Arabia Saudită: Labirinturile succesiunii dinastice

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Regele Abdullah al Arabiei Saudite a murit vineri, 23 ianuarie 2014 FOTO cnn.com
Regele Abdullah al Arabiei Saudite a murit vineri, 23 ianuarie 2014 FOTO cnn.com

Regele Abdullah bin Abdulaziz, în vârstă de 91 de ani, a murit după o lungă suferinţă. Ştirea nu este surprinzătoare, deoarece starea monarhului se deteriorase cu ceva vreme în urmă. Abdullah a preluat puterea, în 2005, după moartea fratelui său vitreg, Fahd, şi l-a numit ca succesor pe Prinţul Salman (80 de ani) după moartea prinţului Nayef bin Abdulaziz, în 2012.

Tot atunci, prinţul Muqrin bin Abdulaziz (69 de ani) a fost numit succesor al urmaşului la tron şi al prim-ministrului regatului, oferind o certitudine cu privire la continuarea dinastiei. Acum, în scaunele puterii sunt trei generaţii de prinţi. În rândul urmaşilor din generaţia a doua se înscrie şi fostul ministru de Interne, prinţul Ahmad (72 de ani), unul din liderii cei mai respectaţi şi iubiţi în regat. Din 1970, generaţia a treia de prinţi a intrat în structurile administrative şi a crescut constant, consolidându-se în zone importante. Printre cei mai importanţi sunt fostul şef al informaţiilor, prinţul Turki (actualmente guvernatorul Mecca), fostul guvernator de la Mecca şi actualul ministru al Educaţiei, prinţul Khaled, ministrul Gărzii Naţionale, prinţul Mitab (fiul regelui decedat), şi actualul ministru de Interne, prinţul  Mohammed. Actualul rege al Arabiei Saudite are doi fii în poziţii-cheie, adjunctul ministrului Petrolului, prinţul Abdulaziz, şi guvernatorul provinciei Madinah, prinţul Faisal. Mai sunt şi fiii fostului rege, prinţul Turki, guvernatorul oraşului Riad, prinţul Mishaal şi adjunctul ministrului de Externe, prinţul Abdulaziz. În condiţiile în care sănătatea prinţului Muqrin şi a prinţul Ahmad va fi bună, generaţia a doua va mai conduce Arabia Saudită încă 10 ani, dar sistemul de promovare pentru a treia generaţie nu va mai fi la fel de solid şi precis ca cel precedent. Ce va face noul suveran? Noul rege, Salman bin Abdulaziz Al Saud, a reconfirmat, în prima declaraţie oficială, angajamentele asumate de predecesorul său, aceea de aliat strategic al Statelor Unite precum şi dorinţa de a continua reformele – atâtea reforme câte se pot face într-un stat ultraconservator, vechi sponsor al jihadismului sunnit wahhabit, în care Constituţia e Coranul.

În Arabia Saudită, sunt două forţe importante, împărţite între cele două clanuri conducătoare (acela al regelui Abdullah şi clanul Sudairis, al regului Fahd, care este mai numeros). În 2007, a fost elaborată Legea Instituţiei Loialităţii şi s-a înfiinţat Consiliul Loialităţii, care supraveghează procesul de succesiune, format din 35 de membri, 15 membri ai generaţiei a doua şi 19 membri ai generaţiei a treia. Consiliul nominalizează pe prinţul moştenitor, în cazul în care regele solicită acest lucru. Când regele şi prinţul moştenitor nu pot desfăşura activităţile de conducere din cauza bolii, se constituie un Consiliu Tranzitoriu de Conducere, care preia afacerile statului, iar Consiliul Loialităţii numeşte un nou rege în şapte zile. Moartea regelui Abdullah bin Abdulaziz vine într-un moment în care Orientul Mijlociu are de suferit din mai multe cauze: terorism, sub noua formă promovată de Statul Islamic, scăderea preţului petrolului, lupta dintre şiiţi şi sunniţi, lupta pentru supremaţie între Riad şi Teheran, lupta pentru înlăturarea lui Assad de la conducerea Siriei. Noua generaţie de prinţi nu este aşa de numeroasă pentru a prelua în întregime frâiele puterii. Cert este că Regatul Saudit se află sub presiune internă şi externă. Ameninţările interne vin de la islamişti şi salafişti, cu care conducerea de la Riad nu a negociat de la începuturile moderne ale regatului, în 1920.

Cu ce se confruntă Arabia Saudită?

Orientul Mijlociu este cea mai volatilă regiune din lume. Revolta din Iran din 2009, împotriva lui preşedintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad, a fost urmată de Primăvara Arabă, care a evoluat în conflictul din Siria şi Irak, dar şi prin apariţia Statului Islamic, o mişcare teroristă ce doreşte înfiinţarea unui califat global, toate acestea fiind urmate de reluarea discuţiilor SUA-Iran referitoare la programul nuclear al Teheranului.

infografie sua siil

În 2015, Orientul Mijlociu va fi în continuare în criză. Instabilitatea din Libia se accentuează, devenind o ameninţare la adresa Turciei, Marocului şi Tunisiei. Levantul şi ţările din Golful Persic trebuie să-şi realinieze politica faţă de un binom SUA-Iran, centrat pe închiderea programului nuclear militar al Teheranului, iar războiul dintre suniţi şi şiiti continuă. Turcia va balansa între presiunea internă a opoziţiei şi aceea de a deveni o putere regională, pe fondul conflictului Siria-Irak, condus de Armata de Eliberare Siriană, armata siriană a lui Assad, armata irakiană şi alianţa internaţională împotriva armatei Statului Islamic. În acest timp, Arabia Saudită, Kuweitul, Emiratele Arabe Unite vor continua să-şi folosească rezervele valutare pentru a trece de perioada de criză, celelalte state din regiune prăbuşindu-se în haos economic politic şi financiar. Ţări precum Algeria, într-o tranziţie fără certitudini, şi Yemen, un stat eşuat, au avut sisteme autocratice bazate pe forţa militară şi proiectate după modelul folosit de Gamal Abdel Nasser în Egipt, fiind acum bântuite de grupări teroriste.

Monarhiile arabe au reuşit să stabilizeze situaţia şi să evite mişcările de stradă, fiind ajutate de SUA, care le-a perceput ca o barieră împotriva expansiunii iranienilor.

Cortina de Fier a lui Saddam a fost demolată, însă Irakul se zbate între o democraţie fărâmiţată şi un conflict interetnic dominat de Statul Islamic. Conflictul dintre Israel şi palestinieni este departe de a se concretiza într-un acord de pace, ambele părţi rămânând pe poziţiile lor. Arabia Saudită şi Omanul sunt în tranziţie a guvernării şi nu sunt clare poziţiile pe care le vor adopta. Producătorii de petrol din Arabia Saudită sunt într-un război nedeclarat cu producătorii americani de petrol din şist bituminos. De-a lugul anilor, de la precedentul şoc petrolier, saudiţii şi-au construit o rezervă valutară de peste 700 de miliarde de dolari, care le asigură trei ani de zile siguranţa economică şi financiară. Nu doar că se opun Iranului, dar încearcă să reconstruiască o relaţie cu sunniţii din Orientul Mijlociu, cei care au susţinut de-a lungul timpului sunniţii conservatori cu vederi salafiste. Ei au fost cei care au stat în afara politicii şi au ţinut piept ideologiei sunite moderate a Fraţilor Musulmani şi a afiliaţilor lor.

Pericolul salafismului jihadist din interior a făcut ca monarhiile din Golf să reconsidere relaţia cu Fraţii Musulmani şi să încerce o apropiere de aceştia, dar şi reconsiderarea relaţiilor cu Libia şi Egiptul. Qatarul a fost un suporter al Fraţilor Musulmani, ceea ce a făcut ca relaţia cu Arabia Saudită şi Emiratele Araba Unite să fie afectată de închiderea ambasedelor celor două ţări în Qatar. Poziţia Qatarului faţă de Egipt şi Siria a creat confuzie şi o stare de nesiguranţă în Orient. Prin normalizarea relaţiilor, în urmă cu ceva timp, Consiliul de Cooperare al Golfului a reuşit să ia o serie de măsuri benefice siguranţei naţionale a ţărilor componente. Recenta decizie a Kuweitului de a redeschide ambasada Siriei pentru refugiaţii sirieni pare a spune că ţările din Golf se aliniază politicii Rusiei şi Iranului de a nu-l înlătura prin forţă de la putere pe Assad. O rezoluţie referitoare la criza siriană nu va fi pe agenda ONU anul acesta, numai că actorii regionali vor căuta şi alte soluţii la această criză. În orice caz, orice soluţie va avea ca principali actori pe suniţii protejaţi de Consiliul de Conducere al Golfului şi Turcia. Poate că soluţia Fraţilor Musulmani va fi una acceptată pentru Siria într-un final. 2015 va fi un an de cotitură pentru politica regională a sunniţilor.

Provocări şi ameniţări la adresa Arabiei Saudite

Moartea regelului saudit s-a petrecut într-o perioadă de mare incertitudine în Orientul Mijlociu, când Primăvara Arabă a răscolit Nordul Africii, lăsând incertitudine şi război civil, când teroriştii Statului Islamic sunt la porţile Arabiei Saudite şi când un Iran agresiv se luptă să finalizeze programul său nuclear şi să preia controlul Orientului Mijlociu, de la Munţii Hindukuşi la Marea Mediterană. Deşi aceste provocări sunt noi numai în parte, regimul Saudit s-a dovedit a fi stabil de-a lungul timpului, rămânând la conducerea statului în ciuda abdicării forţate a regelui Saud, în 1964, a asasinării regelui Faisal, în 1975, a intrării regelui Fahd în incapacitate de a conduce, vreme de 10 ani, până la moartea sa, în 2005.

Prima şi cea mai importantă ameninţare la adresa Arabiei Saudite este Iranul, ca urmare a unui posibil acord cu SUA referitor la programul nuclear. Reabilitarea situaţiei Teheranului va ridica aliaţii şiiţi împotriva suniţilor, într-un Orient Mijlociu şi aşa fragmentat. Saudiţii au folosit rolul lor de putere dominantă în OPEC pentru oprirea ascensiunii Iranului şi Irakului, şi au susţinut bazele armatei americane stabilite în Peninsulă. Revoltele arabe au modificat echilibrul forţelor în regiune, în special după înlăturarea preşedintelui egiptean Hosni Mubarak, un aliat apropiat atât al Arabiei Saudite, cât şi al Statelor Unite. Washingtonul nu s-a implicat în conflictul sectar agravat dintre sunniţi şi şiiţi, în care saudiţii sunt partizani fermi ai taberei sunnite.

De asemenea, noile surse de petrol au redus importanţa saudiţilor, iar recentele iniţiative diplomatice ale Administraţiei Obama privind Siria şi Iran au lăsat Arabia Saudită cu o puternică senzaţie de abandon. De aceea, saudiţii au reacţionat dur asupra preţului petrolului şi au lovit atât în extracţia de gaze de şist a americanilor, dar şi în bugetul Federaţiei Ruse, care se opune cu obstinaţie înlăturării de la putere din Siria a lui Assad.

Deşi au existat mereu diferenţe importante între saudiţi şi americani, în special asupra conflictului israelo-palestinian, hotărârea preşedintelui american Barack Obama de a relua relaţiile cu liderii Iranului a mâniat grav Riadul, dominat de ostilitatea faţă de rivalul şiit în lupta pentru supremaţie în lumea islamică. Aşa au apărut primele discuţii între Teheran şi Riad şi invitaţia făcută în mai 2014 de ministrul saudit de Externe, Saud al-Faisal, omologului său iranian, Mohammad Zarif. După ce iniţial a fost acceptată invitaţia, întâlnirea a fost anulată în final. Preţul petrolului creează iritare pe străzile din Arabia Saudită, astfel încât noul rege va fi nevoit să decidă dacă păstrează politica de preţ scăzut sau o modifica, la fel politica externă a regatului şi politica alianţelor.

Un site israelian a dezvăluit că autorităţile de securitate ale statului evreu s-au deplasat la Riad pentru a vizita  amplasamente de unde ar putea fi lansată o acţiune militară contra Iranului. Iar Sunday Times precizează că Mossadul şi serviciile secrete saudite pun la punct un plan de atacare a Iranului. Publicaţia britanică precizează că Riadul este dispus să pună bazele sale aeriene la dispoziţia Israelului, în cazul unui atac împotriva Iranului, şi, de asemenea, are în vedere să furnizeze drone, elicoptere de salvare şi avioane de transport.

O altă provocare pentru Riad sunt Fraţii Musulmani, al căror model republican de guvernanţă islamică reprezintă o ameninţare la regimul monarhic din Arabia Saudită. Din această cauză, susţinerea financiară a guvernului al Sisi, în Egipt, este o prioritate pentru monarhia saudită.

Războiul din Siria a mers rău pentru saudiţi, care s-au angajat în sprijinirea rebelilor sirieni, iar suflul influenţei iraniene în zonă este mai puternic ca oricând. Apariţia ISIS a fost evaluată de saudiţi ca o reducere a influenţei iraniene în Levant, dar a devenit un adversar inclusiv pentru Riad. Saudiţii nu pot lupta împotriva Iranului şi a şiiţilor, atât timp cât nu înving jihadiştii şi îşi recâştigă supremaţia asupra Salafismului, care se îndreaptă spre două direcţii, în mod egal primejdioase pentru aceştia: jihadiştii provoacă paradigma Salafistă saudită şi salafiţii din interior se îndreaptă spre un proces electoral similar cu cel derulat în Egipt.

În est, Arabia Saudită sprijină Regatul Iordanian, care nu are suficiente resurse pentru a trece peste criza siriană. În sud, Yemenul este un stat eşuat, o bază a terorismului internaţional şi a al-Qaida din Peninsula Arabică. Acolo, aliaţii iranienilor al-Houthi au crescut, în ultimele două luni, de la un grup rebel sectar regional la o forţă coerentă naţională.  Saudiţii au mai investit şi în alte zone precum Maroc, Libia, Liban, Afganistan şi Pakistan. Cât vor mai investi în aceste zone în actualele condiţii în care trebuie să investească în propria ţară ca să evite o Primăvară Arabă nu ştim. Problema reformelor din ţară, strict necesară, este foarte delicată pentru că poate rupe legătura şi aşa fină cu establishmentul religios. În final, regatul va fi forţat să schimbe regulile după care face afaceri şi conduce ţara.

Consiliul de Cooperare al Golfului

De-a lungul timpului, au fost puse în aplicare o serie de mecanisme menite să confere teritoriului supravegheat de Consiliu un plus de siguranţă. Au fost create structuri care să sprijine obiectivele de securitate, precum Forţele Scutului Peninsulei, aflate sub coordonarea Consiliului de Cooperare al Golfului. Structura a fost creată pentru a descuraja şi pentru a răspunde unei eventuale agresiuni îndreptate împotriva unuia dintre statele membre ale Consiliului. În ceea ce priveşte organizarea şi ierarhizarea în cadrul structurilor militare, reprezentanţii Consiliului de Cooperare al Golfului s-au inspirat din modelul nord-atlantic. Consiliul de Cooperare al Golfului a făcut uz de trupele terestre, în urmă cu trei ani, pentru a înăbuşi revoltele interne care au avut loc în Bahrein. Chiar şi astăzi, în materie de apărare, statele din zonă se bazează foarte mult pe SUA şi Uniunea Europeană. Un fapt pozitiv este consolidarea Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG), care a luat fiinţă în anul 1981, când şase dintre statele din Peninsula Arabă (Arabia Saudită, Bahrein, Kuweit, Oman, Qatar şi Emiratele Arabe Unite) au decis să îşi coordoneze acţiunile şi resursele cu scopul asigurării stabilităţii şi securităţii la nivel regional. Între aceste ţări au existat, de-a lungul timpului, încercări de consolidare a alianţei, uneori reuşite, dar au existat şi divergenţe alimentate de Teheran între Bahrein şi Arabia Saudită. Tensiunile au fost aplanate din dorinţa ca obiectivele pe care structura regională şi le propune să fie atinse. Într-o întâlnire recentă, oficialii au declarat că au revenit asupra propunerii fostului rege Abdullah Bin Abdul Aziz Al Saud, iniţiată în anul 2011, de a trece de la faza de cooperare la cea de uniune şi că este momentul pentru a restatua principiile care stau la baza structurii regionale: cooperarea şi coordonarea. CCG a hotărât lansarea unui Comandament Militar Întrunit cu baza în Arabia Saudită, pentru a contracara acţiunile militare ale Statului Islamic şi ale Iranului. Comandamentul va avea în subordine câteva sute de mii de militari (100.000 de militari saudiţi) şi va avea ca obiectiv operaţiuni militare defensive, coordonându-se cu Comandamentul Naval, cu baza în Bahrein, şi cu Comandamentul Aerian, cu baza în Arabia Saudită. El a fost constituit şi datorită participării propriilor conaţionali la operaţiile ISIS. Golful se îndreaptă spre unitate în faţa unui Iran dezlănţuit şi a unei Sirii în haos.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite