Ambiţiile Turciei devin prea mari pentru NATO
0
NATO reprezintă cea mai puternică organizaţie militară din lume, în primul rând pentru că reuşeşte să propage forţă la nivel global, dar şi pentru că odată cu siguranţa militară, NATO propagă şi stabilitate pentru membrii săi.
Turcia a fost mult timp singurul stat musulman din NATO şi din acest motiv unul din cele mai stabile din lume. După atentatele din 11 septembrie 2001, întregul rol geopolitic al Turciei a fost resemnificat.
Ankara a devenit un pivot esenţial pentru NATO, dar mai ales pentru Statele Unite. Astfel, începând cu 2004, Turcia a devenit al doilea stat ca număr de militari implicaţi în operaţiunile Alianţei, după SUA. Conflictele din Irak şi Afganistan şi mai apoi disensiunile cu Rusia au adus Turcia în prim-plan, serviciile secrete turceşti fiind în prima linie atât în zona Mării Negre cât şi în Orientul Mijlociu.
Relaţiile dintre Ankara şi Washington au suferit o răcire evidentă după tentativa de lovitură de stat din iunie 2016. Atunci, Erdogan a acuzat voalat CIA de implicare şi a început un război diplomatic cu Statele Unite pentru expulzarea clericului Fethullah Gülen. A urmat apoi strângerea relaţiilor cu Rusia şi achiziţia de sisteme anti-aeriene ruseşti S-400.
Pe lângă apropierea suspectă de Rusia, Turcia a continuat şi exploatarea unor conflicte mai vechi cu Grecia şi Franţa, ambele fiind membre NATO
Marea Mediterană - casus belli
Rivalitate dintre grecii creştin-ortodocşi şi turcii musulmani merge multe secole în urmă dar actualele graniţe dintre cele două state au fost stabilite prin tratatul de la Lausanne din 1923.
Un punct de cotitură în relaţiile turco-elene a fost reprezentat de invazia Ciprului de către trupele turceşti din 1974. Pentru a păstra aparenţa tratatului de Lausanne, Ankara nu a anexat Nordul Ciprului, dar a forţat înfiinţarea unui stat al ciprioţilor turci şi este singura ţară care recunoaşte respectivul stat. Această rană nu a fost niciodată închisă, disensiunile dintre Ankara şi Atena au fost constante pe durata ultimelor decenii.
Odată cu consolidarea puterii lui Erdogan, Turcia a devenit din ce în ce mai conflictuală în zona Mării Mediterane, principalul diferend cu Grecia fiind împărţirea resurselor de gaz din zonă.
Turcia a trimis deja nave de foraj petrolier şi gazifer pe coasta Ciprului însoţite de nave militare iar în propaganda internă, Erdogan se laudă cu agresivitatea demersului. Ankara a revendicat apele aflate la o distanţă de 200 de mile de coasta sa, încălcând dreptul de proprietate asupra unei părţi a Mediteranei care intră în zona economică exclusivă a statului elen.
Grecia este incapabilă economic şi militar să poarte o dispută cu Turcia, dar se bazează pe sprijinul UE şi al altor state NATO. Astfel, fiecare incursiune a avioanelor turceşti în spaţiul aerian elen este însoţită de proteste de la Atena şi Bruxelles.
Doctrina turcească în Mediterană este temperată în ultima vreme de Franţa, un jucător major atât în UE cât şi regional. Parisul este tot mai deranjat de pretenţiile Ankarei şi îi reproşează acţiunile militare din Siria, Irak şi Libia.
După ieşirea Marii Britanii din UE, Franţa a rămas singura putere nucleară din Uniune şi dacă Germania îşi arogă titlul de ”motorul Europei”, Franţa vrea să fie ”jandarmul Europei” iar Mediterana este un punct esenţial pentru decidenţii de la Elysee.
Turcia putere regională
Nu trebuie să uităm nicio clipă că Turcia este continuatoarea Imperiului Otoman. Dacă într-o lume unipolară sau bipolară Turcia putea să fie considerată o putere regională cuminte care depinde tehnologic şi financiar de centru, în actuala lume multi-polară Ankarea vrea să-şi joace toate cărţile.
Poziţia geografică aşează, din start, Turcia într-un spaţiu cheie. Poarta spre Orient, legătură cu Uniunea Europeană, strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ieşirea la Marea Mediterană şi Marea Neagră. La asta se adaugă o populaţie de peste 85 de milioane de locuitori, a 18 economie din lume (https://worldpopulationreview.com/countries/countries-by-gdp) şi a doua ce mai numeroasă armată din NATO dar şi arsenalul nuclear american găzduit în baza militară de la Incirlik.
Este important de menţionat că Turcia este condusă de Racep Tayyip Erdogan încă din 2003. Acesta a reuşit să-şi creeze un sistem de putere personal şi conduce statul turc cu mână de fier. Puşcăriile Turciei sunt pline cu adversari politici şi jurnalişti ce criticau puterea, mai ales după puciul nereuşit din 2016. Practic, Turcia s-a îndepărtat de valorile democratice dar acest lucru nu face decât să-i crească ambiţiile imperiale.
Cu un lider ce conduce ţara cu mână de fier din 2003, Turcia a început să-şi lărgească interesele geopolitice din Balcani în Palestina şi din Caucaz la Bruxelles.
Reţeaua de interese a Ankarei
Erdogan a înţeles că Turcia nu va intra niciodată în Uniunea Europeană, opoziţia este prea puternică atât din partea Greciei cât şi a Franţei. Din momentul în care a realizat acest lucru a început să privească Uniunea ca pe un adversar şi să o şantajeze constant cu valurile de migranţi.
În Balkani, Turcia este cel mai puternic stat NATO iar în Marea Neagră este singura contrapondere reală la flota rusească. Astfel, Ankara a început un joc periculos de balansare între SUA şi Rusia. În Marea Neagră se poziţionează ca stat NATO şi joacă împotriva intereselor ruseşti iar în Caucaz şi Orientul Mijlociu se poziţionează împortiva intereselor americane.
Deşi lira turcească şi-a pierdut mult din avânt iar economia a scăzut şi ea pe fondul crizei sanitare, Turcia lansează proiecte din ce în ce mai ambiţioase. În Caucaz propune un proiect numit ”Platforma celor 6 ţări” care să fie o zonă de colaborare între Azerbaidjan, Rusia, Turcia, Georgia, Armenia şi Iran. Acceptă banii chinezilor şi anunţă mari proiecte de infrastructură, mai ales în Istanbul, şi creşte exponenţial cheltuielile de înarmare. A schimbat radical abordarea în cazul problemei kurde devenind mult mai agresivă. În ultimii ani, Turcia a lansat operaţiuni complexe atât la sol cât şi în aer împotriva poziţiilor kurde. Unele rapoarte sugerează chiar că serviciile secrete turceşti au colaborat cu ISIS împotriva kurzilor.
Practic, toată strategia Ankarei în raport cu Orientul Mijlociu a suferit modificări. Erdogan încă visează la fostul Imperiul Otoman şi la zona sa de influenţă din Orientul Mijlociu.
În acest mod trebuie privită implicarea tot mai activă a Turciei în Siria, Irak, Libia şi mai nou în conflictul israelo-palestinian. De departe cel mai mediatizat dosar în ultima perioadă a fost cel palestinian. Astfel, Turcia a început să se implice activ pentru a transmite în toată lumea musulmană că Ankara este pregătită şi capabilă să lupte pentru palestinieni.
Jocul lui Erdogan în conflictul israelo-palestinian are, pe lângă componenta de PR, şi o componentă economică. Acesta îşi doreşte exploatarea petrolului din Marea Mediterană fără implicarea Israelului, Greciei sau a Ciprului.
Implicarea Turciei în Palestina are două componente: Coridorul turco-palestinian şi Pactul de securitate dintre Turcia şi Palestina.
Coridorul turco-palestinian se vrea a fi, conform Jerusalem Post, un pas major pentru excluderea Israelului din exploatarea gazelor naturale din Marea Mediterană. Mai exact, Ankara vrea să exporte modelul culoarului pe care-l foloseşte cu Libia. Îşi doreşte un acord cu Gaza, sub comanda Hamas, pentru a avea acces la drepturile de apă şi energie de pe coasta Israelului. Liderii Hamas vor renunţa bucuroşi la orice pretenţii de exploatare în schimbul unui ajutor militar din partea Ankarei.
Pactul de securitate dintre Turcia şi Palestina a fost semnat de Erdogan şi Autoritatea Palestinian în 2018 şi aprobat pe 8 iunie 2021 de către Consiliul Naţional de Securitate. Acest acord oferă Turciei posibilitatea de a pune la dispoziţia palestinienilor facilităţile Academiei de jandarmerie şi gardă de coastă pentru antrenamentul trupelor palestiniene. Este evident că acest ”pact de securitate” vine în completarea coridorului de transport şi nu face decât să securizeze investiţia.
Deşi planul turcesc este contestat de Israel, SUA şi UE are totuşi şi aliaţi în Iran şi Qatar.
Este loc în NATO pentru ambiţiile Turciei?
Interesele Turciei au început de ani buni să nu mai coincidă cu interesele Alianţei Nord Atlantice. Fie că vorbim de jocurile geopolitice sau de îndepărtarea de rapidă de valorile democraţiei, este clar că Ankara îşi construieşte un alt drum.
După achiziţia sistemelor de rachete S-400 din Rusia, Turcia nu mai este un membru de încredere al NATO. Dacă peste conflictul cu Grecia, chiar şi peste cel cu Franţa se putea trece, SUA nu vor trece niciodată peste relaţiile prea apropiate între Ankara şi Moscova. Cel mai puternic stat NATO de la Marea Neagră fraternizează cu inamicul.
Noua administraţie americană nu va avea un discurs la fel de violent ca Trump, dar va acţiona mai mult şi mai direct. Erdogan nu-şi poate asuma, mai ales intern, o retragere din achiziţia sistemelor S-400 aşa că va continua şi va instala sistemele de rachete. NATO nu poate integra sistemul de apărare turcesc în sistemul unit NATO iar acest lucru va afeca din plin relaţia dintre Alianţă şi Ankara.
Turcia lui Erdogan pare sau vrea să pară pregătită pentru următorul pas. Îşi doreşte să joace mult mai puternic în Mediterana dar şi în Orientul Mijlociu iar statutul de membru NATO pare s-o stingherească.
S-a discutat despre mutarea arsenalului nuclear american din Turcia în alte state NATO din Europa de Est. Dacă se va întâmpla acest lucru, acela va fi semnalul că Turcia a părăsit, de facto, Alianţa.
Se încarcă comentariile...
