Încep negocierile finale pentru noua hartă de putere a lumii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Să ne întoarcem cu 100 de ani în urmă. În acel moment, geograful britanic Halford John Mackinder sintetiza teoria sa privind „Heartland“ care avea să influenţeze decisiv şcoli succesive de politicieni, avea să modeleze viziunea despre lume a unor lideri politici şi militari şi, după cum se vede, rămâne în continuare actuală în ceea ce este acum bătălia uriaşă pentru remodelarea hărţii de putere a lumii.


Click pe imagine pentru a o vedea la o rezoluţie mai mare

Heartland

Iar mesajul central era acesta:

Citat

Analiza sa devine şi mai precisă într-o lucrare publicată în 1943, „The Round World and the Winning of Peace“:

Atunci când luăm în considerare acestă rapidă examinare a curantelor generale ale istoriei, nu este oare evidentă a anume permanenţă a legăturilor geografice? Oare această vastă regiune euroasiatică inaccesibilă navelor, regiune-pivot a politicii mondiale, deschisă în antichitate doar călăreţilor nomazi şi care, acum, este în întregime acoperită de o reţea feroviară? Acolo s-au format şi se formează în continuare condiţiile unei puteri economice şi militare de dimensiuni considerabile... Rusia înlocuieşte Imperiul Mongol. Presiunea pe care o exercită asupra Finlandei, Scandinavei, Poloniei, Turciei, Persiei, Indiei şi Chinei înlocuieşte acum raidurile centrifuge ale oamenilor stepei. Poate lovi în toate direcţiile, în afara zonei de nord, dezvoltarea completă a reţelei sale feroviare nefiind decât o chestiune de timp... Răsturnarea echilibrului puterilor în favoarea Statului-pivot, având ca rezultat expansiunea înspre teritoriile marginale ale Eurasiei, ar permite utilizarea vastelor resurse continentale pentru construcţia navală, iar atunci Imperiul mondial ar apărea la orizont.“

Imagine indisponibilă

Iar acum, exact ca în urmă cu 100 de ani, negocierile se poartă asupra capacităţii super-puterilor a a-şi asigura şi exercita pe un termen rezonabil de lung controlul asupra zonei-pivot şi a zonelor limitrofe care dau acces direct spre zona centrală. Ca mereu în decursul istoriei, punctul central al zonei-pivot îl reprezintă Afganistanul, cheia de acces înspre mările calde, teritoriu niciodată stăpânit în decursul secolelor, oricât de mare ar fi fost sau este disproporţia evidentă între forţele triburilor locale plus ale talibanilor faţă de forţele adverse, fie că a fost vorba despre britanice, de sovietici sau, acum, de cele ale coaliţiei internaţionale la care participă şi România.

Ambiţia istorică a Rusiei a fost să ajungă la Ocean şi, prin Bosfor, în Mediterana. Vis irealizabil timp de secole, a devenit aproape la îndemâna prin acordurile care au dus la o apropiere strategică cu Turcia şi Iranul, securizând acum o regiune având în centru nefericita Sirie, strategii celor trei ţări nou aliate (Rusia-Turcia-Iran) sesizând corect şi la timp adevărul conţinut în apelativul care, de milenii, însoţea numele Damascului, „locul unde merg obligat toate drumurile Orientului“. Regiunea respectivă se debalansează rapid în favoarea noului pol de putere, din vechea arie de influenţă occidentală, americană în special, rămânând axa Arabia Saudită-Israel, alianţă ad-hoc vizând securizarea a ce a mai rămas fidel în zona Golfului şi, eventual, reorientând totul într-o ofensivă împotriva Iranului susţinută de americani, dar dezavuată de europeni...

Noua eră de putere a lui Putin coincide, deloc întâmplător, cu transmiterea către Kremlin a unor mesaje de deschidere urgentă de negocieri. Evident, unul vine din partea lui Trump care şi-ar dori, pe câte se poate,o relansare a unor înţelegeri ruso-americane mai vechi, în primul rând în zona controlului armamentelor dar şi obţinerea unor asigurări pentru viitor. Dacă nu de pace, măcar de non-combat din partea unei Rusii care, în zona-pivot de care vorbeam anterior, a reuşit să câştige pe toate fronturile, cu perspectiva imediată de a putea impune o soluţie pentru Siria, eventual una de partiţie, şi de consolidare a poziţiei sale militare directe în zonă, prin cele două mari baze strategice în continuă extindere.

Poate chiar mai interesant decât previzibilul mesaj al preşedintelui american, aşezat pe grămada de probleme foarte serioase cu care se confruntă în politica internă, avem şi un alt mesaj, deosebit de interesant şi cu o pondere a cărei valoare o vom putea cântări prin următoarele decizii ale politicii europene. Căci iată ce-i transmitea Jean Claude Juncker lui Vladimir Putin:

„Am fost întotdeauna de părere că relaţiile pozitive dintre Uniunea Europeană şi Rusia sunt fundamentale pentru continentul nostru... Obiectivul nostru comun ar trebui să fie restabilirea unei ordini de securitate cooperative proeuropene. Sper că vă veţi folosi cel de-al patrulea mandat pentru a urmări realizarea acestui scop. Vă voi fi mereu partener pe acest drum.“

O asemenea scrisoare nu este, nu poate fi întâmplătoare, mai ales la doar câteva zile după ce miniştrii de Externe din UE se solidarizaseră cu Marea Britanie în cazul spionului otrăvit, acţiune pusă de ei în responsabilitatea Rusiei.

În opinia mea, mesajul lui Juncker vine din convingerea liderilor care exprimă voinţa motorului franco-german, anume că o viitoare dezvoltare a proiectului european va trebui să fie decisă tocmai în raport cu rezultatele unei negocieri cu Rusia. Una care poate să eşueze sau nu, care poată să aibă rezultate concrete doar pe anume paliere...dar, în orice situaţie, UE simte urgenţa situaţiei şi nu vrea să lipsească de la masa de negocieri. Lucru care nu ştiu cât de mult va conveni americanilor cu care se ceartă pe diferite subiecte şi ameninţă să intre în război comercial pe tema măsurilor super-protecţioniste decise de Donald Trump. Ideea europeană fiind găsirea unei oarecare soluţii, însoţite de garanţiile aferente de securitate, pentru scăderea tensiunilor la graniţa sa de est, cu acceptarea unei buffer zone din care să vedem cine ar urma să facă parte...

Cine şi cât va ceda în aceste negocieri? Am o profundă îndoială că temele negocierilor care urmează mai privesc subiectele standard de până acum (Ucraina şi aplicarea integrală a Acordului de la Minsk, situaţie Crimeii, acuzaţiile privind legislaţia anti-drepturile omului din Rusia, etc), ci, mai degrabă, la viitoare întâlnire tip Yalta se vor discuta graniţele zonelor de influenţă şi se vor stabili noile hărţi. Neuitând nicio clipă că, dacă aşa vor sta lucrurile, China va fi oricum acolo, cu propriile sale interese de expansiune comercială.

Ca întotdeauna, suntem pe una dintre graniţele de securitate, prezente şi viitoare. Cine se va bate pentru noi şi ne va pune pe una sau alta dintre liste drept condiţie sine qua non? Este o întrebare logică. Poate, sper, strict teoretică, dar totuşi logică. Iar negocierea aceasta, cea mare, a început. Alternativa la succesul ei fiind intrarea totală în haos. Cât îi preocupă toate astea pe liderii noştri politici? Dar, răspunzând analizei lui Mackinder, ştim oare „cine stăpâneşte Europa de est“? S-ar putea ca răspunsul să nu fie foarte evident, ar zice domnul Vladimir Putin...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite