În 2020 se va amplifica internaţionalizarea războaielor civile

Este inevitabil ca, în acest an, să continue şi să se amplifice tendinţa de internaţionalizare a micilor conflicte, în special a războaielor civile. Pretext ideal pentru intervenţia unor forţe statale şi, mai ales, non-statale, în sprijinul unuia sau altuia dintre competitorii angajaţi în cea mai cumplită formă de conflict.

Este normal să se întâmple aşa deoarece, din vina oragnizaţiilor internaţionale, osificate, impotente şi fără mijloace de intervenţie credibile, au dispărut şi ultimele baraje legale în faţa implicării forţelor armate în conflicte teribile tocmai pentru că, spre deosebire de formulele clasice, nu mai recunosc niciun fel de regulă, limită sau constrângere. Ştiu că nu pot acorda milă deoarece propriilor lor soldaţi nu li se va acorda nici o milă, consideraţi drept terorişti şi vânaţi ca atare. Conflictul este cumplit deoarece, cot la cot, luptă, de fiecare parte, soldaţi din trupele regulate şi din ce în ce mai muţi “combatanţi străini”, cu statut incert. Ei sunt fie mercenari, fie partizani ai unei facţiuni militar-religioase, fie voluntari sosiţi din diverse ţări ale lumii, cu neaşteptate motivaţii şi convingeri. Momentan, doarece, în acest tip de conflicte mai nou apărute pe harta lumii, nu mai există doar cele două tabere opuse pe care le presupune un război tradiţional. Ceea ce vedem acum este că, pe câmpul de luptă, alături de forţele militare propriu zise, există din ce în ce mai multe “forţe auxiliare” care-şi schimbă ataşamentul de loialitate sau angajamentul contractual în funcţie de rezultatul negocierilor care se face, adeseori la mare distanţă, între şefii organizaţiilor din din care fac parte, fiecare, mai departe, în relaţii mereu schimbătoare cu un sediu central fantomatic.

Aceste “forţe auxiliare” sunt aprovizionate în continuare pentru a purta greul războiului, trimise mereu în prima linie sau în vârful de ofensivă care precede intrarea în luptă a trupelor guvernamentale. Aveţi dreptate să vă gândiţi la Siria, numai că acolo era încă o fază incipientă a noului tip de război civil: trupele guvernamentale luptau contra rebelilor, desigur de fiecare parte cu forţele auxiliare cele mai diverse şi cu implicarea directă a unor foţe clasice, cele, oficial, angajate în vânătoarea de terorişti, oarecum suprapusă peste celălalt conflict.

Evoluţia marcantă se face acum în Libia. O ţară aflată, tehnic, într-o situaţie extrem de specială, cu două guverne, cu două bănci centrale emiţătoare de monedă, fiecare beneficiind de sprijin internaţional.

Cum s-a ajuns aici?

În februarie 2011, imediat după ce regimul Ghadaffi înăbuşea în sânge o revoltă în Beghazi, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţiile 1970 1973 care interziceau orice îbor înspre Libia şi anunţa “responsabilitatea de a proteja” populaţia libiană. Statele membre au fost chemate să ia toate măsurile necesare pentru aplicarea interdicţiei. În martie 2011, o coaliţie a statelor membre NATO şi statelor partenere a demarat, în cadrul Operaţiunii Unified Protector mai multe acţiuni militare în scopul de a asigura un embragou asupra armelor, pentru a impune o zonă de excluziune aeriană şi a asigura protejarea populaţiei şi a zonelor civile. Generalul Charles Bouchard a asigurat comandamentul operaţional al ansamblului grupului de forţe inter-arme multinaţional, vice-amiralul Rinaldo Veri din cadrul Comandamentul maritim NATO de la Neapole a condus operaţiunile maritime în raport cu embargoul asupra armelor şi contra-amiralul Filippo Maria Foffi a comandat forţa militară maritimă. Forţa militară desfăşurată împotriva Libiei este absolut copleşitoare. Conform unei declaraţii a DoD din 28 martie 2011, au fost trase 192 de rachete de croazieră BGM-Tomahawk americane şi 7 britanice. Au fost efectuate 1602 misiuni aeriene, 983 de către avioane americane 616 de către cele aliaţilor. Dintre acestea, au existat 735 de misiuni d eluptă efectuate de 370 avioane americane şi 367 de avioane ale aliaţilor.  NATO a declarat că din momentul în care a preluat conducerea operaţiunilor (31 martie 2011 la orele 8 a.m) şi până pe 21 aprilie au fost efectuate 3981 ieşiri aeriene dintre care 1658 misiuni de luptă.

Haosul începe imediat după înlăturarea de la putere a regimului Ghadaffi, deoarece încep confruntări nemiloase întregrupările rebele care, fiecare, dorea să obţină controlul total asupra zonelor de extracţie petrol şi gaze dar şi, la fel de important, controlul porturilor şi al principalelor rute de transport înspre centrul Africii. Totul complicat de faptul că pe teritoriul naţional existaseră depozitele uriaşe de armament ale armatei lui Ghadaffi, intrate toate în proprietatea diverselor facţiuni rebele, plus cantităţile impresionante de ajutoare de materiale, echipamente şi arme primite de rebeli de la multe ţări occidentale pentru a susţine căderea guvernului Ghadaffi.

Şi astfel s-a ajuns să avem un guvern “al acordului naţional” recunoscut pe plan internaţional şi susţinut de ONU care în 2016 s-a luptat să impună capitala la Tripoli şi Armata naţională libiană comandată de mareşalul Haftar, susţinând propriul său guvern la Tobruk. Şi în acest moment este în plină desfăşurare ofensiva lansată de Haftar pe 4 aprilie 2019 împotriva adversarilor de la Tripoli.

Context în care ONU publică în noiembrie anul trecut un raport în care precizează care sunt ţările care trmit în continuare armament în zonă, ignorând total prevederile embargoului: Iordania, Turcia şi Emiratele Arabe Unite. Turcia trimite acum forţe militare de partea guvernului de la Tripoli. 

În perspectivă imediată, problemele sunt acutizate exact de ceea ce aminteam la începutul acestui articol: forţele interne nu mai sunt suficiente pentru susţinerea acţiunilor militare aşa că s-a făcut un apel urgent la “auxiliari”. Raportul ONU descrie interferenţa elementelor externe, incluzând aici grupurile armate din ce în ce mai masive care vin din Ciad şi Sudan drept “o ameninţare gravă la adersa securităţii şi stabilităţii din Libia... şi ar putea să determine o şi mai mare instabilitate în ţară”. Mişcarea pentru Justiţie şi Egalitate din Sudan susţine pe cei din Tripoli, pe când grupul paramilitar Forţele de sprijin rapid îl susţine pe mareşalul Haftar. De ambele părţi ale conflictului găsim forţe para-militare ciadiene, iar mercenari ruşi din Grupul Wagner se spune că ar lupta pentru cei din Tripoli. În paralel, exact ca în Siria în ultima perioadă a conflictului, grupări jihadiste fac bani de pe urma traficului de refugiaţi: Shudad al Nasr este o organizaţie jihadistă sub sancţiuni inetrnaţionale pentru traficul de persoane şi este folosită de gruvernul de la Tripoli  pentru a asigura securitatea complexului petrolier de la Zawiah, cea mai mare rafinărie din Libia. De partea rebelilor generalului Haftar, alte organizaţii jihadiste sunt convocate pentru a asigura securitatea instalaţiilor petroliere din zona de est, reunite acum “National Oil Corporation” care funcţionează acum în paralel cu compania de stat a celor de la Tripoli şi care poartă acelaşi nume. Pentru ca haosul să fie complet, auto-desemnata Bancă Centrală a Libiei, creată de forţele lui Haftar, emite monedă cu circulaţie în zona controlată de forţele rebele.

Intervenţiile externe în Libua vor aduce în zonă un număr din ce în ce mai mare de “trupe auxiliare” pe măsură ce este clar că miza resurselor din Mediterană şi a controlului rutelor migraţiei se suprapu, interesele strategice sunt contradictorii între puterile europene şi singura şansă de calmare a situaţie ar fi o conferinţă de pace reală. Asta aşteaptă şi Turcia dar şi Rusia, bine exersate în acest joc de-a şoarecele şi pisica. Dar, atenţie, în Siria nu au fost asemenea mize. Nici pe departe, iar ISIS de-abia aici, în nordul Africii, are baza de forţe puternică, imprevizibilă şi cu canale profunde de legătură către baze de sprijin de pe întreg continentul. 

 Dar, ca şi în Siria, lipsa de reacţie reală din partea SUA şi europenilor, lasă loc liber unei negocieri finale între Rusia şi Turcia pentru soluţionarea conflictului, concluzie neaşteptată şi complet ciudată a obiectivelor pentru care se acţionase prin Operaţiunea Unified Protector. Uitaţi-vă la hartă: pe tot sudul, avem ţări unde puterea reală este în mâna paramilitarilor din extraordinar de influentele mişcări jihadiste. În acest sens, internaţionalizarea conflictului din Libia cu ajutorul mişcărilor jihadiste aduce ISIS chiar la porţile Europei. 

Cine poate fi protectorul unificat real care să împiedice asta?