Macron, înaintea Summitului NATO: „Oare inamicul nostru de azi este Rusia? Este China? Oare vocaţia NATO este de a le desemna drept inamici? Nu cred“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
blog

Principiul bipolarităţii existent în perioada Războiului Rece a dispărut. Odată cu asta, sunt pe cale să dispară în neant şi Tratatele Fundamentale semnate între SUA şi URSS în scopul de a mai ridica bariere de protecţie pentru a împiedica un război mondial devastator cu arme nucleare.

Până aici, totul în regulă. Diferenţele majore de abordare, cele care tensionează acum relaţiile internaţionale, au apărut din abordarea situaţiei după căderea Cortinei de Fier, în momentul care a părut că va permite apariţia unei realităţi politice dominate de puterea, influenţa şi dorinţele americane. Statele Unite erau atunci nu numai singura super-putere rămasă activă, cu convingerea că-i revenea rolul de a impune propriul model, pax americana, în diverse zone ale lumii. Cu un cost uman şi material imens, intrând cu încetul în mlaştina teribilă a unor războaie din care se tot zbate să iasă, exponenţial fiind cel din Afganistan, cel mai lung conflict purtat vreodată în istoria SUA şi care va lăsa în urmă o înfrângere, echipa talibanilor negociind acum preluarea totală şi necondiţionată a puterii şi plecarea tuturor trupelor străine din ţară, în primul rând a americanilor şi reinstaurând Sharia.

Dar ceea ce era important se petrecea în fundal. O mişcare complexă care, în aproximativ două decenii, a reuşit ceea ce mulţi comentatori politici şi militari din lumea occidentală au spus că este un scenariu prost de science-fiction. Deoarece se ştia că era fizic imposibil de a demara într-un singur loc al planetei un proces de (re)înarmare nucleară de mare intensitate şi investirea în acest scop a unor resurse cvasi-infinite, tehnica de joc a fost inversă: ruşii, pentru a-şi da timp refacerii bazelor de producţie, au acceptat ca Elţin să joace comedia învinsului cu comportament ridicol de primitiv venit din est, exact în perioada respectivă Rusia începând să susţină masiv producţia militară nucleară a Chinei, Indiei şi Iranului. Printre altele. Adică a noilor competitori pe piaţa puterii nucleare care deja au intrat în clubul restrâns al celor care pot ameninţa cu Apocalipsa. Aşteptând cu mare încrede momentul considerat ca inevitabil, adică ridicarea vocilor care spun că înţelegerile istorice de odinioară nu mai sunt valabile deoarece, pur şi simplu, au fost semnate la o masă cu două scaune, acum ea trebuind să fie dotată cu unele suplimentare, eventual şi cu strapontine pentru cei care sunt la începutul formării propriilor forţe nucleare.

Acesta este contextul deosebit de delicat în care apare primul semnal serios de super-alarmă: Macron declară că-şi doreşte ca europenii să fie asociaţi oricărei renegocieri viitoare a tratatului NEW START (Strategic Arms Reduction Treaty) deoarece “nu putem să ne delegăm securitatea unui acord bilateral din care Europa să nu facă parte...Noua generaţie de acord pe care mi-o doresc , cea care va înlocui vechiul tratat, trebuie să facă obiectul unei activităţi intense şi al unei coordonări în cadrul Alianţei şi mai ales între bţările europene, dar presupune o implicare a europenilor în viitorul tratat”.

Este o schimbare fundamentală a marilor jocuri de securitate. Căci NEW START (în tradiţia celorlalte tratate de limitare şi reducere a armamentelor strategice) propunea plafoane obligatorii în privinţa aresnalelor americane şi sovietice, dar absolut nimic referitor la armele nucleare ce începeau să fie dezvoltate de puterile emergente. Fiecare dintre cele două puteri semnatare se angaja să nu deţină mai mult de 1.550 capete nucleare active şi să nu aibă în teren peste 700 de lansatoare active (adică cele pentru rachete intercontinentale, rachete balistice instalate pe submarine, sau bombardiere strategice precum B-2 sau B-52 (SUA) şi Tupolev 95 şi 160 (Rusia). Tratul acesta expiră în 2021 şi, în urmă cu două zile, Rusia a propus prelungirea sa pentru o periaodă de 5 ani.

Dar o reluare a tratativelor,spune Macron, înseamnă acceptarea de către NATO a unei relaţii de fond cu Rusia. Şi acest subiect şi-l doreşte inclus pe agenda discuţiilor din cadril Summitului Alianţei de la Londra. Aveţi aici transcrierea oficială a discursului lui Macron în cadrul întâlnirii cu Secretarul General al NATO, important deoarece vine după ce preşedintele francez a reluat şi a asumat poziţile anterioare la adresa NATO pe care, după cum ştiţi, a acuzat-o de a fi “în moarte cerebrală”:

Alianţa noastră are o istorie, are şi o geografie. Relaţia cu Rusia nu poate fi deci ceva imposibil de gândit, asta deoarece, din punct de vedere geografic, Rusia face parte din Europa. Respect profund preocupările şi interesele de securitate ale tuturor partenerilor noştri europenei şi le adopt în întregime. Le voi apăra întotdeauna cu prioritate. Şi ştiu şi ce asta reprezintă pentru istoria lor. Ei ştiu asta. Spre exemplu, acesta este sensul angajării noastre concrete în dimensiunea de disuasiune şi apoărare a NATO în Ţările Baltice şi în Marea Neagră, reafirmată în mod constant. Dar absenţa dialogului cu Rusia a făcut oare ca Europa să fie un continent mai sigur? Este în interesul stabilităţii europene de a nu aborda în mod frontal problema conflictelor îngheţate sau să lăsm ca situaţia în Ucraina să se degradeze în continuare?”

A doua mare chestiune în care Macron a dorit şi a reuşit să ridice acum capacul de pe o foarte delicată cutie a Pandorei este că cere ca, în mod oficial, aliaţii reuniţi la Londra, să ia în discuţie, pentru a le reformula în condiţiile acestui început de secol XXI, obiectivele strategice ale Alianţei: “ ...trebuie să ştim în faţa căror tipuri de riscuri se organizează NATO. Este o organizaţie de apărare colectivă, dar împotriva cui se îndreaptă ea? Cine este inamicul nostru comun? Care ne sunt subiectele comune?...Oare, aşa cum aud de multe ori, inamicul nostru de azi este Rusia? Este oare China? Oare vocaţia NATO este de a le desemna drept inamici? Nu cred. Inamicul nostru comun este terorismul vcare a lovit fiecare dintre ţările noastre”.

Să vedem ce se va decide pe aceste subiecte la reuniunea de la Londra, să vedem căruia dintre apelurile lui Macron i se va da ascultare şi atunci vom putea număra statele europene favorabile iniţiativelor pe care vrea să le lanseze, odată cu o discuţie foarte serioasă asupra statutului Turciei în Alianţă. Până atunci, Macron este satisfăcut că, dacă era “poate nevoie de un semnal care să trezească lumea (a wake-up call, acesta a fost dat şi mă felicit că prioritatea este mai degrabă să reflectăm la finalităţile şi obiectivele noastre strategice”.   

Dar să nu exagerăm. Mai există şi tradiţia binecuvântată a drumului de mijloc prin care se decide să nu se decidă nimic, astfel încât, destul de probabil, s-ar putea vedem că se confirmă constituirea unui “grup de stdiu la nivel înalt pentru studierea problemelor legate de strategia viitoare a NATO”, cea mai mare alianţă politico-militară din lume. Multă lume ar fi mulţumită cu o soluţie călduţă şi neangajantă, cel puţin până se va vedea cât de sălbit este Trump de procedura de impeachment în desfăşurare.

Personal, nu cred că se va putea ajunge foarte repede la rezolvarea temei fundamentale ridicate de Macron, acea negociere multilaterală pentru un nou tratat de limitare a armamentelor strategice. Drept care această hartă pre-apocaliptică este de cel mai mare inters pentru că vă indică, mai bine decât orice comentariu, miza reală a jocurilor posibile şi, mai ales, a celor care deja se anunţă imposibile:

  

blog
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite