Ţările BRICS nu vor conduce lumea niciodată

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud - ţările BRICS la summitul din vara lui 2014 FOTO AP
Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud - ţările BRICS la summitul din vara lui 2014 FOTO AP

Una dintre preocupările oricărui decident politic este aceea de a cunoaşte bine raporturile de putere la nivel global şi regional, deoarece din substanţa acestora va şti care îi sunt marjele de acţiune într-un sens şi altul. De aceea, el va cauta mereu să afle cine este mai puternic, dar şi cine ar putea prelua dominaţia pe scenele politicii internaţionale.

Una dintre ideile cele mai vehiculate în ultimii ani este aceea că ţările BRICS vor putea prelua conducerea lumii de la ţările de limbă engleză, respectiv SUA în principal. Se cântă şi propovăduieşte apusul SUA mai ceva ca prăbuşirea economiei româneşti în statisticile Eurostat, dar deocamdată linia este dată de Washington, iar ceilaţi o urmează, fie că le place mai puţin sau chiar deloc. De aceea, este necesară o scurtă analiză a factorilor ce fac ca aceste ţări – Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud – să nu poată izbuti să învingă dominaţia globală a SUA şi aliaţilor săi principali, ci doar a o clinti.

O analiză redusă, pentru că nu putem scrie o carte într-un cotidian. Iar un text bun – carte sau articol – poate fi până la urmă sintetizat, astfel încât şi un alegător care se uită cinci ore pe zi la televizor să priceapă ce am spus.

Pentru a pretinde dominaţia la nivel global ai nevoie de mai multe atribute. Evident, este fundamentală dorinţa conducătorilor de a-şi propulsa ţara pe primul loc. Mai contează şi voinţa fiecărui cetăţean de a ajunge acolo. La fel de mult contează resursele pe care le mobilizează pentru îndeplinirea acestui scop – pentru că poţi consuma atât de mult, încât la final vezi că victoria este doar pe hârtie, iar nu în mod efectiv.

Există totuşi doi indicatori la care ne referim mai puţin, deşi sunt cei mai importanţi în opinia mea, pentru conturarea imaginii unui stat care într-adevăr poate domina lumea sau o regiune mai mare. Ambii indicatori sunt la fel de importanţi, doar că al doilea se aplică mai bine la nivel global, în vederea formulării concluziilor.

Primul indicator este legat de populaţie şi mişcările sale. Mai concret în speţa noastră, cine migrează spre statele BRICS vs. cine pleacă din statele respective. Opusul este, evident, cine pleacă din SUA şi ţările apropiate ei din punct de vedere civilizaţional vs. cei care migrează în aceste state.

Oamenii îşi părăsesc ţările de cele mai multe ori din motive economice – fie sărăcie multă, fie din lipsă de perspective pentru dezvoltare. Se pleacă şi din motive politice, dar mai puţin numeric. Aceasta, pentru că nemulţumirea economică este tolerată mai uşor de guverne, dar cea politică nu – iar două din ţările BRICS nu sunt neapărat un model de libertate politică.

Care este realitatea în acest indicator? Nu mai este nevoie să dăm cifre – ele sunt accesibile aici (International Migrant Stock: The 2008 Revision), aici (OECD - International Migration Database), iar pentru anul 2013 recomand aceste materiale: raportul ONU „International Migration 2013” şi World Migration Report 2013 – Migrant Well-being and Development – este mai mult decât clar că nu prea găsim americani sau englezi care să se mute în ţările BRICS, faţă de reciproca care are altă valabilitate. Toţi cei ce am studiat mai mult sau mai puţin în vestul Europei sau SUA am avut colegi din China, India, Africa de Sud, Brazilia sau Rusia, iar procentajul lor este în creştere.

De aici, o prima concluzie: 

Statele BRICS nu asigură încă populaţiei proprii un nivel ridicat de viaţă care să atragă  migratori din statele care astăzi conduc lumea.

Bogăţia este progresul şi aduce mai multe libertăţi şi o stare generală de bine, care se traduce în sănătate socială, iar nu a fi „sărac şi cinstit”.

De altfel, se vede că şi conducerile ţărilor BRICS au cam renunţat la anumite ideologii egalitare – spre disperarea pseudo-intelectualilor ideologizaţi ai civilizaţiei europene. Aceasta, pentru că lipsa oamenilor bogaţi şi a investiţiilor pe care aceştia le pot face în diferite sectoare ale economiei se traduce în final în revolte populare, iar nu în aplatizare mentală şi politică.

Câtă vreme ţările vest-europene şi SUA vor menţine această linie şi nu se vor sufoca sub presiunea comunistă a egalitarismului – fiind atente şi la problema inegalităţilor majore, nerezonabile – ţările BRICS, cu tot avansul lor economic din ultimii ani (Gross domestic product of the BRIC countries from 2004 to 2014), nu vor reuşi să ajungă la un nivel general de ameninţare reală a supremaţiei globale. Aici (World GDP Ranking 2014) este o altă demonstraţie la nivel global a puterii statelor, chiar dacă noi le grupăm aici după interesele textului şi geopolitica zilei.

Al doilea indicator este mai subtil, dar este fundamental pentru politica statelor. Concret, el oferă imaginea forţei statului pe plan extern, mai ales în contextul dezvoltării tehnologice a ultimelor 200 de ani, şi este un instrument excelent în slujba economiei.

Acest indicator este limba vorbită şi scrisă de marile puteri.

Chiar dacă pare absurd, realitatea demonstrează că ea joacă un rol fundamental în orice plan al statelor şi oamenilor. De ce s-au dus peste două milioane de români în Spania, Portugalia Italia şi Franţa, iar nu în Anglia, Germania şi Norvegia? Din acest motiv al simplităţii de învăţare a limbilor, pentru că de lucrat, mai mult la negru sau gri au făcut-o. Tot sărăcia ... iar combaterea ei se face şi cu acest argument lingvistic.

Dacă observăm geopolitica planetei, şi mai ales cea euro-atlantică, observăm că din secolul al XVIII-lea până în prima decadă a secolului XX cunoaşterea limbii franceze era obligatorie, consecinţă a expansiunii franceze pe teritoriul continental european, iar nu cel insular sau al Asiei Mici.

Englezii controlau mările, dar preferau să lase dominaţia lingvistică în Europa limbii franceze, pentru că era mai greu de dislocat din punct de vedere militar – şi foarte costisitor. Ei s-au manifestat însă cu toată puterea în Africa, Australia, America de Nord, subcontinentul indian şi o bună parte a spaţiului arab, deoarece ei aduceau acolo progresul tehnologic şi civilizaţional – mai ales confortul, salubritatea şi educaţia. Consecinţele sunt vizibile şi astăzi şi le cunoaştem cu toţii, la nivel de număr de state în care engleza domină (Top 30 languages of the world).

A venit apoi rândul limbii germane să se afirme, mai ales pe plan european, după 1870. Cei 44 de ani până la Primul Război Mondial au consolidat poziţia economiei germane pe continentul european, ceea ce a dus la creşterea numărul de oameni care vorbeau această limbă. În absenţa celor două războaie mondiale, este mai mult decât sigur că din punct de vedere lingvistic şi economic Germania ar fi dominat Europa tot secolul XX şi chiar şi următorul. Doar că cele două mari conflagraţii au avut loc, iar locul ei este acum pe un plan secund.

Primul Război Mondial şi mai ales Al Doilea au adus la putere din toate punctele de vedere ţările de limbă engleză, eliminarea limbii franceze şi germane de pe firmament şi fixarea limitelor geopolitice ale Rusiei şi limbii sale.

Concret, fiecare limbă simplifică, iar dezvoltarea tehnologică din a doua jumătate a secolului XX a necesitat o limbă mai uşoară pentru comunicaţie la nivel regional, continental, iar spre finalul secolului – global. Comunicarea nu se face doar oral, ci mai ales în scris – contractele se încheie în scris, litigiile necesită documente, manualele şcolare şi tratatele universitare sunt doar în scris. Pentru acestea, o limbă complicată, sau care se scrie dificil, nu poate fi folositoare în atragerea de noi studenţi şi elite ale altor ţări, şi va fi cumva eliminată.

De aceea, franceza şi accentele sale nu ar fi putut învinge. Umlauturile limbii germane nu erau nici ele folositoare, iar ambele ţări fuseseră învinse în al Doilea Război Mondial imagologic, economic şi militar. 

Orgoliul francez a primit lovitura mortală în 1944, iar prostia în politica internaţională cam de atunci nu i-a mai părăsit.

Lupta s-a dat apoi între două limbi şi alfabete, engleza şi alfabetul latin vs. limba rusă şi alfabetul chirilic. 

Diferenţa era din start în favoarea limbii engleze, care domina şi propunea un model economic în ţări care foloseau alfabetul latin, iar limba rusă şi alfabetul chirilic avea din start obstacolul că o parte din ţările ocupate şi aduse sub control politic foloseau alfabetul latin – românii, polonezii, cehoslovacii, germanii şi ungurii. Nici dacă ar fi vrut, nu ar fi reuşit să le domine integral pe aceste popoare, erau sute de ani de lingvistică care se opunea din răsputeri.

Finalul a fost cel cunoscut: engleza a învins, în fosta Iugoslavie alfabetul chirilic este din ce în ce mai rar folosit, internetul este dominat de limba engleză şi orice instituţie respectabilă trebuie să aibă site şi în limba engleză, chiar dacă postează „aproape nimic” în acea secţiune. Cu alte cuvinte, simplitatea lingvisitică a învins, cum era de aşteptat: lipsa accentelor şi a altor forme de modificare a alfabetului latin cu sedile sau căciuliţe a fost mai ulor de acceptat decât orice meşteşugită volută a literelor.

De aceea, BRICS are în faţă acest obstacol insurmontabil. Pentru a reuşi să fie prima putere a lumii – deocamdată, cel mult o alianţă între state, şi ea destul de nesigură pe fond, din foarte multe motive pe care nu le detaliez – trebuie să ofere ceva consistent sub aspectul comunicării rapide.

Or, după  cum se ştie, 3 ţări dintre cele 5 au alfabete proprii. Mai mult, India are 18 limbi oficiale, dar singura care poate fi înţeleasă de toţi este engleza. China şi-a simplificat în anii 1950 alfabetul, numărul de ideograme rezultat fiind de aproximativ 30% faţă de vechiul număr. Africa de Sud are la baza limba engleză, iar portugheza este o limbă latină, diferită de celelalte. Limba rusă are şi ea alfabet diferit, iar a o scrie de mână este mai greu decât a scrie în limba engleză. În plus, anumite litere din alfabetul chirilic au altă semnificaţie în cel latin, cu consecinţa imediată a confuziei de sens între cuvinte.

În plus, când se întâlnesc între ei cetăţeni ai celor 5 ţări, folosesc între ei tot limba engleză. De aceea apare întrebarea: da, se vrea eliminarea dominaţiei limbii engleze şi a ţărilor care o folosesc, dar ce se pune în loc, la fel de simplu şi folositor pentru comunicare? Numărul vorbitorilor – mai mult sau mai puţin buni – de limbă engleză în lume depăşeşte 1,5 miliarde de persoane, numărul de site-uri în limba engleză este cel mai mare la nivel global. Dintre marile universităţi ale lumii primele 19 sunt exclusiv de limbă engleză, iar din top 100, 93 sunt din ţări cu alfabet latin, 6 fiind din Japonia şi Israel, locuri unde engleza contează foarte mult, iar singura ne-latină prin alfabet fiind Universitatea Lomonosov din Moscova, pe locul 79 (Academic Ranking of World Universities 2013) .

De aceea, să nu ne amăgim. Progresul economic neînsoţit de bogăţie multă, care să fie comunicată şi impusă altora cu o limbă simplă, clară şi cu alfabet usşor de învăţat nu înseamnă victorie. Da, acest progres creează probleme şi ambiţii, dar nu este suficient.

Ţările BRICS au făcut progrese uriaşe, dar nu este destul.

Iar cum particularităţile lor le fac mai greu integrabile în circuitul economic mondial, precum şi în interiorul propriilor alianţe, este clar că viitorul nu este al acestui grup de state. Cine nu crede, să analizeze cursul valutar şi procentul populaţiei sărace din aceste ţări, „condimentând” cu rapoartele privind statul de drept. Protestele recente din Honk-Kong au fost doar un simptom al unei deficienţe mai largi, care va pune la încercare ceea ce sunt aceste state.

Pe viitor, toate aceste ţări vor trece prin convulsii interne mari, deoarece creşterea nivelului de trai în aceste ţări a pornit mai târziu faţă de momentul-cheie, uneori cu peste 70 de ani. Iar timpul costă enorm în secolul internetului. Deceniile pierdute nu pot fi compensate, iar singurele soluţii sunt doar amânări, în lipsa realizării – în aceste cinci ţări, dar în realitate în toate statele lumii – a unei relaţii de încredere între cetăţeni şi instituţiile statului. Iar cum la acest capitol tot ţările din spaţiul civilizaţional vest-european şi nord-american sunt pe primul loc, este clar că ţările BRICS nu vor prelua hegemonia globală, nici astăzi, nici mai tîrziu. Şi nici mult mai tîrziu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite