi, în jurul unor cărţi care ne-au scos din copilărie individual, intim.”


5 – Cristian Presură

Fizician şi autor

Pentru o traducere a fizicii în română.

Editura Humanitas a publicat anul trecut impresionantul volum Fizica povestită, de Cristian Presură. Autorul a lucrat la Institutul de Fizică Atomică, unde a studiat proprietăţile laserilor cu medii active solide. În 2002 a obţinut doctoratul în fizică la Universitatea Groningen, din Olanda, cu o teză despre proprietăţile optice ale sistemelor corelate de electroni. În prezent este cercetător la compania Philips, Olanda – unde, împreună cu echipa sa, a inventat şi introdus pe piaţă, de exemplu, primul ceas capabil să măsoare pulsul sportivilor doar pe baza senzorilor optici. În paralel, Cristian Presură a scris o mulţime de articole de popularizare a ştiinţei în limba română.
Iată o scurtă laudatio a tomului, de pe coperta patru: „La primul contact cu această carte am avut sentimentul că ascult o muzică ce mă încântă ori de câte ori o aud. În interpretarea lui Cristian Presură, această compoziţie grandioasă care e Fizica ajunge să sensibilizeze şi urechile cele mai puţin educate ştiinţific. Parcurgând cartea lui Cristian Presură veţi ajunge să înţelegeţi noţiuni precum modelul standard, unificarea interacţiilor din natură, materia şi energia întunecată, găurile negre etc. Majoritatea fizicienilor ce se încumetă să scrie o asemenea lucrare rezistă cu greu tentaţiei de a folosi un limbaj matematic atotcuprinzător, cu numeroase formule, uneori greu de digerat pentru un nespecialist. Cartea lui Cristian Presură este cu atât mai valoroasă cu cât se adresează în egală măsură unui cititor neavizat şi unuia bun cunoscător al formalismului matematic, care nu acceptă uşor afirmaţii fără demonstraţie. Parafrazându-l pe Richard Feynman, pot spune că pentru a studia fizica există două posibilităţi: fie urmaţi timp de cinci ani cursurile facultăţii de fizică, fie citiţi această carte.“ – Dr. Mircea Penţia, Institutul Naţional de Fizică şi Inginerie Nucleară, Bucureşti-Măgurele, cercetător ştiinţific asociat la CERN, Geneva


6 – Gianina Cărbunariu

Regizoare

Pentru teatrul-manifest.

Pentru că ne vedem mai bine în reflectările/ relatările străinilor, să-l cităm pe cronicarul trimis de The Guardian la ediţia de anul trecut a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu: „Dacă am schimba câteva referinţe locale, acest spectacol s-ar fi putut juca pe scena Teatrului Naţionalului ca unul autentic englez (şi sper să se întâmple acest lucru)“, a scris Andrew Haydon despre reprezentaţia-satiră Solitaritate a regizoarei Gianina Cărbunariu. Şi chiar s-ar putea întâmpla, deoarece regizoare participă de mult la circuitele internaţionale de teatru. Solitaritate este o producţie originală realizată în cadrul proiectului „Oraşe pe Scenă / Villes en Scene”. Spectacolul montat la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu este o co-producţie cu Théâtre National de la Communauté Française de Belgique, cu Odéon-Théâtre de l'Europe şi cu Festivalul de la Avignon 2014 – unde a şi fost prezentat anul trecut, în programul oficial. „Fiecare dintre cele cinci scene ale spectacolului este o ficţiune inspirată dintr-o realitate sau dintr-un anumit tip de discurs public prezent în societatea românească actuală: de la zidul construit în Baia Mare pentru a separa comunitatea rromă de şoseaua principală a oraşului şi până la marcarea din ce în ce mai radicală a diferenţelor între categorii sociale, etnii, generaţii. Sub pretextul respectării unor convenţii sociale şi al salvarii cetăţeanului, sunt inventate de fapt reguli noi menite să stigmatizeze diferenţa şi să estompeze tot ceea ce ar putea să ne apropie. Mai grav decât radicalizarea discursului politic despre sărăcie – văzută ca o vină a celui incapabil să fie eficient - este faptul că acesta a contaminat spaţiul public şi riscă să devină o perspectivă normală, justă, perfect îndreptăţită” – a explicat regizoarea, co-fondatoare a grupului dramAcum.
Într-o discuţie cu ziarulmetropolis.ro, regizoarea şi-a descris lumea şi viaţa. Metoda: „Eu nu îmi propun să caut adevărul pentru că, de fapt, nu fac o anchetă jurnalistică, chiar dacă folosesc metoda interviului sau cea a cercetării unor documente. Nu cred într-un adevăr absolut, ci în deschiderea unor discuţii publice reale, nu ca cele în care teme importante sunt făcute praf de malaxorul mediatic. Valoarea documentării constă în apropierea de subiect, de oameni, de poveşti care îmbogăţesc atât perspectiva umană, cât şi cea artistică. De multe ori în procesul de documentare ajung să înţeleg chiar mai puţin decât înţelegeam la începutul procesului, lucrurile devin din ce în ce mai tulburi şi tocmai acest sentiment de perplexitate în faţa realităţii încerc să îl traduc pe scenă, nu realitatea ca atare.” Banii: „Pentru mine, e important cine este finanţatorul. Dacă aş accepta acea finanţare, aş face ce am făcut şi până acum: aş alege din temele care mă interesează pe cea mai urgentă, pe cea care îmi revine în minte în fiecare zi. Nu încep niciodată să fac proiecte pornind de la un buget, ci de la o temă şi de la un spaţiu, de la o echipă de actori cu care plec la drum. S-a întâmplat să refuz un proiect sau o finanţare pentru că nu aveam în acel moment o temă care să mă preocupe atît de mult încît să mă provoace să lucrez. Sau nu îmi conveneau condiţiile de lucru. După cum s-a întâmplat să scot bani din buzunar ca să duc la bun sfârşit un spectacol creat în regim independent. Deci ideea e că fac oricum ce vreau, cu sau fără finanţare.” La final: „Prefer spaţiile studio pentru că apropierea performerilor de spectatori mi se pare unul din atuurile spectacolului de teatru, mai ales acum, într-o perioadă în care societatea reuşeşte să pună distanţe tot mai mari între indivizi. Aş lucra cu actori care mă inspiră şi care sunt destul de deschişi încât să plece la drum cu mine în proiectul respectiv.”

notabil
•    Proiectul teatral Produse domestice, finalizat anul trecut. Prezentarea oficială: O ingineră filipineză care a venit să lucreze în România ca menajeră joacă rolul principal într-un performance despre muncitoarele domestice imigrante. Piesa este bazată pe o poveste reală şi pe investigaţia intregului sistem de plasare a forţei de muncă în România. Într-o ţară cunoscută ca exportator al muncii domestice, a angaja ajutoare exotice creşte capitalul simbolic al celor care deţin puterea. Precum multe alte filipineze, Joy vine să lucreze în România nevoită să îşi susţină familia de acasă. Totul merge bine, până când într-o zi, tatăl familiei începe să o hărţuiască sexual. Când Joy se plânge angajatoarei, în loc să îşi confrunte soţul, aceasta îi face o propunere ciudată. Curând Joy îşi va da seama ca că a intrat într-o capcană domestică. Treptat ea devine sclava familiei. Povestea porneşte de la un caz real. Adevărata Joy trăieşte în Bucureşti, România. Ea este interpretată de Ynia Lovelina care a trecut ea însăşi prin repetate experienţe asemănătoare. Dar cum rămâne cu munca domestică în familiile obişnuite? În familiile care nu îşi pot permite să angajeze un lucrător imigrant? Produse Domestice porneşte de la experienţele femeilor migrante pentru a dezvălui implicaţiile muncii domestice plătite şi neplătite. Produse Domestice vorbeşte despre adevăratul preţ al muncii domestice. Produse Domestice instigă împotriva sexualizării muncii domestice. O piesă de: Xandra Popescu. Regia: Ioana Păun. Investigaţia: Laura Ştefănuţ. Muzica: Cătălin Rulea. Mişcarea: Carmen Coţofană. Cu: YNIA şi Smaranda Nicolau. Voce: Diana Miron.

