Administraţia de la Washington, decizie istorică ce deschide speranţa revenirii la „acordul nuclear iranian”

Preşedintele american Joe Biden şi preşedintele iranian Ebrahim Raisi

Aceasta este a doua ştire, venind cvasi-simultan după cea privind parteneriatul strategic nelimitat între Rusia şi China, confirmare a faptului că este în curs o redesenare masivă a raporturilor de putere în zona euro-asiatică.

Administraţia Biden a decis să restabilească toate derogările americane privitoare la companiile străine şi celelalte ţări care, de acum, pot participa la activităţi şi programe nucleare civile din Iran fără să mai fie supuse sancţiunilor americane. Scopul urmărit este ca, în acest mod, să fie redeschisă realmente posibilitatea concretă  a unor discuţii tehnice detaliate privind activităţile de non-proliferare, odată cu încercarea de a transforma reactorul iranian de tip ARAK într-o instalaţie mai puţin primejdioasă, de a fi să controlat exportul din Iran de uraniu îmbogăţit şi de apă grea. Tehnic, explicaţia deciziei americane este că numai astfel se putea debloca impasul în care ajunseseră negocierile de la Viena şi doar prin acceptarea acestui prim mare compromis de către Washington se poate spera că în săptămânile următoare Iranul şi SUA vor putea să fie convinse să revină oficial în „acordul nuclear” din 2015 (JCPOA - Joint Comprehensive Plan of Action).

Atenţie, decizia americană NU anulează sancţiunile directe împotriva Iranului, numeroase, grele şi care au efecte foarte dureroase şi ample asupra economiei din această ţară. Dar sunt o deschidere certă în contextul internaţional de acum, asta pentru că semnalul american se produce în paralel cu certa schimbare a echilibrului din regiune dar şi în prezenţa unei presiuni certe a diverselor mari economii mondiale care vor să revină în modul de creştere economică şi au nevoie de un angajament ferm de stabilitate şi predictibilitate pe axa Asiei centrale şi în extensiile spre Mediterana-Marea Negră-Europa occidentală şi Golf.

Sunt în prima linie a celor interesaţi, ţările semnatare ale JCPOA: Rusia, China, Marea Britanie, Franţa şi SUA, marii actori ale căror economii şi investiţii importante în zonă sunt primejduite sau mereu încetinite de nesiguranţa viitorului apropiat şi relaţiilor bi şi multi-laterale cu Teheranul. Şi este vorba despre investiţii gigantice, parte a unor proiecte de importanţă continentală, segmente esenţiale ale circuitelor intercontinentale ale Noului Drum al Mătăsii şi gândirii strategice multi-dimensionale pe axele Nord-Sud şi Est-Vest. Totul pus în contextul singurei mari certitudini absolute pe care o transmit serviciile de informaţii militare: orice tip de conflict zonal are potenţialul imediat şi declarat de internaţionalizare dar şi poate duce la dezechilibrarea în continuare, extrem de gravă şi nimeni nu ştie pe ce durată de timp, a zonelor clasice de producţie din regiune. Cu un prim efect logic şi distrugător pentru foarte multe economii mici şi medii, poate nu numai: preţurile vor sări în aer şi, cel mai grav, se va mări dependenţa de sursele de producţie rămase care, fiecare în felul lor, vor încerca să-şi grupeze pe această bază statele-satelite.

Convorbirile de acum de la Viena au ca termen-limită finele acestei luni pentru rezolvarea „dosarului iranian”  şi americanii pun necesara presiune pentru ca gestul Administraţiei Biden să nu fie interpretat ca unul de slăbiciune sau ca o cedare în faţa noului parteneriat strategic nelimitat ruso-chinez, Ned Price, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, afirmând că „nu am ridicat sancţiunile împotriva Iranului şi nu o vom face atâta timp cât Iranul nu-şi va respecta angajamentele din cadrul JCPOA”.

Decizia americană „este bună, dar nu suficientă”, afirmă în replică oficialii iranieni, decişi să preseze la maximum pe linia momentului favorabil creat pe de o parte de presiunea constantă a ţărilor semnatare ale JCPOA, dar şi de necunoscutele privind viitoarea politică americană privind prezenţa militară în zona continentală a Orientului Apropiat (alături de cea din Asia Centrală, şi mai problematică) după episoadele retragerilor conjugate din Afganistan şi Irak unde, spre exemplu, doar anul trecut, China a investit 10 miliarde de dolari.

Dar, pentru discuţia de azi, este important de ştiut că, la mijlocul lunii trecute, miniştrii de externe chinez şi iranian au anunţat că a început să fie aplicat Acordul strategic de cooperare pe 25 de ani, semnat în 2021, acord în termenii căruia chinezii au făcut deja investiţii foarte importante în sectoarele petrolier şi în industria petrochimică din Iran, dublându-le cu susţinerea proiectelor de transport multi-modal.

Oricum, în perspectiva relaţiilor istorice sau a construcţiilor contemporane, Iranul este în punctul central obligat de trecere şi, indiferent de natura soluţiei finale la care se va ajunge, ea va influenţa raporturile de forţe viitoare pe scena internaţională. Este aproape imposibil de estimat dacă, aşa cum speră generalii subordonaţi gândirii lor limitate la coordonatele Războiului Rece, va prevala încercarea de rezolvare a tensiunilor printr-un nouă conflagraţie generală. Argumentul fiind că doar astfel s-ar putea recrea un moment favorabil pentru implantarea unei noi soluţii din formarea ONU şi instituţiilor sale de control şi management de conflict, ajunse acum doar o umbră a bunelor intenţii iniţiale.

Pe de altă parte, poate să existe şi varianta în care personal cred din ce în ce mai tare, anume că, dincolo de aceste discuţii, există mereu marea negociere şi seria de contacte directe care elimină, totuşi, faza finală a unei mari conflagraţii mondiale. Înlocuind-o cu astfel de reaşezări, desigur niciodată pe deplin convenabile tuturor, dar nici bomboane într-atât de amare încât să nu fie imposibil de înghiţit odată cu setul de băuturi energizante presupus de un acord între competitori istorici.

S-a ajuns de ceva vreme ca interesele economice majore, cele deţinute de proprietari nevăzuţi şi cu atât mai sensibil şi puternici, să poată fi chiar ameninţate în mod direct şi, în consecinţă, marile imperii (parţial suprapuse pe geografii) să rişte destabilizări şi, doamne fereşte, căderi la burse. Mai ales în zona ţărilor subsidiare, producătoarele de energie din Orientul Apropiat.

Regrupările de acum pot semnala dorinţa tuturor, chiar a tuturor, de a ajunge la o formulă acceptabilă a ordinii mondiale bazată pe investiţii naţionale în circuitele de inter-conectivitate. În dilema iraniană, cred asta este miza profundă a eforturilor de pace, aceeaşi care se pune în cazul tuturor „zonelor de pasaj” între marile puteri continentale sau maritime ale timpului nostru.

În acest caz, pentru a înţelege şi propria noastră hartă de viitor, să ne uităm la punctele strategice de conexiune pe care am ştiut să ni le construim de diversele rute între interesele care ne înconjoară.