Ucraina, încotro? De fapt, încotro merg UE şi Rusia în chestiunea Ucrainei?

Refuzul administraţiei Ianukovici de a semna Acordul de Asociere (AA) şi Acordul de Liber Schimb Aprofundat şi Comprehensiv (ALSAC) cu UE la Summitul de la Vilnius a atras şi atenţia publicului român, alături de cel european şi internaţional, iar masivele proteste de masă din centrul Kievului, de pe Maidan, au atras şi simpatia noastră. / de dr. Liliana Popescu

Articol publicat în Ediţia FP România nr 37 (noiembrie/ decembrie 2013), apărut pe 24 decembrie

Am fost la  Kiev chiar în zilele summitului şi am  văzut cum s-a coagulat începutul acestei mişcări de masă, vigoarea ei şi hotărârea ucrainenilor. „Nu se vor lăsa” – a fost gândul cu care am plecat de acolo pe 1 decembrie.

După săptămâni întregi, spiritul de revoltă împotriva unei administraţii corupte, conduse de „Familia” lui Ianukovici – un fel de clan oligarho-politic tentacular – continua. La fel şi speranţa ucrainenilor că apropierea de Uniunea Europeană este cea mai bună soluţie pentru ţara lor. 

REVOLUŢIA EŞUATĂ 

S-au împlinit 24 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, de când ne-am desprins din aşa-numitul bloc sovietic – sau cum îl numeau unii foarte inspirat „lagărul sovietic”.

Unii dintre noi ne aducem aminte de acele zile, de mireasma libertăţii şi de frenezia manifestării libere în spaţiul public. Au fost binecuvântări rezervate celor care au suferit zeci de ani de blestemul unui regim totalitar. Dar ne amintim şi de incertitudinea câtorva zile – a acelor zile dintre demonstraţiile paşnice din 15-16 decembrie de la Timişoara şi judecarea cuplului Ceauşescu – în care nu ştiam în ce direcţie va înclina balanţa. Nu ştiam dacă vom ajunge în închisori sau dacă vom fi eliberaţi de coşmarul dictaturii.

Dacă ne uităm la istoria recentă a Ucrainei, pentru ucraineni incertitudinea durează de ani întregi. Cel puţin din anul 2004, anul Revoluţiei Portocalii, prilejuită de încercările tehnologilor politici de a-l scoate pe Viktor Ianukovici câştigător în cursa prezidenţială împotriva lui Viktor Iuşcenko.

Marile demonstraţii de stradă de atunci, influenţa internaţională, dar şi comportamentul responsabil al unei părţi a elitei politice şi mai ales judecătoreşti ucrainene au dus la reluarea scrutinului şi la revenirea la firescul rezultat electoral care l-a adus pe Iuşcenko în poziţia de preşedinte. Acestea se întâmplau exact în urmă cu nouă ani. 

Compromisul realizat atunci la vârf, în zilele fierbinţi din noiembrie-decembrie 2004, a condus la scăderea puterii preşedintelui şi la începutul unei perioade dificile pentru Ucraina, marcate de conflicte interne în Coaliţia Portocalie (crescândele tensiuni dintre preşedintele Iuşcenko şi premierul Iulia Timoşenko, din 2005-2006), de tensiuni politice majore şi instabilitate după alegerile din martie 2006, ajunse la paroxism odată cu dizolvarea de către preşedinte a Radei supreme (parlamentul unicameral ucrainean) la 2 aprilie 2007.

Organizarea de alegeri anticipate în ultima parte a lui 2007 au adus-o în prim plan pe Iulia Timoşenko, al cărei partid de susţinere, Blocul Iulia Timoşenko, a avut o ascensiune constantă pe parcursul anilor 2000 – de la 22 de locuri în Radă în 2002 la 156 de locuri în 2007. În acelaşi timp, forţa politică de susţinere a preşedintelui Iuşcenko, Ucraina Noastră, a scăzut vizibil şi drastic, de la 110 locuri în 2002 la dramaticul număr de 72 de locuri (în condiţiile unei coalizări în formaţiunea Ucraina Noastră – Autoapărarea Poporului).

Partidul Regiunilor – partidul de susţinere a lui Viktor Ianukovici – a avut tot timpul peste 100 de locuri în Radă, cu posibilităţi mai mari sau mai mici de coalizare. Cert este că Iulia Timoşenko a fost  politicianul „pe val” în acea perioadă de turbulenţe politice – o figură unificatoare, dar şi o figură foarte controversată, din cauza afacerilor în care a fost implicată şi, nu în ultimul rând, datorită faptului că e femeie.

Principala sursă de tensiune care s-a dezvoltat în Ucraina este reprezentată de două forţe crescânde – pe de o parte, interese oligarhice majore îngemănate cu puterea politică, mai ales în jurul Partidului Regiunilor, susţinut de cel mai bogat ucrainean, Rinat Ahmetov; pe de altă parte, o crescândă forţă economică şi politică a aşa-numiţilor „minigarhi” din spatele Revoluţiei Portocalii, dar şi mai mari, interesaţi de o politică mai transparentă, mai egalitară, mai deschisă spre Europa şi spre valorile ei. (O paranteză, cel de-al doilea bogat al Ucrainei, Viktor Pinciuk, şi-a făcut apariţia pe Maidanul din Kiev ca semn al susţinerii protestelor anti-administraţie şi pro-europene.)

Câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Ianukovici în 2010, pe fondul certurilor dintre foştii aliaţi portocalii, Timoşenko şi Iuşcenko, a condus la o serie de acţiuni conservatoare: Curtea Constituţională a hotărât că puterea scăzută a preşedintelui din perioada post-2004 este neconstituţională – s-a revenit la republica prezidenţială, a Constituţiei din 1996; staţionarea flotei Federaţiei Ruse a fost prelungită până în 2042; parcursul apropierii Ucrainei de NATO a fost oprit; au fost realizate negocieri şi finalizate negocieri cu UE pentru semnarea AA şi ALSAC, dar iată că în final nu a fost semnat.

Dintre realizările Coaliţiei Portocalii, apropierea de Uniunea Europeană, constanta susţinere a parcursului european al Ucrainei, precum şi tentativa de a aduce Ucraina în NATO sunt esenţiale. 

La Summitul NATO de la Bucureşti, parcursul apropierii Ucrainei de Alianţă a fost oprit, la fel ca şi al Georgiei. Ucraina a fost republica post-sovietică care în 1994 şi-a demantelat arsenalul nuclear, în cadrul unor acorduri internaţionale, în schimbul respectării independenţei sale. La alte proporţii, dar în aceeaşi cheie, moldovenii au ales să înscrie neutralitatea în Constituţia lor, considerând că aceasta îi va proteja de ingerinţe venite dinspre puterea postcolonială, Rusia. În lumina evenimentelor din ultimele luni, a presiunilor economico-politice venite dinspre Moscova, se pare că ambele elite politice, ucraineană şi moldoveană, s-au înşelat. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care protestatarii ucraineni se află în stradă şi se baricadează în faţa unor autorităţi corupte, gata să facă înţelegeri 

ŞI TOTUŞI, ÎNCOTRO?

Comparaţia dintre România din decembrie 1989 şi Ucraina din decembrie 2013 nu este întâmplătoare. Ucraina se află într-un moment crucial al existenţei sale. Dezamăgirea generată de guvernarea preşedintelui Iuşcenko şi a coaliţiei din jurul Partidului Regiunilor care au refuzat semnarea AA şi ALSAC cu UE este exprimată de protestele a sute de mii de ucraineni pe străzile Kievului dar şi a altor oraşe mari ale Ucrainei. Pentru ucraineni, apropierea de UE, chiar şi în formula de asociat, fără a avea statut de candidat pentru calitatea de membru UE, reprezenta speranţa de mai bine. 

Paradoxal, la întrebarea „Ucraina, încotro?” aş răspunde aşa: Ucraina rămâne acolo, întrebarea care se impune este: „Încotro merg Uniunea Europeană şi Rusia?”

După ştirile disponibile la mijlocul lui decembrie, UE a luat decizia de a opri negocierile cu reprezentanţii administraţiei Ianukovici; aceştia au semnat o serie de documente care îi vor introduce în Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan (UVRBK). 

Această Uniune Vamală nu are performanţe economice extraordinare – dovadă faptul că schimburile

comerciale dintre membrii săi au scăzut cu 7% în 2013. Invers, în istoria UE, după semnarea Tratatului de la Roma din 1957, statele fondatoare au cunoscut un mare boom comercial, astfel încât Marea Britanie şi-a exprimat interesul de a deveni membră a Pieţei Comune la începutul anilor ‘60. 

Analizele realizate cu privire la UVRBK indică o lipsă de echilibru în interiorul acestei forme de integrare, întrucât există mari diferenţe demografice, de resurse şi de comunicare. Dacă UE procedează cu mijloace liberale, de atractivitate economică, de avantaje reciproce şi prin respectarea liberului arbitru, Federaţia Rusă a dovedit că procedează cu mijloace coercitive, cu ameninţări implicite şi sancţiuni preemptive – formule care nu sunt de bun augur pentru proiectata Uniune Eurasiatică (o formulă de integrare regională proiectată de Moscova pentru 2015). 

Constrângerile extra-economice sunt de domeniul trecutului în Europa. UE nu a ajuns la performanţa de a acţiona politic coerent în politica sa externă. În schimb, UE este unul dintre marii jucători economici globali, spre deosebire de Rusia. Politica externă a Rusiei acţionează foarte coerent şi performant, dar economia sa lasă de dorit. Iată care sunt polii între care se situează Ucraina şi ucrainenii. 

Din punctul de vedere al României, instabilitatea în imediata sa vecinătate nu este de dorit. Pe de altă parte, nici o „putinizare” a Ucrainei nu este benefică. Efectul de contagiune regională este cunoscut. Iată de ce atât societatea civilă, cât şi Guvernul României ar trebui să facă front comun cu societatea civilă din statele central-est-europene pentru a apăra interesele acestei regiuni în interiorul Uniunii Europene, inclusiv pe dimensiunea de politică externă; pentru a o apăra de instabilitate, de insecuritate şi de sărăcie.

Dr. Liliana Popescu este prorector al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA)