Arabia de Sud în faţa propriei istorii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Harta politica a Peninsulei Arabia si pozitionarea strategica a Yemenului si Omanului. Foto: newsint.ro
Harta politica a Peninsulei Arabia si pozitionarea strategica a Yemenului si Omanului. Foto: newsint.ro

Intervenţia din Yemen a  coaliţiei militare conduse de Arabia Saudită reprezintă apogeul crizei yemenite întinse pe o perioadă de timp mai mare decât ne-am putea  închipui, îcepută altfel încă din 1990, atunci când Yemenul de Nord se unifica cu Yemenul de Sud.

Saudiţii nu şi-au dorit niciodată un stat yemenit puternic, unificat în Sudul Peninsulei Arabia,  temându-se de naşterea unui actor ce va putea să îi pună în pericol statutul de lider al lumii musulmane, cu precădere sunnite. În acest sens, întreaga luptă geopolitcă prezentă a centrelor de putere regionale este marcată în special prin ciocnirea axelor şiite şi sunnite. În ceea ce priveşte temerile legate de o posibilă ascensiune geopolitică  a Yemenului, ele nu erau deloc nefondate, întrucât acesta este singurul stat arab pe teritoriul căruia se regăsesc vestigii arheologice vechi de mai bine de 2000 de ani. Mai apoi, ciclul vieţii islamice pleacă şi se întoarce în Yemen susţin unii cercetători, care atrag totodată atenţia asupra rolului pe care Yemenul l-a jucat în răspândirea Islamului către India şi Indonezia. Pentru toate acestea, divide et impera a fost cea mai viabilă politică pe care Riyadul a dus-o faţă de vecinul său din sud, acolo unde a avut grijă să menţină tensiuni politico-economice care să nu poată conduce către o unitate tribală.

Paradoxul face ca acum, saudiţii şi celelate Monarhii din Golf  să lupte pentru menţinerea unităţii teritoriale a Yemenului într-un context în care urmăresc limitarea influenţei regionale a Iranului. Asistăm la un război geopolitic regional care transcede zona Levantului către sudul Peninsulei Arabia, iar dacă astăzi Yemenul este principalul câmp de luptă, există riscul ca pe termen scurt conflictul să fie importat de către Oman.

Ascensiunea rebelilor Houthi, (membri ai comintăţii Zaidi - o sectă religioasă şiită, aflaţi sub influenţa iraniană) s-a derulat  de-a lungul a două mari etape:

  • Septembrie 2014
  • Ianuarie –martie 2015

Foarte interesant a fost marşul din toamna anului trecut, atunci când rebelii au preluat controlul capitalei Sana’a în decurs de doar câteva ore fără a întâmpina rezistenţă din partea armatei naţionale aflată sub conducerea preşedintelui Hadi.  Explicaţia este una simplă şi ţine de înţelegerea intereselor regionale ale marilor puteri.  Astfel, Riyadul şi celelate Monarhii arabe au preferat ascensiunea rebelilor şiiţi pentru ca aceştia să distrugă orice influenţă politică a Fraţilor Musulmani în Yemen. În cele din urmă, Fraţii Musulmani, sunniţi la rândul lor reprezintă o ameninţare mult mai mare decât orice alt factor de natură şiită.

Dar, aşa cum era de aşteptat, negocierile dintre Houthi şi  conducerea statală au eşuat. Rebelii au respins proiectul prin care se dorea o nouă organizare teritorială în baza a şase regiuni administrative. Motivând că se urmăreşte limitarea propriei influenţe, Houthi veneau în schimb cu un proiect bazat pe împărţirea teritorială în baza a două mari regiuni: Sud şi respectiv Nord, acolo unde ar fi deţinut controlul politico-militar. Eşecul a aruncat ţara în haos, forţându-l pe Hadi să demisioneze şi apoi să se refugieze, după câteva săptămâni de captură, în zona de Sud.

Două scenarii rămâneau extrem de plauzibile: fie secesiunea între Yemenul de Sud şi Yemenul de Nord, condus de Houthi, fie un nou guvern în care Houthi să deţină posturi cheie. În ambele cazuri ale organizării statale în Sudul Peninsulei Arabia, sub conducerea Houthi, Iranul obţine un imens avantaj geostrategic: accesul către strâmtoarea Bab el Mandeb şi Marea Roşie, acolo unde va putea înarma mult mai uşor gruparea Hamas. Teheranul ar deţine astfel accesul la două dintre cele mai importante puncte strategice ale resurselor petroliere din Golful Persic către Occident (strâmtorile Hormuz –unde deja are acces direct- respectiv Bab el Mandeb) şi ar putea să îşi proiecteze puterea în interiorul Monarhiilor Arabe prin aşa numita trezire a  axei şiite, creeând mişcări sociale în rândul  populaţiilor şiite din Kuweit, Arabia Saudită, dar mai ales Bahrein.

Posibilul succes al intervenţiei militare va legitima noul regim condus de regele Salman, însă un eventual eşec, într-un teritoriu ostil mai ales ca urmare a geografiei muntoase şi deşertice, va ridica numeroase semne de întrebare privind capacităţile militare ale Monarhiilor.

 De cealaltă parte, viitorul Omanului, riscă să devină la fel de incert. Sultanul Qaboos bin Said Al Said, a reuşit să transforme regimul de la Muscat într-unul dintre cele mai stabile state din Orientul Mijlociu, reuşind să păstreze relaţii excelente atât cu Arabia Saudită, cât şi cu SUA sau Iran. Apariţia Sultanului  în public este extrem de rară în ultima perioadă, acesta aflându-se la tratament în Berlin, acolo unde încearcă a se trata de cancer. Căsătorit cu verişoara sa Kamila,   Qaboos bin Said a divorţat la scurt timp, fără a da naştere niciunui copil care să îl poată urma la conducerea Sultanatului. Practic, cu liderul autoritar dar reformator  aflat în ultimele luni de viaţă,  fără un prinţ moştenitor, Omanul se află în pragul unei crize politice ce riscă a da naştere luptelor interne pentru putere.  Conform tradiţiei, după moartea Sultanului, Casa Regală trebuie să ajungă timp de trei zile  la un consens pentru numirea moştenitorului iar dacă acest fapt nu este împlinit se  va deschide un plic secret ce reprezintă testamentul politic al Sultanului prin care acesta îşi va numi propriul succesor.  Cele mai mari aşteptări ale unor nominalizări venite din partea lui Qaboos bin Said sunt fiii unchiului său Tariq bin Taimur, fost prim ministru. Ne referim aici la Assad bin Tariq   (om de afaceri), Haitham bin Tariq  (actualul ministru al culturii) respectiv Shihab bin Tariq  (fostul conducator al Marinei). O viitoare luptă politică internă la Muscat va atrage Omanul, alături de Yemen în jocul geopolitic al centrelor de putere. Practic, Levantul dar şi întreaga zonă de Sud a Peninsulei Arabia sunt părţi importante ale unei table de şah, al cărui joc va conduce către un nou status quo.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite