Americanii speră că Erdogan joacă la intimidare. Oare?

De mai mult timp se vorbeşte despre posibilitatea ca Erdogan să pronunţe enunţul fatidic, cel care ar însemna o lovitură importantă împotriva americanilor şi intereselor lor în zona Orientului Apropiat şi a Mediteranei de est, dar şi una de natură chiar structurală împotriva NATO, dezechilibrând întreagul aliniament al aliaţilor din sud-estul Europei.

Posibilitatea devine acum mai aproape cu un pas de realizare după reacţia lui Erdogan care a anunţat într-un interviu pentru ATV că ar putea lua decizia de a ordona închiderea celor două baze militare majore folosite de armata americană în caz că acest lucru „se dovedeşte necesar“:

„Dacă se va dovedi necesar, vom avea discuţii cu toate delegaţiile noastre şi, la nevoie, am putea închide bazele de la Incirlik (bază aeriană în provincia Adana, în sud) şi cea de la Kurecik (staţie radar în provincia Malatya, în est). Am putea lua şi alte decizii..Este vorba despre o decizie exclusiv politică. Este foarte important pentru ca SUA să nu treacă la acte ireversibile în relaţiile noastre. Regretăm că polarizarea politicii interne americane are consecinţe negative pentru noi şi că anumite grupări profită de evenimentele din ţara noastră pentru a-şi favoriza interesele pentru a slăbi poziţia lui Trump”.

Dosarele care implică poziţii antagonice, acum în fază explozivă, sunt: Siria, achiziţionarea de către Turcia a sistemelor antirachetă ruseşti S-400 şi, evident, în ultimele zile, scandalul provocat la Ankara de decizia Senatului american de a recunoaşte responsabilitata Imperiului Otoman pentru genocidul armean din 1915. Privitor la acest ultim aspect, Erdogan (care consideră că tema este vitală pentru prestigiul internaţional al ţării sale), ameninţă într-adevăr cu trecerea la măsuri concrete de retorsiune, vorbind despre posibilitatea ca Turcia să voteze la rândul său o rezoluţie care să recunoască un genocid, acela al SUA împotriva populaţiei autohtone de indieni. Totul ameninţă să se coaguleze într-o nouă etapă de tensiuni verbale şi ameninţări bilaterale. Se va merge mai departe? Cum anume?

Întrebarea este foarte serioasă, mai ales că se înregistrase un fel de pauză, un gen de armistiţiu diplomatic pentru a se încerca tot ce era posibil pentru ca Summitul aniversar NATO de la Londra , măcar formal, să se poată încheia cu Declaraţia de unitate şi cooperare, în linia mesajului business as usual. Perioada de graţie a durat extrem de puţin şi, aproape imediat, s-a văzut că avertismentele grave date de Macron, spre exemplu, erau reale şi vorbeau despre realitatea profundă, cea marcată acum, poate ireversibil, de conflictul între SUA şi Turcia. Şi, de data asta, tensiunile nu mai pot fi disimulate sub cortina diplomatică.

Imediat după declaraţia lui Erdogan, Secretarul american al apărării, Mark Esper, a spus că doreşte explicaţii de la Ankara: „Trebuie să vorbesc cu omologul meu turc Akar Huluisi pentru a înţelege ce vor să spună şi dacă este într-adeăr ceva serios. Iar dacă turcii sunt într-adevăr serioşi pe acest subiect, e vorba despre o naţiune suverană şi au într-adevăr dreptul de a găzdui sau nu baze NATO sau ale altor forţe străine. Însă, în acest caz, dacă chiar vorbesc serios, asta devine o chestiune care priveşte întreaga Alianţă atlantică precum şi angajamentele lor faţă de această alianţă“.

Problema, în stadiul la care s-a ajuns acum, are două dimensiuni.

Prima este cea de ordin strict militar. Priveşte interesele americane, atât ca parte a NAT, cât şi pentru asigurarea unor operaţiuni ale US European Command în spaţiul întregului Orient Apropiat. În acest sens, marea bază aeriană de la Incirlick, creată în 1951, a fost considerată un simbol al cooperării turco-americane, degradarea relaţiilor privind baza respectivă începând imediat după încercarea eşuată de lovitură de stat din Turcia. Acolo se află stocate şi peste 50 de bombe nucleare B-51, arme care pot fi configurate pentru o putere cuprinsă între 0,3 şi 400 kt (pentru comparaţie, bombele care au explodat deasupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki aveau o putere de 15 şi, respectiv, 20 kt). Valoarea strategică a bazei este enormă şi pierderea sa ar însemna deschiderea unei vulnerabilităţi majore în arhitectura de apărare a NATO în regiunea de sud-est, dar şi pentru capacitatea operaţională, în caz de necesitate, a flotei americane din Mediterana. În plus, exact aceleaşi considerente sunt valabile în cazul radarului tip „early warning“ de la Kurecik, conceput ca parte integrantă din structura care cooperează nu numai pentru asigurarea securităţii bazelor din Turcia, ci pentru a acţiona ca element din ceea ce NATO are la dispoziţie pentru securitazrea întregului flanc de sud-est pentru contracararea atacurilor cu rachete balistice.

Dar cea mai importantă dimensiune a actualei crize a fost încă de la început - şi continuă să fie din ce în ce mai presant – una politică. Priveşte nu numai relaţia bilaterală SUA-Turcia, ci întreaga Alianţă. Asta pentru că arată că există relaţii conflictuale serioase între unii membri ai Alianţei (lucru pe care-l ştiam deja), dar şi – poate cel mai grav aspect – că organizaţia nu posedă într-atâta forţă încât să impună, prin mecanismele specifice de prevenire a conflictelor şi management al acestora, ca relaţiile respective să înceapă să erodeze imaginea de forţă şi credibilitatea NATO.

De parcă asta nu era destul, se mai adaugă o problemă conjuncturală extrem de serioasă şi care este acum în plină evoluţie: în Liban şi Irak se amplifică vectorii unei crize majore care poate să crească pe model sirian, extinzând nu numai arealul de confruntare militară care să capete forma teribilă a războaielor civile, ci să implice şi actori non-statali (Hezbollah şi Hamas, dar şi grupări din Al Qaeda şi Daesh) precum şi, foarte rapid, puteri străine care vor să-şi extindă controlul asupra zonei şi căilor de comunicaţii la Mediterană. Totul în contextul în care suntem foarte aproape ca Turcia să-şi pună în aplicare promisiunea de a interveni militar în Libia la cererea guvernului recunoscut de ONU şi UE.

Repet întrebarea din titlu: oare Erdogan joacă doar la intimidare sau nu, caz în care multe dintre raţionamentele de securitate ale zonei în care ne aflăm se vor schimba, inclusiv cele privind zona Mării Negre care, în anume condiţii, ar putea deveni „zona extinsă a Mării Negre“ pe orice hartă de operaţiuni.