24 iulie, zi de doliu pentru întreaga lume creştină. Plus al doilea pariu gigantic „de recuperare istorică“ al lui Erdogan

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto EPA EFE
Foto EPA EFE

Vineri, rarisimă suprapunere de evenimente cu puternică valoare simbolică prin care Erdogan al Turciei semnalizează lumii că începe recuperarea unor elemente fundamentale ale istoriei de odinioară a ceea ce a fost Imperiul Otoman.

Astfel, pe 24 iulie, ceea ce a fost şi rămâme în sufletul şi memoria creştinismului ca Basilica Sfânta Sofia îşi va deschide porţile ca Moscheea Hagia Sofia: la evenimentul solemn, oficial sunt invitaţi lideri politici, religioşi şi personalităţi culturale din întreaga lume, inclusiv Papa Francisc, test neobişnuit, dar perfect real de putere, credibilitate şi acceptabilitate a puterii personale a lui Erdogan. Neobişnuit deoarece, într-o singură zi, în acelaşi moment, se adună un simbolism enorm de putere, o reamintire a două momente de ciocnire între civilizaţii şi imperii, fiecare dintre ele clădind o nouă lume de spiritualitate, dar trasând şi fruntariile lumii în care trăim acum.

Primul semnal este cel de natură religiaosă, vine în continuarea momentului căderii Constantinopolului şi al transformării Basilicii în moschee, primul gest prin care Sultanul Mehmed al II-lea „Fatih“ a vrut să arate că învinsese puterea creştină şi ridicase Steagul Verde al Profetului deasupra celei mai importante clădiri a creştinătăţii. Ataturk încercase mişcarea novatoare de apropiere de Occident şi transformase moscheea în muzeu, parte a civilizaţiei universale, bun cultural de imensă valoare şi, simbolic, dovada drumului laic pe care angaja Turcia modernă. Erdogan întoarce totul la punctul de plecare şi va fi prezent vineri în momentul realmente istoric în care, din punctul său de vedere, istoria revine la momentul zero în clipa în care Ali Erbaş, şeful Diyannet (Directoratul turc pentru probleme religioase) va începe recitarea rugăciunii în faţa unei asistenţe de 1.000-1.500 de persoane. Să vedem cine va veni să fie alături de Erdogan şi asociaţii săi politici, dar şi de invitaţii străini din care, până la această oră, se spune că ar fi confirmaţi preşedintele azer şi liderul Qatarului.

aa

În timpul ceremoniei religioase musulmane, mozaicurile şi frescele reprezentând figuri religioase creştine vor fi acoperite de covoare şi draperii, anunţul venind din partea lui Ibrahim Kalim, purtător de cuvând al lui Erdogan, cu precizarea că este vorba despre imaginile înfâţişând-o pe Fecioara Maria (foto) şi pe Arhanghelul Gabriel, picturile care sunt cu faţa spre Meca, direcţia înspre care se roagă musulmanii.

zz

Ultimele pregătiri înaintea zilei de 24 iulie (foto:Hurriyet)

Din lumea creştină, mesajele de tristeţe, protest şi durere sunt pe cât de numeroase, pe atât de disperate şi, pe fond, neputincioase. Un exemplu este este cel transmis de Arhiepiscopul Ieronim al Atenei:

„Regret profund că puternicii acestei lumi, cel puţin mulţi dintre ei, pierd timpul sau se ascund în spatele propriilor lor calcule geostrategice şi politice. Prin atitudinea lor, tolerează sau, în fapt, chiar acceptă - în contradicţie cu legislaţia internaţională - un act păgân de desacralizare nu numai a epicentrului sacru al Ortodoxiei noastre, al Creştinătăţii în general şi a unui simbol al Credinţei noastre, ci şi a unui monument al culturii universale şi fenomenului de incluziune reciprocă între popoare cu diferite identităţi spirituale...“

Absolut degeaba, lumea creştină va rămâne cu regrete eterne şi va uita peste două zile.

Între timp, Erdogan merge mai departe. Cu mult mai departe într-un joc cu dublă simbolică.

Prima este clară, se revendică pe linia directă a Sultanului Cuceritor, justificându-şi astfel decizia privind Hagia Sofia, printr-o declaraţie politică de intenţie care, în fapt exprimă - sau poate determina - însăşi identitatea neo-otomană a noii Turcii la care care visează:

Deschiderea Hagia Sofia ca moschee, conform ordinului dat de Mehmed Cuceritorul, este rezultatul unui concept asupra prosperităţii naţiei şi a modului în care vom câştiga inima naţiunii“.

aa

Harta Turciei după Tratatul de la Lausanne

Acesta este anunţul de bază la care trebuie să reflecteze cu mare atenţie nu numai lumea creştină, valoarea întregului ansamblu este revelată de alegerea acestei zile de 24 iulie. Căci aceasta este ziua în care, în 1923, în sunetul clopotelor catedralei din oraşul de pe marginea lacului Leman, a fost semnat Tratatul de la Lausanne între Republica Turcă şi ţările învingătoare în Primul Război Mondial (îl aveţi aici), inclusiv cu participare românească, ambasadorii Diamandi şi Conţescu.