de urmărit
•    Ideo Ideis a organizat anul trecut prima Noapte a Teatrului Tânăr la Bucureşti – cu spectacole de teatru, evenimente conexe dedicate procesului de educaţie alternativă. În cadrul evenimentului s-au jucat trei spectacolele de la ultima ediţie a festivalului omonim de la Alexandria: 5 nuanţe de negru (trupa Domino, Râmnicu Vâlcea), ampiticipecreier.com (trupa Atelierul de Teatru, Botoşani) şi Clasa noastră (trupa AS, Bucureşti).


7 – Răzvan Mazilu şi Compania

Regizor şi actori

Pentru „Manifestul unei generaţii”, de tineri actori totali.

Spectacolul anului trecut ar putea să fi fost West Side Story (Manifestul unei generaţii), de Răzvan Mazilu – o producţie a Festivalului Naţional de Teatru, în cadrul căruia a avut şi premiera. Publicul s-a înghesuit, criticii au aplaudat. La început a fost doar un atelier cu tineri actori. Iată cum descrie Răzvan Mazilu, culisele practice şi ideatice ale spectacolului: „18 august 2014. În sala de balet de la subsolul Teatrului Naţional mă întâlnesc cu douăzeci şi unu de tineri actori aleşi în urma unui casting pentru un workshop ce are ca tema musicalul. În timp ce alţi colegi erau în vacanţă, noi am hotărît să ne aruncăm împreună într-o aventură pe cât de frumoasă, pe atât de nebună. Împreună am descifrat, am descoperit, ne-am lăsat seduşi de perfecţiunea şi dificultatea unei partituri celebre – West Side Story. Nu aveam nimic. Ba da, aveam ideea extraordinară a Marinei Constantinescu, ideea şansei acordate unei noi generaţii de tineri actori. ACTORUL TOTAL – gata oricând să se exprime prin cuvânt, sunet şi mişcare, să facă o performanţă rar întâlnită pe scenele româneşti. Astfel, West Side Story se configurează azi, după două luni şi jumătate de munca neîntreruptă, ca spectacolul unei generaţii tinere, puternice, ambiţioase, talentate, plină de energie creatoare. Noua generaţie de actori totali. West Side story pare a fi scris pentru ei – sunt acolo toate visele, speranţele, nevoia de iubire, pofta de viaţă şi de a cuceri lumea a acestor tineri frumoşi. Pentru mine, ca susţinător şi creator al musicalului, proiectul mai are încă o miză, aceea de a situa musicalul ca gen major între formele extrem de variate ale fenomenului teatral contemporan.” Un spectacol de: Răzvan Mazilu. Costume: Doina Levintza. Cu: Anca Bianca Popescu, Lucian Ionescu, Sânziana Tarţa, Alina Petrică, Silviu Mircescu, Rareş Florin Stoica, Idris Clate, Andrea Şovan, Gabriel Sandu, Daniela Tocari, Eugeniu Cozma, George Albert Costea, Alexandru Ştefănescu, Simona Pop, Nicholas Caţianis, Emilian Mârnea, Constantin Cojocaru, Mircea Constantinescu, Istvan Teglaş, Elisa Andreea Mazilu. Dansează: Răzvan Mazilu şi Judith State. Cu participarea extraordinară a Orhestrei Naţionale Simfonice a României – dirijor: Gabriel Bebeşelea.

de urmărit
•    Actriţa Ada Lupu a câştigat anul trecut marele premiu al Galei Tânărului Actor – HOP, pentru rolul din propria sa compoziţie „Nu e ceea ce pare”, după fotografia Penitent Daughter, de Gregory Crewdson, precum şi pentru interpretarea personajului Olive Oyl.
•    Actriţa Olimpia Melinte a fost nominalizată anul trecut la Premiile Goya, categoria „Revelaţia Anului”, pentru dublul rol din filmul Canibal, de Manuel Martín Cuenca.


8 – Johan Kobborg

Coregraf

Pentru mişcările pe care le poate imprima baletului românesc.

De anul trecut, coregraful danez Johan Kobborg conduce Baletul Naţional Român – un proaspăt compartiment al Operei Naţionale Bucureşti. Practic, şi-a început însă mandatul în decembrie 2013, cu punerea în scenă a cunoscutului balet La Sylphide şi avându-i ca invitaţi, în rolurile principale, pe Alina Cojocaru, celebra prim-solistă a Baletului Regal din Londra, desemnată Balerina deceniului (Moscova, 2010), şi pe Steven McRae, prim-solistul aceluiaşi balet şi câştigător al premiului Dancing Times la categoria „Cel mai bun dansator", la National Dance Awards (Marea Britanie, 2011).
Într-un interviu acordat agenţiei Mediafax înaintea acestei turnuri de carieră, artistul danez spunea: „N-am mai petrecut atât de mult timp aici ca acum, deşi am fost aici de vreo nouă ori înainte. Îmi place aici. Nu e un loc comod, dar este un loc plin de pasiune. Mi-ar plăcea să mă întorc. (...) Este foarte interesant să te duci într-un loc unde să poţi crea ceva".
La 16 ani, în 1988, Johan Kobborg a intrat la Şcoala de Balet Regală Daneză. S-a alăturat Baletului Regal Danez în anul 1989, a devenit solist în 1991 şi prim-solist în 1994. În 1999, după a dansat mai toate rolurile masculine importante din balet, s-a alăturat, ca prim-solist, Baletului Regal din Londra. În ultimii ani, a lucrat cu mare succes şi în calitate de coregraf, la Londra, la Balşoi sau în Noua Zeelandă. Johan Kobborg a fost director artistic şi producător al proiectului Vis al logodnicei sale, Alina Cojocaru, jucat în feburarie 2012 la Tokyo. În 2013 a părăsit Baletul Regal din Londra, pentru a se dedica unei cariere de coregraf – alături de activitatea de balerin liber-profesionist. „Voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru ca acest loc să fie unul încântător, inspiraţional", a spus noul director artistic al Baletului Naţional Român, în seara primei sale premiere la Bucureşti.

notabil
•    Anul trecut, balerinele Sena Hidaka şi Bianca Fota au primit titlul de prim-balerină a Baletului Naţional Român.

de urmărit
•    Francesca Velicu şi Ana-Maria Gergely, foste eleve la Liceul de Coregrafie Floria Capsali din Bucureşti, studiază azi una la Academia de Balet a Teatrului Balşoi, iar cealaltă la English National Ballet.


9 – Mehdi Aminian, Peter Hurley

Muzician; Freelancer  

Pentru proiecte muzicale internaţionale bazate pe tradiţii româneşti.

Un muzician iranian şi prietenii săi din mai multe zări au colindat anul trecut România pentru a cânta reinterpretări ale cântecelor Mariei Tănase. Conceptul Roots Revival pune laolaltă improvizaţia de jazz, temele folclorice din ţările de origine ale muzicienilor şi compoziţii originale. „Uneori, un străin poate aborda lucrurile mai proaspăt. Şi poate câteodată, ai nevoie să vezi cum altcineva apreciază ce ai, ca să poţi vedea altfel lucrurile tale minunate”, spune creatorul proiectului muzical, muzicianul iranian Mehdi Aminian. Primul episod al proiectului multicultural a fost dedicat muzicii din Maramureş şi s-a finalizat cu înregistrarea unui prim disc: Chapter One: Maramureş. Turneul din 2014 a promovat cel de-al doilea disc – Colors of Maria, înregistrat live la Sala Radio din Bucureşti în primăvara anului. Roots Revival Romania înseamnă: Mehdi Aminian (Iran) – ney; Mehmet Polat (Turcia) – oud; Leila Renault (Franţa) – bas; Emmanuel Hohvannisyan (Armenia) – duduk; Hristina Beleva (Bulgaria) – gadulka; Monica Mădaş (România) – voce; Maria Casandra Hauşi (România) – voce; Aleix Tobias Sabater (Spania) – percuţie.
Peter Hurley, care organizează la Săpânţa, de câţiva ani buni, „Festivalul Drumul Lung Spre Cimitirul Vesel”, a avut ca invitaţi la ediţia din august trecut şi 160 muzicieni din România şi Irlanda – compozitorul irlandez Shaun Davey urmând să prezinte acolo o suită muzicală inspirată de epitafurile care au făcut celebru locul. În rest, festivalul de tradiţie maramureşeană îi invită pe turişti în casele artiştilor populari, la ateliere de olărit, sculptură, confecţionare de instrumente muzicale. Hurley, care s-a aşezat de mult în România, unde a avut iniţial afaceri, socoteşte că festivalul pe care l-a creat îi caută nu atât pe turiştii de ocazie, cât mai ales pe cei care „în fişa postului, undeva, au o responsabilitate pentru viitorul civilizaţiei rurale din România”. Mai spune irlandezul, care poartă blugi şi cămaşă tradiţională maramureaşeană: „Dacă pierdeţi tradiţia, pierdeţi ceva care vă defineşte ca naţie”. Ca idee şi pentru alţii, Peter Hurley a lansat în decembrie 2013, la Sighetu Marmaţiei, volumul Drumul Crucii, scris după ce timp de o lună a străbătut ţara de la nord la sud, parcurgând 650 de kilometri pe jos, fără un ban în buzunar. „În Irlanda, civilizaţia rurală a suferit o lovitură cruntă acum 150 de ani, voi sunteţi norocoşi că încă aveţi aceste tradiţii vii, păstrate în forma lor autentică. Noi încercăm să reînviem din trecut moştenirea culturală, dar la voi încă există în realitate.”

notabil
•    Julien Britnic, copywriter şi remixer cultural, a lansat, anul trecut, împreună cu designera Lana a lansat o serie de tricouri pop-art sub umbrela Lana X Britnic. Şi a scris în Dilema un manifest, din care cităm: „Cum hainele Lanei au fost un factor important al propagării acestui curent folcloric, devenit peste noapte trendy, am luat la disecat antropologic tipul socio-uman cu simpatii rurale care s-a format pe scheletul osos cu mustaţă al hipsterului urban şi l-am denumit academic şi popular sheepster, formulă pe care am afişat-o pe un alt tricou din seria noastră, decorat firesc de pattern-ul trademark al Lanei. Cum trăim oricum într-o cultură globală dominată de branduri de fashion aspiraţionale, am împachetat această viziune locală drept Romanian Apparel, un nume ce face insolent cu ochiul la adresa unei mărci care defineşte în mare măsură imaginea hipsterului american – American Apparel. Iar ficţiunea continuă.”


10 – Festivalul Internaţional de Arte Noi InnerSound

Pentru racordarea la artele noi.

Asociaţia Opus organizează, toamna, Festivalul Internaţional de Arte Noi InnerSound – „o nouă perspectivă asupra muzicii contemporane”. Anul trecut, festivalul a venit cu o premieră: momentul „Silent Film Night”, o seară de scurtmetraje mute ale căror coloane sonore au fost compuse de nouă muzicieni din tânăra generaţie de compozitori şcoliţi în universităţile de muzică din ţară şi străinătate – interpretarea live a fost realizată de ansamblul SonoMania.
Fondatorii InnerSound sunt  trei compozitori ce includ în creaţia lor artele vizuale şi performance-ul: Sabina Ulubeanu, co-director artistic, este şi fotografă, Diana Rotaru, co-director artistic, este membră a grupului sincretic SeduCânt, Cătălin Creţu, director executiv, este artist multimedia. InnerSound se doreşte o platformă de promovare a tinerilor compozitori, instrumentişti, fotografi, artişti vizuali şi regizori – inclusiv artişti de renume internaţional.

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite