Înfrângerea  lui  Erdogan şi posibile evoluţiei pe scena politică de la Ankara

Recep Erdogan (actualul presedinte turc), in timpul unui discurs in care nega acuzele de coruptie  ce i-au fost aduse. Foto: Reuters

Alegerile din iunie 2015 reprezintă indiscutabil cea mai mare înfrângere în politica internă a preşedintelui turc  Recep Erdogan, nu ca poziţionare a partidului său AKP, care rămâne primul în opţiunea electoratului turc, ci ca urmare a procentelor obţinute. În consecinţă, pentru prima dată în ultimii 13 ani, AKP  nu mai poate fi singurul partid de guvernământ, pierzând un avantaj strategic  ce i-a permis acumularea puterii în propriile mâini.

Astfel, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), a obţinut 45% din sufragii, Partidul Republican al Poporului (CHP) -25%, Partidul Acţiunii Naţionaliste (MHP)- 16,3% iar Partidul Democratic al Poporului (HDP) -13,1%.

Pentru AKP, toate acestea  reprezintă  efectul unei guvernări  autoritare  marcată de puternice acte de corupţie, în timp ce arestarea jurnaliştilor şi presiunile asupra instituţiilor media au fost constante ale ultimilor ani. Nici pe plan  extern Turcia  nu a reuşit să-şi impună agenda dorită, mai mult, regimul de la Ankara a ajuns a fi aspru criticat pentru sprijinul acordat Statului Islamic, iar ironia lui Assad a prins contur fără îndoială deoarece în loc de Zero Probleme, Turcia a ajuns către Zero Prieteni în regiunea Orientului Mijlociu, în timp ce nici relaţiile cu Bruxelles şi Washington nu au fost cele mai bune.

În ciuda negocierilor de pace purtate cu   PKK,  un eşec  răsunător al AKP constă în pierderea electoratului kurd, electorat ce  s-a concentrat pentru sprijinirea propriei formaţiuni: HDP.  Drept urmare, pentru prima dată etnicii kurzi sunt reprezentaţi  în parlamentul turc prin propriul partid, trecând pragul de 10 procente impus cu ani în urmă de către vechea conducere militară. Sigur, acestea arată şi o creştere constantă a populaţiei kurde, însă evenimentele din Kobani sau Diyarbakir, suspiciunile privind sprijinul oferit Statului Islamic şi riscurile ce reieşeau  din menţinerea puterii în mâinile AKP sunt motive ce i-a determinat atât pe kurzi cât şi pe o parte a populaţiei turce să voteze pentru HDP. Un eventual eşec al acestui partid ar fi oferit posibilitatea  ca prin redistribuirea locurilor parlamentare, partidul lui Erdogan să obţină  suficiente locuri în forumul legislativ prin  care să-şi permită schimbarea Constituţiei şi transformarea Turciei în Republică Prezidenţială, oferindu-i puteri depline nimeni altului decât actualului preşedinte: Recep Erdogan.

AKP se vede nevoit a încerca formarea unui guvern de coaliţie, mesaj transmis şi de Erdogan printr-un apel la stabilitate.

“Rezultatele actuale nu oferă niciunui partid oportunitatea de a forma singur guvernul.  În acest nou proces, este de importanţă crucială pentru toate partidele politice să acţioneze cu sensibilitatea necesară şi să adopte o atitudine responsabilă pentru a păstra atmosfera stabilităţii şi încrederii, precum şi câştigurile noastre democratice” se menţiona într-un comunicat emis de către preşedintele turc în data de 8 iunie.

Calculele politice la Ankara sunt însă complexe.  Ahmet Davutoglu a respectat prevederile Constituţionale şi a înaintat demisia Guvernului său, urmând să asigure interimatul până la formarea noului executiv. Scenariul unei posibile crize politice este posibil, în contextul în care, cel puţin până în prezent, liderii HDP şi MHP au exclus orice posibilitate de guvernare alături de AKP. Totodată, exprimarea majorităţii fără partidul lui Erdogan este practic imposibil de a fi realizată, întrucât ca urmare a ideologiei naţionaliste, MHP nu va accepta cooptarea alături de partidul kurd într-un posibil guvern.

Eşecul  formării  unei coaliţii guvernamentale va conduce către alegeri anticipate. Pe de altă parte, orice asociere politică cu AKP poate fi speculată de opoziţie ca fiind o asociere cu fenomenul corupţiei şi cel al  obstrucţionării justiţiei. Dar, în orice formulă politică este greu de crezut că AKP va găsi un partener dispus să accepte transformarea Turciei într-o Republică Prezidenţială. Toate acestea vor risca a da naştere unei lupte politice în interiorul AKP care fie va conduce către marginalizarea lui Erdogan fie va putea conduce chiar la ruperea partidului.

Dar, deşi Erdogan a pierdut în realitate o bătălie este de aşteptat a se lupta până la capăt pentru câştigarea războiului, ceea ce ne face a ne gândi la o multitudine de posibile evoluţii, însă scandalurile de corupţie izbucnite în 2013 şi guvernarea autoritară sunt adevărate pietre de moară  de care nu se poate dezlipi. Să nu uităm că sub conducerea sa, Turcia a devenit în mod oficial ţara cu cei mai mulţi jurnalişti aflaţi în spatele gratiilor.

În final, viitorul şi stabilitatea AKP vor depinde în mare măsură de evoluţia relaţiei dintre Erdogan şi Davutoglu, cel din urmă fiind la rându-i un pierzant al acestor alegeri, pentru că deşi se poate bucura de incapacitatea preşedintelui de a schimba Constituţia nu a reuşit totuşi strângerea unui număr necesar de voturi care să menţină AKP drept singur partid de guvernământ.