Tratatul marchează momentul în care s-a născut Turcia în frontierele sale de azi, o victorie certă faţă de ceea ce prevedea precedenta decizie a puterilor europene în Tratatul de la Sevres, semnat pe 10 august 1920 la Paris. S-a putut asta din cauza reacţiei violente a turcilor la acel prim tratat pe care l-au socotit o ruşine naţională din cauza modului în care erau consemnate modificări drastice de teritori în favoarea vecinilor şi a unora dintre minorităţi. Cu ajutorul Rusiei comuniste, turcii încep prin a zdrobi complet forţele armenilor, lăsându-le doar un teritori în nord, în zona Caucaucazului. Ataturk, numit generalism şi cu puteri dictatoriale, învinge apoi trupele greceşti mult superioare ca număr (peste 100.000 de soldaţi), înregistrând victoria de la Dumplupinar pe 30 august 1922, reuşind mai apoi să gonească definitiv trupele inamice, ceea ce face ca Adunarea Naţională să-i confere titlul de Ghazi (Învingătorul). Acesta este contextul în care este convocată Conferinţa de la Lausanne. Prin Tratatul semnat cu această ocazie, Turcia recapătă deplina suzeranitate asupra Instanbulului şi zonei europene precum şi asupra Armeniei de vest, Kurdistanului occidental şi a zonei de coastă estică a Mării Egee (Smirna, Efes). Trupele franceze care erau instalate în Cilicia, în sud, nu vor mai păstra decât o enclavă în majoritate arabă, sandjak-ul Alexandrette şi Antiohia pe care le vor evacua în 1939 şi le vor preda turcilor.  Per ansamblu, Tratatul cu cele 163 de articole ale sale plus protocoalele şi convenţiile anexe, în special cea asupra Strămtorilor, conţinută până în acest moment de Convenţiile de la Montreux,  reprezintă un câştig major pentru Turcia. În momentul în care textul a fost ratificat de Adunarea Naţională de la Ankara, ultimii soldaţi aliaţi părăsesc Constantinopolul în ziua de 2 octombrie 1923 pentru ca,  patru zile mai târziu,  trupele turceşti să-şi facă intrarea triumfătoare în oraşul denumit Istanbul. 

Urmează un schimb de populaţii: un milion de greci care mai trăiau încă în Anatolia sunt schimbaţi contra unei jumătăţi de milion de turci care rămăseseră în Macedonia. În virtutea Tratatului, în Turcia nu mai rămân decât grecii din Istanbul: în jur de 100.000 în 1923, sunt acum între 5.000 şi 7.000 şi dintre ei se alege Patriarhul Ecumenic al Constanipolului, primus inter pares printre ierarhii ortodoxiei.

Iar acum, simbolic, Erdogan se plasează şi în continuitatea lui Attaturk „Ghazi“, deschizând un orizont de aşteptare imposibil de ignorat. .

În opinia mea, vineri, Erdogan merge mai departe în jocul solitar prin care testează cât de mare este lastitudinea lumii creştine faţă de propriile sale valori identitare. Pe de altă parte, măsoară astfel şi gradul în care întreg spaţiul euroatlantic şi mediteraneean are nevoie de Turcia ca element de echilibru împotriva valurilor de migranţi ilegali, milioanele pe care încă le ţine în frâu şi cu care ameninţă o Europă încă nesigură de viteza cu care-şi va putea relua creşterea economică şi viaţa de dinainte de pandemie. Este, fie că place sau nu, una dintre puţinele evoluţii politice de înalt nivel în ceea ce este marea tradiţie de pariuri geopolitice, pe cât de strălucitoare pe atât de riscante, cu potenţial de a provoca schimbări profunde şi de a anima masele.

Interesant joc, mai ales că zona în care se produce atacul, cea a valorilor spirituale şi identităţii naţionale, ar putea să devină marele pariu electoral pe care să se bazeze evoluţii viitoare în anumite părţi ale lumii. Totul în contextul în care, mai ales în Europa, societăţile sunt amorfe, plictisite şi indiferente, cu trăiri superficiale şi rapid consumate, în definitiv, mai ales în perioadă de vacanţă, preocupate de o ştire despre Turcia doar în măsura în care vorbeşte despre vacanţe, interdicţii, carantină şi conspiraţii. Dacă la nivelul acesta se va rămâne, atunci Erdogan mizează bine pentru că, pe fond, în afară de proteste, ce pot face oficialii europeni? Maximum este ca Josep Borrell, şeful diplomaţiei europene, să anunţe că miniştrii de externe din ţările UE „condamnă decizia Turciei de transformare a unui monument emblematic precum «Sfânta Sofia»“.

Este un joc care, din nefericire, depăşeşte cu mult capacitatea de intervenţie individuală pe care, prin tradiţie, şi-o poate permite România. Şi e tare păcat deoarece, chiar dacă asta nu-i interesează cu nimic pe politicienii noştri, miza profundă este o demonstraţie cu valoare geo-politică a valorii creştinismului în general şi în mod special al Ortodoxiei ca element constitutiv nu al politicilor de acum, ci al identităţii viitoare a construcţiei europene.

Dar e cald, ne plictisim de moarte, ce avem noi cu Erdogan, cu Basilica-Moschee? Să fie la ei, numai o bătaie de cap în plus nu ne mai trebuie!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite