Abdullah Öcalan şi dilema de securitate a Turciei

Pe 15 februarie 2013, în Diyarbakir, forţele de securitate ale Turciei au intervenit violent împotriva mai multor manifestanţi kurzi ce militau pentru eliberarea liderului PKK, Abdullah Öcalan. Incidentul, care s-a petrecut în ziua în care se împlineau 15 ani de la momentul arestării lui Öcalan, nu a fost unul izolat, manifestaţii asemănătoare având loc şi în alte localităţi din sud-estul ţării precum şi în Strassbourg.

Mai mult, în noiembrie 2013 aproximativ mii de persoane, dintre care o majoritate covârşitoare de etnici kurzi, luau cu asalt străzile Berlinului cerând delistarea PKK ca şi grupare teroristă, aşa cum aceasta este catalogată atât de Turcia cât şi de Statele Unite sau Uniunea Europeană.  Sub sloganul "Susţineti procesul de pace, ridicaţi interdicţia privind PKK"  mittingul a fost unul paşnic, însă conform organizatorilor, forţele de ordine berlineze au căutat orice posibil afiş sau mesaj care făcea trimiterea la Öcalan.

Povestea teroristului şef al Turciei începe în 1978, atunci când pe fondul luptei politice  interne obţine sprijinul financiar al KGB-ului pentru constituirea PKK. În timp ce kurzii luptau pentru propria independenţă, calculul sovieticilor era unul simplu şi binecunoscut ca şi modus operandi: slabirea statului şi preluarea controlului de către un guvern marxist.

Cu toate acestea, după destrămarea URSS, PKK nu este destabilizată aşa cum ar fi fost de aşteptat, ideologia rămânând fundamentul care a reuşit să transforme gruparea kurdă într-un actor important în regiunea Orientului Mijlociu.

Până în 1998, Öcalan reuşeşte să se refugieze în Siria profitând de sprijinul lui Hafez Al Assad însă, ca urmare a escaladării tensiunilor dintre Ankara şi Damasc este nevoit să fugă în mai multe ţări europene printre care Rusia, Italia sau Grecia. Făcând o paranteză, cazul acestuia scoate, printre altele, în evidenţă lacunele dreptului internaţional, în special ca urmare a imposibilităţii ajungerii la un consens privind definiţia fenomenului terorist, fapt datorat, în primul rând, intereselor diferite ale statelor. În acest sens, în 1998, guvernul turc cere Italiei extrădarea lui Öcalan, lucru împiedicat însă de celebrul avocat german Britta Böhler, ce reuşeşte să legitimeze acţiunile lui Öcalan demonstrând că reprezintă o luptă împotriva asupririi etnicilor kurzi. Mai apoi, pentru că tot vorbim de interesele diferite ale statelor, Turcia însăşi reprezintă un paradox prin susţinerea Hamas, dar condamnarea PKK.

Întorcându-ne la povestea lui Öcalan, acesta este reţinut în 1999 de un comando turc în Nairobi, Kenia, fiind adus şi judecat în Turcia, acolo este condamnat la închisoare pe viaţă, iar asta doar pentru că pedeapsa capitală a fost abolită ca urmare a negocierilor de aderare ale Turciei în cadrul Uniunii Europene.

De atunci şi până în prezent se află închis pe Insula Imrali din Marea Marmara, unde, deşi este singurul deţinut se află în paza a peste o mie de gardieni.

Citeşte în marea parte a timpului său, iar atunci când nu face acest lucru fie se ocupă cu scrierea memoriilor sau a altor lucrări de referinţă, fie se delectează cu micuţul radio sau televizorul pe care l-a primit cu puţin timp în urmă. În afara gardienilor, singurele persoane cu care intră în contact, destul de rar ca urmare a restricţiilor impuse, sunt membrii familiei, avocaţi sau lideri politici.

Capturarea sa nu a însemnat însă şi propriul sfârşit.  Unii analişti fac greşeala ca atunci când fac trimitere la Öcalan să folosească sintagma de  “fost lider al PKK” urmând ca mai apoi să vorbească despre importanţa imensă pe care acesta o are în mult discutatul proces de pace. Deocamdată, Öcalan nu este un fost,  istoria încă oferindu-i posibilitatea de a mai scrie câteva pagini. Un exemplu mult mai elocvent decât mişcările de masă ce manifestă pentru eliberarea sa se regăseşte în primăvara a anului trecut, atunci când într-un moment cu adevărat istoric, liderul cerea membrilor PKK retragerea armată de pe teritoriul Turciei. A fost singura autoritate ascultată, sute de soldaţi salutând mesajul, mărşăluind mai apoi către zona muntoasă din nordul Irakului.

Este o decizie luată în urma unor negocieri deloc uşoare care dă startul celei de-a doua încercări de pace între kurzi şi Ankara. O decizie care, deşi se aşteaptă să pună capăt unui conflict vechi de peste 30 de ani ce a lăsat în urma sa zeci de mii de victime, este privită încă cu scepticism. În luna mai a anului trecut, unul dintre liderii PKK, Ciger Gewker, oferea o declaraţie valabilă şi astăzi: „Ne aşteptăm ca partea turcă să fie sinceră în ceea ce priveşte discuţiile avute cu noi, pentru a ne atinge interesul comun. Următorul pas trebuie să îl facă Turcia şi mă refer aici implicit la condiţiile pe care ni le vor asigura în acţiunea de părăsire a ţării"

Pacea, acest obiectiv comun, riscă să devină un joc cu sumă nulă, căci dacă PKK ar accepta pe lângă retragere şi condiţia dezarmării ar echivala cu pierderea avantajelor tactice şi strategice, în timp ce la rândul său, Turcia priveşte revendicările kurde (printre care dreptul la educaţie şi justiţie în propria limbă) drept calea spre autonomie, iar mai apoi secesiunea teritoriilor din estul ţării. Cu toate acestea, contextul regional îi oferă lui Erdogan o şansă unică, permiţându-i apropierea de Regiunea Autonomă a Kurdistanului Irakian, condusă de Massoud Barzani.

Barzani a înţeles că Turcia este indiscutabil un partener mai comod decât regimul şiit de la Bagdad, sau cel alawit de la Damasc, ambele apropiate Iranului. Mai apoi, escaladarea jihadismului în Siria ar reprezenta un imens risc de securitate pentru propriul său regim.

În plus, AKP – partidul turc de guvernământ - pare la rândul său singura forţă politică deschisă dialogului. În aceste condiţii, regimul Erdogan ar putea fi dispus să recunoască un stat kurd pe actualul teritoriu irakian, în schimbul unor garanţii de securitate privind nerevendicarea şi neimplicarea acestuia  în teritoriile kurde aflate în Turcia.

Relaţia din ce în ce mai strânsă dintre Erdogan şi Barzani, precum şi politicile de soft power ale Ankarei, au reuşit să-i asigure Turciei securitatea energetică prin importul de gaze naturale din Kurdistanul irakian. În ciuda opoziţiei Bagdadului, o întreagă infrastructură a fost pusă în construcţie pentru ca Ankara să îşi poată satisface propriile nevoi. Nu trebuie să omitem şi implicaţiile pe care procesul de pace le-ar putea aduce regimului Erdogan, care pe lângă simpatia electorală ar putea diminua total rolul principalului său rival, Armata turcă. Să nu uităm că nu cu mult timp în urmă forumul legislativ a schimbat un paragraf al Constituţiei care oferea Armatei dreptul  de a interveni atunci când statul laic este pus în pericol. Acum, conform aceleiaşi Constituţii, Armata are doar rolul de a preveni ameninţările externe, în timp ce Erdogan vorbeşte printre altele despre interzicerea studenţilor de a folosi cămine mixte.

Pentru a demonstra încrederea reciprocă în proiectul comun, în noiembrie 2013 Erdogan şi Barzani vizitau împreună Diyarbakir. Gestului lor, i s-a alăturat şi cântăreţul kurd Shivan Perwer, care după ani de exil s-a întors întors în oraşul natal unde a susţinut un concert bilingv alături de alţi cântăreţi turci. Vizita a fost însă aspru criticată de către BDP, nimeni altcineva decât aripa politică a PKK, care îl acuza voalat pe Barzani că urmăreşte propriile interese politice. Era momentul în care viziunea dintre cele două grupări kurde se adâncea şi mai tare, cu atât mai mult cu cât însuşi Barzani refuzase să viziteze Diyarbakir la cererea BDP.

Pe fondul acestor tensiuni, PKK simte că este exclusă din negocierile unei posibile arhitecturi regionale, intensificând în replică cerinţele privind eliberarea lui Öcalan şi a altor membri ai grupării care se află acum în spatele gratiilor. Pe lângă mişcări de stradă pe teritoriul sau în afara Turciei, o puternică campanie internaţională intitulată Libertate pentru Abdullah Öcalan a fost lansată la Bruxelles, bucurându-se de susţinerea unor personalităţi cu renume la nivel mondial, printre care Antonio Negri sau Immanuel Wallerstein. La rândul să, prestigioasa revistă Time îl plasa pe Öcalan pe locul 65 în topul celor mai influenţi lideri mondiali ai anului 2013, lăudând deschiderea sa către dialog şi negociere.

Totodată asemănările dintre Öcalan şi Nelson Mandela - care a reuşit să devină un simbol mondial al păcii, deşi într-o perioadă a vieţii sale a făcut detenţie acuzat printre altele chiar de terorsim - nu au încetat să apară. Ca urmare a acestor presiuni, guvernul Erdogan pare a încerca transformarea lui Barzani în liderul suprem al kurzilor din Orient, încercând să-l treacă în plan secund pe Öcalan. Intervenţia brutală din 15 februarie demonstrează că Turcia nu este dispusă pentru graţierea sa. Este legitim până la urma ca Ankara să se întrebe cât de flexibil ar fi dialogul în libertate cu cel care ura Turcia mai mult ca oricine alt cineva.

Punerea în aplicare a acestui scenariu este, însă, mult mai complicată, iar problemele vin chiar din partea lui Bashar Al Assad, care în replică faţă de susţinerea vocală a Turciei pentru rebelii sirieni şi-a retras trupele armate din zona populată de kurzi în nordul Siriei, permiţând PKK să lupte şi să câştige aceste teritorii atât în dauna jihadiştilor cât şi în dauna forţelor rebele.

Drept urmare, PYD, formaţiunea condusă de Salih Muslim Muhammad a reuşit cu sprijinul PKK să se coalizeze ca principală forţă politică a kurzilor din Siria manifestându-şi în acelaşi timp susţinerea pentru partidul kurd Gorran din Irak, nimeni altul decât principalul adversar al grupării politice conduse de Barzani.Inclusiv  Murat Karaliyan, comandantul PKK din munţii Qandil, nu a ezitat să-şi facă publică opoziţia faţă de posibilitatea obţinerii celui de-al treilea mandat de preşedinte al lui Barzani în Regiunea Autonomă a Kurdistanului Irakian.

În momentul de faţă Ankara trebuie să evite escaladarea tensiunilor din estul ţării nu numai pentru că ar îngreuna procesul de pace, dar un asemenea fapt ar conduce către pierderea unui important capital elector al AKP.

Iar toate acestea în condiţiile în care în viitorul apropiat vor avea loc alegeri municipale, parlamentare şi prezidenţiale. La rândul său, eliberarea lui Abdullah Öcalan ar putea conduce totodată către slăbirea principalului aliat şi implicit modificarea status quo-ului din nordul Irakului, lucru de neacceptat de altfel pentru Turcia.

Barzani s-a dovedit a fi un cap de pod între turci şi kurzi, însă nu poate fi artizanul dezarmării PKK, cel puţin deocamdată. Există posibilitatea ca Erdogan să joace un joc periculos pentru Öcalan, întinzându-i aşa-numita capcană a negocierii pentru eliberare. Cu alte cuvinte, urmăreşte delegitimarea sa prin asocierea negocierilor de pace cu negociarea eliberării prin comiterea unor compromisuri. Este lesne de înţeles că acest joc se poartă în spatele cortinei şi nu în vizorul opiniei publice, însă, posibilitatea unei reuşite nu este exclusă, cu atât mai mult cu cât o parte din comandanţii PKK nu privesc cu ochi buni procesul de negociere. Să nu uităm totuşi că acest proces a început prin asasinarea în luna ianuarie 2013 a trei lideri importanţi ai PKK aflaţi în Paris.

Aşa cum spunea şi Ciger Gewker, mingea se află acum în terenul Turciei, iar problema kurdă trebuie gestionată cu mare atenţie cu atât mai mult cu cât reprezintă sursa unuia dintre cele mai lungi şi violente conflicte din lume. Evenimentele interne din Irak şi Siria ne arată că poporul kurd chiar dacă  a fost marele pierdant al Primului Război Mondial pare a deveni marele câştigător al acestui început de secol, însă, deşi Kurdistanul se consideră a fi o chestiune de timp, posibilitatea unui conflict armat între etnicii kurzi nu trebuie exclusă, deşi pare imposibilă în momentul de faţă.