America, Iranul şi revigorarea JCPOA: Între dilema lui Schrödinger şi momentumul vienez

De când Donald Trump a devenit preşedinte în 2017, relaţiile SUA-Iran s-au deteriorat constant. Această tendinţă descendentă a relaţiilor s-a accelerat după retragerea Statelor Unite din Planul Comun şi Cuprinzator de Acţiune (JCPOA), în mai 2018, urmată de impunerea unui nou set de sancţiuni de către administraţia americană, cunoscut sub numele de maximum pressure.

Nici măcar presiunea pandemiei asupra Iranului – unul dintre cele mai afectate state de Sars Cov-2 – nu a determinat administraţia Trump să renunţe la o parte din sancţiuni.  

Iniţial, Iranul a răspuns prin ceea ce este caracterizat drept „răbdare strategică” şi a încercat să-i convingă pe semnatarii europeni ai JCPOA (Franţa, Germania şi Marea Britanie) să ia măsuri pentru a uşura dificultăţile economice, financiare şi sociale cauzate de noile sancţiuni ale SUA. Iranul a reacţionat cu precauţie chiar şi faţă de gestul Washingtonului de a-l elimina pe generalul Qassem Soleimani, comandantul forţei Quds a IRGC. Extinderea sancţiunilor asupra Iranului era menită să îngrădească atât finanţarea grupurilor proxy iraniene – cele care îi asigură în mare parte hegemonia regională – dar şi să devină un avantaj într-un viitor proces de negociere pe care Donald J. Trump l-ar fi agreat într-un posibil al doilea mandat. Însă orice strategie nesusţinută de un plan de rezervă are tendinţa de a genera efecte perverse. Condiţiile articulate de fostul secretar de stat al administraţiei Trump, Mike Pompeo, au provocat identitatea duală a Iranului – statală şi revoluţionară – astfel încât răspunsul de la Teheran a venit sub forma reluării îmbogăţirii de uraniu. Dacă în 2017 Iranul avea 102 kg de uraniu îmbogăţit (HEU- Highly Enriched Uranium) – cantitate deţinută în conformitate cu prevederile JCPOA – anul acesta la începutul lunii aprilie cantitatea de HEU deţinută de Republica Islamică era de 2,5 tone, ajungând la o capacitate de îmbogăţire de 19,75%, echivalentă celei din 2010 când, conform mai multor experţi, Iranul se afla la trei luni distanţă de obţinerea armei nucleare. 

De aproape 20 de ani Occidentul este fixat pe programul nuclear al Iranului. Din 2003 până în 2012 nu s-a ajuns la nici un fel de înţelegere care să dureze mai mult de câteva luni. Negocierile pozitive au început să capete contur abia spre finalul lui 2012, iar în 24 noiembrie 2013 s-a ajuns la un acord interimar – JPOA –  fiind nevoie de încă 18 luni pâna la semnarea unui acord final – JCPOA – la 14 iulie 2015. Procesul diplomaţiei nucleare dintre P5 + 1 (SUA, Franţa, Marea Britanie, China, Rusia plus Germania) şi Republica Islamică Iran a fost, în realitate, o adevărată saga internaţională care a mai implicat cel puţin încă cinci state şi sute de specialişti. Turcia, Brazilia, Oman, Israel, Arabia Saudită au oferit expertiză, canale diplomatice back door, sau li s-a cerut feedback-ul după fiecare etapă a negocierilor (în special în cazul Israelului). 

Decizia domnului Trump de a retrage SUA unilateral, la 8 mai 2018, din acordul nuclear a distrus o realizare diplomatică multilaterală de 12 ani şi a reactivat tensiunile cu Teheranul. Retragerea SUA a anulat toate restricţiile fundamentale asupra programului nuclear iranian, afectând astfel o abordare (dovedită a fi benefică) de combatere a proliferării, bazată pe verificare şi monitorizare internaţională. SUA au neglijat autoritatea şi competenţa organului de supraveghere al ONU – AIEA (Agenţia Internaţională a Energiei Atomice) – au subminat încrederea internaţională în diplomaţia multilaterală şi în Consiliul de Securitate al ONU,  punând astfel în pericol arhitectura globală de neproliferare nucleară. 

Prima parte a lunii aprilie a marcat începutul unui nou proces diplomatic printr-o serie de întâlniri şi discuţii la Viena, unde, după o serie de întâlniri bilaterale anterioare, părţile implicate în JCPOA au făcut un prim pas concret spre reluarea negocierilor şi revenirea SUA în acord, precum şi spre anularea paşilor făcuţi de Iran în afara prevederilor din JCPOA. Fereastra de oportunitate este încă deschisă iar lucrurile ar trebui să meargă mai uşor şi mai repede decât acum patru ani când, practic, s-a plecat de la zero. Atât la Washington cât şi la Teheran sunt aceleaşi administraţii care au negociat JCPOA, iar cele doua părţi se cunosc foarte bine, şi chiar dacă componenţa echipei de negocieri a SUA nu mai este chiar aceeaşi – John Kerry fiind acum trimis special pentru probleme climatice, William Burns a fost numit director al CIA iar Jake Sullivan este consilier naţional pe probleme de securitate – prezenţa E. S. Wendy Sherman în cabinetul Joe Biden şi (re)desemnarea domniei sale ca lider al noii echipe, alături de numirea lui Robert Malley ca trimis special pentru Iran, semnalizează destul de clar şi coerent că noua administraţie americană doreşte reluarea negocierilor cu Iranul. De cealaltă parte, Javad Zarif şi Abbas Araghchi sunt aceiaşi care au negociat din partea iraniană din 2013 încoace.  

Pro şi Contra JCPOA 

O discuţie serioasă despre programul nuclear iranian şi despre JCPOA nu poate exclude scopul real al acestora. Pentru iranieni toate scenariile nucleare reprezintă o metodă de a atrage atenţia comunităţii globale, forţând astfel actorii importanţi din sistemul internaţional, în principiu Marile Puteri, să îi acorde atenţie, deoarece după patruzeci de ani de izolare Iranul ştie că trebuie să redevină relevant. Nici identitatea imperială persană, nici starea economică sau răbdarea societăţii nu mai permit regimului din Teheran să se mulţumească cu status quo-ul instinctului de conservare. Aventurile hegemonice regionale nu mai sunt suficiente pentru a satisface mândria urmaşilor lui Darius şi Cirus cel Mare iar factorii de decizie iranieni au resimţit asta din plin, Revoluţia Verde din 2009 regăsindu-şi spiritul în iarna anului 2017 şi doar pandemia pare să fi reuşit să domolească, cel puţin temporar, neliniştile şi revoltele sociale. 

Pentru Occident JCPOA este o unealtă geopolitică / strategică pentru limitarea emergenţei Iranului ca hegemon regional. Însă dincolo de subtextul camuflat în text, acordul nuclear iranian chiar are un rol tehnic extrem de important: este un Agrement de Control al Armelor (ACA) dar şi un acord pe termen lung care are capacitatea de a opri proliferarea nucleară militară din Iran până în 2041, interval în care Republica Islamică este obligată, conform prevederilor JCPOA, să ratifice Protocolul Adiţional, astfel încât folosirea HEU în scopuri militare ar intra direct sub incidenţa NPT (Tratatul de Neproliferare Nucleară). 

Numeroasele dezbateri dintre cele două tabere, pros şi cons, au pus în discuţie nu atât slăbiciunea acordului, cât a negocierilor în sine, tabăra cons acuzând Marile Puteri, în special SUA, că au făcut prea multe concesii Iranului. JCPOA are 159 de pagini, de aici şi conceptul comprehensiv, iar textul complet poate fi găsit aici şi o variantă pe scurt, aici. O altă critică este legată de ceea ce opozanţii acordului numesc Sunset Clause, adică o clauză terminală care ar pune capăt obligaţiilor Iranului de a se conforma limitării producţiei de HEU şi a altor componente necesare producerii unei capabilităţi nucleare. JCPOA nu are Sunset Clause iar Protocolul Adiţional este exact garanţia pe care criticii o omit din discuţii, acest amendament neavând dată de expirare.  

În ceea ce priveşte problema rachetelor balistice, Iranul nu va face niciodată o astfel de concesie, argumentul suprem al Teheranului făcând trimitere la războiul cu Irakul condus de Saddam Hussein. Pentru Iran perioada 1980-1988 este deja o lecţie învăţată şi nu va renunţa niciodată, cel puţin nu în termenii sugeraţi de critici, la capabilităţile proprii de apărare. Mai mult, un stat cu profilul revoluţionar al Iranului nu va accepta niciodată un joc cu sumă zero. 

Proxy-urile iraniene sunt un alt subiect de dispută invocat în discuţiile privind JCPOA, însă realitatea este că întreg Orientul Mijlociu este înţesat de grupuri proxy, finanţate din toate părţile – est, vest şi rest. Dacă apreciem că Iranul fără armă nucleară este deja o ameninţare la adresa securităţii regionale, deja profund afectată, să ne imaginăm ce ar însemna un Iran înarmat nuclear. 

Wendy Sherman spunea în 2016 (înainte de alegerile prezidenţiale din SUA) că nu există nimic care să garanteze dincolo de orice îndoială că Iranul va respecta acordul nuclear, la fel cum nimic nu garantează că următorul preşedinte american nu va retrage SUA din JCPOA. Pe de altă parte, mutatis mutandis, aceleaşi pricipii se aplică şi celorlalte cinci state nucleare semnatare ale JCPOA. Însă dupa 41 de ani de sancţiuni şi izolare, regimul din Teheran ştie că are cea mai bună şansă de supravieţuire doar prin reintegrarea ţării şi a economiei în sistemul internaţional.  

JCPOA este un acord politic, nu are constrângeri legale şi este durabil doar dacă: (1) este foarte bun şi (2) este în interesul tuturor părţilor să îl respecte. Tratatele nu crează garanţii finale, indestructibile. Statele se retrag din tratate destul de des. Însă, de obicei, statele au un contingency plan – un plan de rezerva – atunci când o fac. SUA nu avea nici un plan de rezervă. Optiunea militară, desi considerată, nu este o soluţie. Revenirea la JCPOA în formula completă este o prioritate de top din mai multe motive: (1) pe termen lung s-ar putea negocia un sequel, pentru o perioadă mai lungă, cu obligaţii mai puternice; (2) ajungerea la un acord politic pentru a pune capăt războiului din Yemen; (3) dezvoltarea sprijinului regional pentru o eventuală retragere a SUA din Afganistan; (4) stabilirea scenei pentru o discuţie regională mai amplă pentru limitarea rachetelor balistice; şi nu în ultimul rând, (5) JCPOA poate reprezenta o piatră de temelie pentru viitoarele acorduri de limitare / reducere a arsenalului nuclear internaţional. 

Arhitectura globală de neproliferare constă din structuri ale tratatelor, care sunt formale şi obligatorii din punct de vedere juridic, împreună cu înţelegeri informale care nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic în termenii tratatului, dar care au contribuit totuşi la stabilirea normelor datorită naturii lor politice. Adesea, un astfel de caracter dublu duce la neconcordanţe care sunt, inevitabil, rezolvate atât în ​​termeni de politici de putere atât regionale, cât şi globale. Parametrii acordului nuclear cu Iranul reflectă această realitate, expunând în acelaşi timp limitările arhitecturii actuale. Punctul slab al arhitecturii globale este că, conceptele şi definiţiile din NPT au rămas îngheţate în timp, în timp ce tehnologia nucleară a evoluat.  

În perioada 2012-2013 se presupunea că Iranul ar fi la trei luni distanţă de a avea suficientă cantitate de HEU pentru un singur dispozitiv nuclear. Conform acordului intermediar – JPOA (Joint Plan of Action) – semnat la 24 noiembrie 2013, intervalul necesar producerii unei arme nucleare a fost extins cu minim un an. Raţiunea politică din spatele JPOA a fost aceea că, în cazul în care Iranul încalcă termenii acordului intermediar, comunitatea internaţională ar avea suficient timp pentru a crea un răspuns credibil pentru a descuraja Iranul. Poziţia consecventă a lui Barack Obama a fost că SUA vor face „orice ar fi nevoie” (un eufemism care acoperă şi folosirea mijloacelor militare) pentru a împiedica Iranul să obţină o armă nucleară. Totuşi, premierul israelian Benjamin Netanyahu a considerat că, capacitatea nucleară a Iranului ar fi trebuit să fie anulată în totalitate, în special din cauza atitudinii ostile a regimului revoluţionar iranian faţă de Israel. Prin urmare, abordarea lui Netanyahu a fost aceea că orice înţelegere era o înţelegere proastă şi singura opţiune era înăsprirea sancţiunilor economice până când regimul s-ar fi prăbuşit şi ar fi putut fi înlocuit cu unul mai moderat, mai prietenos. Această abordare se baza pe două ipoteze discutabile: în primul rând pe aceea că, comunitatea internaţională ar fi fost acord să înăsprească sancţiunile şi să le menţină pe o perioadă nelimitată de timp, iar în al doilea rând, pe ipoteza că regimul curent ar fi înlocuit cu unul moderat care ar fi mai puţin naţionalist în ceea ce priveşte programul nuclear.  

Viena 2021 momentum  

În perioada 5-9 aprilie a. c. statele semnatare ale JCPOA s-au întâlnit la Viena pentru a relua negocierile nucleare. Noua formulă pare a fi P4 + 1 + 1 şi Iran, întrucât cele două delegaţii – cea americană şi cea iraniană – nu au dorit să se întâlnească direct, discutând şi făcând schimb de informaţii prin intermediul europenilor. În momentul reluării discuţiilor s-a stabilit ca până în luna mai să se încerce găsirea unei soluţii, dificultăţile fiind mai degrabă de natură politică decât de natură tehnică. Desigur, un rol foarte important în acest format îl are AIEA, organism care, de altfel, are cel mai important rol în controlul şi verificarea activităţilor nucleare. 

Sursă: Twitter

Vice-ministrul de externe al Iranului, Abbas Araghchi, a condus delegaţia iraniană la Viena iar Enrique Mora, secretarul general adjunct al UE, a prezidat şedinţa Comisiei mixte. Araghchi a declarat la începutul reuniunii: „Iranul este gata să înceteze măsurile de neconformitate şi să revină la implementarea integrală a JCPOA de îndată ce sancţiunile vor fi ridicate”. Echipa diplomatică a SUA a fost condusă de trimisul special pentru Iran, Robert Malley, care s-a întâlnit separat cu membrii P4 + 1. 

Sursă: Twitter 

Reprezentanţii E3 (Franţa, Germania şi Marea Britanie) l-au îndemnat pe Araghchi să accepte angajamentul direct cu SUA, spunând că propunerile administraţiei Biden au fost „mai mult decât rezonabile”, Washingtonul venind pentru prima oară în istoria diplomaţiei nucleare dintre P5 +1 şi Iran cu propunerea de a ridica sancţiunile care sunt incompatibile cu prevederile JCPOA, în forma în care acesta a fost garantat de administraţia Obama. Cel mai vehement în acest sens a fost reprezentantul Franţei care a considerat că poziţia Iranului este maximalistă şi inutilă. De altfel, Franţa a adoptat o poziţie destul de reţinută înainte de întâlnirea de la Viena, preşedintele Emmanuel Macron declarând în luna februarie, într-un interviu pentru Al Arabiya, că excluderea statelor regionale de la discuţiile nucleare este o mare greşeală. Însă o astfel de propunere este nerealistă, deoarece Iranul nu ar accepta niciodată implicarea statelor regionale în nici un fel de discuţii legate de JCPOA. Un motiv major pentru refuzul Iranului de a accepta participarea statelor regionale la orice renegociere a JCPOA este mândria naţională. Ar fi foarte greu pentru Teheran să accepte că Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite ar avea un drept de veto asupra relaţiilor sale bilaterale cu alte ţări. 

Trecând peste micile inconveniente inerente unei întâlniri cu un astfel de profil, Viena ar putea reprezenta un pas mic către un momentum semnificativ. Europenii, împreună cu China şi Rusia, s-au întâlnit cu iranienii, acţionând ca mesageri între Washington şi Teheran, în încercarea de a acoperi decalajul de comunicare, reuniunea de la Viena urmând astfel modelul discuţiilor de proximitate. Aceasta este o încercare creativă de a depăşi impasul actual. Este o soluţie pentru moment, dar nu este o soluţie pe termen lung. Chiar şi cu cei mai buni intermediari, posibilitatea comunicărilor greşite şi a neînţelegerii este mare. Echipa Biden ar trebui să urmeze rapid o cale realistă pentru restabilirea comunicărilor diplomatice directe şi bilaterale cu Iranul. Având în vedere calendarul politic al Iranului – alegerile prezidenţiale din iunie – obiectivul ar trebui să fie atingerea şi îndeplinirea a cât mai multe obiective înainte ca administraţia Rouhani să părăsească cabinetul în august. Cel mai important aspect este stabilirea unei „foi de parcurs” care să stabilească clar obiectivele şi calendarul următoarelor întâlniri, deoarece, cel puţin teoretic, un astfel de pas va oferi mai multă claritate în ceea ce priveşte scopul final. Un proces simultan înseamnă că niciuna dintre părţi nu trebuie să facă primul pas. Este greu de imaginat că iranienii vor continua negocierile fără să ştie exact când vor fi ridicate sancţiunile. Paşii incrementali şi realişti sunt cel mai bun mod de a reduce tensiunile regionale şi de a evita conflictele potenţial dezastruoase. 

Flexibilitate eroică vs. radicalzare Haredi 

La finalul săptămânii în care părţile semnatare ale JCPOA se reuniseră la Viena pentru a discuta viitorul acordului, instalaţia nucleară iraniană de la Natanz a fost afectată de un atac cibernetic care a provocat pagube majore principalului centru de îmbogăţire a uraniului din Iran. Atacul de la Natanz a fost efectuat în timpul vizitei secretarului american al apărarii, Lloyd Austin, ceea ce poate ridica cel puţin două întrebări la Teheran: (1) ştiau SUA despre atac, iar daca da, de câtă vreme?; şi (2) au fost SUA implicate? Ca o mică paranteză ar trebui subliniat că vizita domnului Austin este prima vizită oficială a unui membru al cabinetului Biden în Israel, iar trimiterea unui militar nu este întâmplătoare. Preşedintele Biden îşi doreste concluzionarea JCPOA, dar, în acelaşi timp, doreşte să transmită un mesaj de asigurare Israelului, iar prezenţa unui general cu patru stele (r.) este cel mai bun semnal în acest sens. Este important să subliniem că instalaţia nucleară de la Natanz este supravegheată de AIEA, conform cadrului acordului nuclear, permiţând Iranului să utilizeze un număr limitat de centrifuge. Cu toate acestea, acum câteva zile, Ali Akbar Salehi (directorul Organizaţiei pentru Energie Atomică din Iran, divizia nucleară civilă a ţării) a declarat pentru televiziunea de stat iraniană că s-a iniţiat îmbogăţirea la 60%, centrifugele producând acum 9 grame pe oră, dar aceasta va scădea la 5 grame pe oră în zilele următoare. 

„Iranul anunţă începerea îmbogăţirii cu 60% a uraniului”. Sursă: Radio Farda 

Iranienii consideră că Israelul este în spatele atacului, teorie susţinută chiar şi de o parte a presei israeliene. Prim-ministrul Netanyahu nu este la prima încercare (şi cu siguranţă nici la ultima) de a submina JCPOA. Cea mai mare temere a domniei sale nu este reprezentată de un posibil succes al negocierilor, ci, mai degrabă, de ceea ce va urma. Programul nuclear civil al Iranului va intra (din nou) în legalitate, fiind supus celor mai stricte verificari din partea AIEA, astfel, orice viitoare tentativă de atac aerian sau subminare a site-urilor nucleare din partea israeliană, devine nelegitimă. Desigur că această strategie este menită să provoace o reacţie a Teheranului deoarece orice răspuns militar iranian ar paraliza orice tentativă occidentală de a relua negocierile. Pe de altă parte, există şi voci care critică atitudinea defensivă a Iranului, care, cel puţin momentan pare să absoarbă cu stoicism toate loviturile presupuse israeliene. Însă pentru cunoscătorii regiunii nu este o mare surpriză această strategie a Teheranului. Este o ciocnire între ceea ce trei foşti şefi ai Mossadului (Tamir Pardo, Meir Dagan şi Efraim Halevy) au numit „radicalizare Haredi”, adică portretizarea Iranului în ceea ce Benjamin Netanyahu numeşte „ameninţare existenţială”, şi „flexibilitatea eroică” a Iranului, prin care liderii de la Teheran îşi justifică fie lipsa de reacţie în faţa atacurilor israeliene, fie compromisurile făcute în timpul negocierilor pentru JCPOA.  

Conceptul de radicalizare Haredi a fost introdus de Efraim Halevy, care demantelează mitul ameninţării existenţiale, admiţând că Iranul prezintă, într-adevăr, un pericol la adresa Israelului, dar nu unul existenţial. Halevy s-a opus în nenumărate rânduri între 1998 şi 2002 (perioadă în care a condus agenţia Mossad) atacurilor asupra Iranului, afirmând că aceste măsuri ar trebui utilizate doar ca ultimă soluţie, deoarece efectele lor ar putea răsuna în regiune timp de un secol. Tamir Pardo (şef al agenţiei între 2011 şi 2016) merge mai departe şi spune că „dacă cineva ar spune că o bombă nucleară în mâinile iraniene este o ‚ameninţare existenţială’, asta ar însemna că ar trebui să închidem magazinul şi să mergem acasă. Nu aceasta este situaţia. Termenul ‘ameninţare existenţială’ este folosit prea liber”.

Expresia flexibilitate eroică îşi are originea într-un eveniment-cheie din istoria şiită (religia majoritară din Iran). Hassan Ibn Ali, al doilea imam sfânt din cei doisprezece ai Islamului Şiit, a căutat să negocieze pacea cu Muawiyah I, fondatorul dinastiei Ummayad, mai degrabă decât să opteze pentru rezistenţă sau confruntare, majoritatea musulmanilor şiiţi considerând acel tratat de pace mai degrabă ca un gest de flexibilitate eroică supremă decât un act de laşitate sau predare. Lipsa de angajament din prezent a Iranului în faţa atacurilor este justificată astfel prin această flexibiliate eroică, adoptată chiar de imamul Khameini, strategie care pe termen lung ar putea genera rezultate dorite.  

!خوش آمدید ، چین (Bine ai venit, China!) 

Ceea ce a adus nou momentul Viena 2021 a fost poziţionarea Chinei. Daca în procesul de negociere anterior din perioada 2012-2015 China a fost destul de reţinută, nici măcar  foarte reactivă (din cele 7 rezoluţii ale UNSC a contestat doar două), acum devine destul de vocală. Purtatorul de cuvânt al MAE chinez a declarat că JCPOA a ajuns într-un punct critic şi chiar dacă anterior China a avut o „poziţie imparţială şi a jucat un rol constructiv”, acum se va implica activ în gasirea unei soluţii. Ce anume urmăreşte regimul de la Beijing? Momentan este greu de oferit un răspuns concret, însă cele mai plauzibile variante ar fi: (1) China ştie că trebuie să conteze pe plan internaţional dacă doreşte să intre în competiţia pentru statutul de super putere; (2) 47% din energia folosită de China vine din Golful Persic; (3) este important pentru Beijing să îngrădească proliferarea în regiune (unde deja sunt 4 state deţinătoare de capabilităţi nucleare – India, Pakistan, Israel şi, desigur, China); (4) este foarte important pentru China să prevină un posibil război între SUA şi Iran (puţin probabil, dar la Beijing a fost analizată şi această ipoteză). Un asemenea scenariu ar destabiliza complet regiunea, aflată oricum într-o situaţie foarte delicată; şi (5) cel mai important aspect este cel legat de profilul chinez care este mult mai ridicat decat era cu şase ani in urma. Beijingul pare acum mult mai dispus să îşi asume anumite poziţionari, să forţeze anumite limite, să pună presiune pe părţile implicate.  

Mai mult, cu doar o săptămână înainte de întâlnirea de la Viena, China şi Iranul au semnat un acord de cooperare economică şi de securitate care are potenţialul de a influenţa semnificativ dinamica geopolitică din Orientul Mijlociu. Acordul oferă Teheranului un partener vital care poate contribui la ameliorarea efectelor negative generate de regimul de sancţiuni impus de SUA în 2018. Economia Iranului s-a contractat constant de atunci iar investiţiile străine directe au scăzut, piaţa petrolieră fiind din ce în ce mai limitată pentru Teheran – cu excepţia Chinei care şi-a crescut constant importurile în ultimul an. Chiar dacă termenii acordului nu au fost încă publicaţi, se speculează că aceştia vor asigura un flux constant şi stabil de petrol iranian către China în schimbul investiţiilor necesare în infrastructura critică a Iranului – de la porturi, la cale ferată de mare viteză, energie şi produse petrochimice. Dacă tensiunile geopolitice dintre Beijing şi Washington ajung la un punct sensibil în care statele arabe vor fi presate de SUA să aleagă părţile, China poate fi sigură că Teheranul va fi un partener de încredere iar nevoile sale energetice nu vor fi afectate.  

Conducerea Iranului s-a angajat să absoarbă orice sancţiuni îi apare în cale şi se pare că ajustează economia iraniană în consecinţă, sperând că impactul sancţiunilor se va ameliora în timp, deoarece Iranul acordă prioritate atât economiei sale interne, cât şi comerţului cu ţări care se opun sistemului financiar condus de SUA. Un acord cu China (şi eventual unul cu Rusia) ar fi o realizare logică a acestei strategii. 

JCPOA între iluzii, deziluzii şi paradox 

Ce înseamnă aceasta pentru Washington? Pivot to Asia – ne aminitm, desigur, sintagma preşedintelui Obama, care, extrem de intuitiv, a încercat rebalansarea politicii externe americane înspre estul Asiei. Şi, totuşi, doisprezece ani mai târziu, Orientul Mijlociu continuă să consume atenţia eforturilor militare şi diplomatice ale SUA. Acum preşedintele Biden este hotărât să schimbe acest lucru şi să îndrepte atenţia Washingtonului asupra Asiei în mod pragmatic şi decisiv, având în vedere emergenţa Chinei. Însa abordarea preşedintelui Biden privind Orientul Mijlociu va trebui să se adapteze la ceea ce expertii numesc once-in-a-generatin-power-grab adica şansa unică (într-un interval de timp predictibil) de acaparare a puterii, care se produce o dată la o generaţie, în cazul nostru între Iran, Israel şi Turcia, în timp ce naţiunile arabe din regiune pierd din ce în ce mai mult din influenţă, nefiind foarte sigure de strategia pe care ar trebui să o adopte în viitorul previzibil. Mai mult decât atat, dacă în urmă cu mai puţin de 10 ani statele arabe erau cele care dadeau tonul geopoliticii şi geostrategiei în Orientul Mijlociu, acum au devenit doar actori în piesa pusă în scenă de Iran, Israel şi Turcia. SUA şi China se îndreaptă constant şi sigur spre configurarea unei noi bipolarităţi (dupa 30 de ani de hegemonie necontestată a SUA, hiperputerea consacrată la finalul Războiului Rece) iar potenţialul unui nou conflict în Orientul Mijlociu este prezentat doar de dosarul iranian.  

Susţinătorii demersului diplomatic speră că administraţia Biden va face paşi concişi şi rapizi spre JCPOA creând astfel spaţiul politic necesar în ambele capitale (Washington şi Teheran) pentru a discuta alte probleme de interes reciproc. Pe măsură ce Iranul se apropie de China şi Rusia, această speranţă se poate estompa. În cazul în care actuala conducere a Iranului va fi înlocuită cu una mai naţionalistă, mai conservatoare, diplomaţia va avea de suferit iar o eventuală revenire la acordul nuclear ar putea fi amânată sau chiar anulată, acordul cu China oferind Teheranului posibilitatea de a se angaja într-un joc de lungă durată. Dacă Occidentul doreşte să restabilească relaţiile cu Republica Islamică Iran, acum există posibilitatea să se confrunte cu un partener de dialog mult mai anti-occidental decât atunci când JCPOA a fost negociat iniţial. În acest moment, preşedintele Hassan Rouhani şi ministrul de externe Javad Zarif sunt percepuţi în interiorul instituţiei politice iraniene (dar şi în cancelariile occidentale) ca fiind reformatori care caută acomodare şi nu confruntare cu Washingtonul. 

Există două potenţiale neajunsuri pentru drumul care urmează. În primul rând, unii oficiali iranieni, inclusiv Liderul Suprem Khamenei, au spus că ridicarea tuturor sancţiunilor SUA impuse în timpul administraţiei Trump trebuie aplicată înainte ca Iranul să ia orice măsuri pentru a reveni la conformitate. Aderarea la această poziţie maximalistă va duce cu siguranţă la un impas. În al doilea rând, până acum, comunicatul echipei Biden a fost vag în ceea ce priveşte sancţiunile care urmează a fi ridicate. Mai mult, în cele peste şaptezeci de zile de la învestirea lui Joe Biden, au existat numeroase propuneri din partea politicienilor, precum şi a observatorilor pentru a reînvia JCPOA şi se părea că dilema era decizia legată de care dintre parţi ar trebui să facă primul pas. Secretarul de stat american Anthony Blinken şi colegii săi au fost interogaţi, inclusiv de către congresmenii americani, mulţi dintre ei critici vehemenţi ai acordului, dacă Washingtonul caută sa facă concesii Republicii Islamice înainte ca Teheranul să revină la angajamentele prevăzute în JCPOA.  

Probabil se va apela din nou la dual track diplomacy (folosirea unor intermediari pentru discuţii informale). Rămâne de vazut cine va fi intermediarul de data aceasta. În 2003 a fost ambasadorul Elveţiei la Teheran, Tim Guldimann, cel care a livrat faimosul document „Grand Bargain” administraţiei Bush jr., apoi un back channel foarte constructiv a fost creat de Ryan Crocker, iar drumul final spre Viena, 14 iulie 2015, a trecut prin Muscat. Problema secvenţierii paşilor pentru revenirea reciprocă a SUA şi a Iranului la respectarea deplină a JCPOA este deosebit de dificilă şi va necesita probabil o diplomaţie ingenioasă pentru a îndeplini cerinţele politice atât de la Teheran, cât şi de la Washington.  

Însă, cel puţin deocamdată, incertitudinile legate de JCPOA plasează acordul într-o ipotetică cutie a lui Schrödinger, şi chiar dacă nu ilustrează ad litteram aparentul paradox al mecanicii cuantice, acordul se află momentan într-o stare greu de definit, la fel ca pisica lui Schrödinger, există şi, în acelaşi timp, nu există, atâta vreme cât E3, Rusia şi China îşi afirmă aparteneţa la JCPOA, Iranul, deşi a ieşit din conformitate se declară încă parte a acordului, iar în ceea ce priveşte SUA nimic nu este cert, poziţia Washingtonului fiind, cel puţin deocamdată, limitată la strategia paşilor mărunţi. 

*Ioana Constantin Bercean este membru în Consiliul de Experţi LARICS.