Articolul 5 din Tratatul NATO, punctul forte sau punctul slab al Alianţei?

Îndoielile preşedintelui  francez Emmanuel Macron legate de puterea clauzei „unul pentru toţi” a NATO, exprimate într-un interviu franc din „The Economist”, se trag din neclaritatea intenţionată a Articolului 5. Însă această lipsă de claritate este şi cea mai mare surse de putere a angajamentului - şi unul dintre motivele pentru care Vladimir Putin încă nu l-a testat.

În timpul întocmirii tratatului din 1949, fondatorii NATO, în special SUA, s-au străduit să evite orice limbaj care în mod automat i-ar fi forţat să meagă la război ca răspuns la un atac armat îndeptat împotriva unuia dintre ei. Aşadar, Articolul 5 spune doar că fiecare ţară NATO trebuie să răspundă cu „acţiunea pe care o consideră necesară”, scrie Bloomberg.

Exprimarea lasă mult loc pentru interpretări legale şi politice, analizate exhaustiv într-un articol de anul acesta al lui Aurel Sari, expert în drept internaţional la Universitatea Exeter. Aceasta subliniază, spre exemplu, că Dean Acheson, secretarul american de Stat la momentul semnării tratatului, credea că un atac armat putea însemna „combinarea forţei externe cu o revoluţie internă”. Însă Curtea Internaţională de Justiţie a decis, de atunci, că furnizarea de suport logistic şi armament rebelilor nu constituie un atac armat, aşadar tot ceea ce ar trebui să facă un stat adversar  care instigă la revoluţie sau secesiune este să evite în mod direct controlarea forţelor insurgente.

Atunci când SUA au declanşat Articolul 5 după atacul terorist din 11 septembrie 2001, a fost important pentru celelalte state membre NATO faptul că atacul „a fost organizat din străinătate”. Dar cum rămâne cu atacurile asupra trupelor turce în Siria, plănuite în Siria – ar fi ele tratate la fel?

De asemenea, este de analizat ce ar face NATO dacă Rusia ar decide să susţină revolte similare cu cele din estul Ucrainei în regiuni ale statelor Baltice cu populaţie rusă semnificativă. O presupusă Republică Populară Narva în Estonia, alimentată cu armament şi instructori de-a lungul graniţei ruse, ar fi considerată ca parte a unui atac armat al Rusiei sau doar o insurgenţă?

Rusia nu are resursele sau voinţa politică de a suţine o invazie directă a unei ţări ostile, chiar dacă nu există ameninţarea unei retorsiuni NATO, ca în Ucraina. Însă mişcări rebele, seceioniste şi puciuri nu sunt excluse.

Şi mai intră în discuţiile şţi atacurile tehnologice. În august, secretarul general al NAO, Jens Stoltenberg, a scris un articol susţinând că „un atac cibernetic grav ar putea declanşa Articolul 5 al tratatului nostru fondator. Dar ce înseamnă un „atac cibernetic grav” şi ce fel de acţiune ar declanşa el? SUA şi Marea Britanie au dat vina pe Rusia pentru atacul NotPetya, care a avut ţinte civile, precum spitale din SUA şi Europa şi a creat daune financiare substanţiale, însă nu a existat nicio discuţie despre declanşarea Articolului 5, ulterior.

„Ce va însemna Articolul 5 mâine?”, a întrebat Macron în interviul său şi are dreptate când spune că nimeni, în SUA sau în altă parte, nu-i poate oferi un răspuns clar. Însă acest lucru înseamnă că nici Putin nu ştie răspunsul. 

Incertitudinile din NATO ar dispărea dacă statele ar specifica clar limitele şi liniile care nu se depăşesc. Însă dacă ar face acest lucru, ar fi o invitaţie directă pentru adversari, care să le ofere acestora posibilitatea de a pune la cale şi a duce la bun sfârşit atacuri care nu ar depăşi aceste limite. 

Neclaritatea Articolului 5 este un fel de scut de protecţie pentru că, în cele din urmă, nu detaliile legate sunt cele care contează, ci deciziile politice pe care membrii NATO le vor lua, în orice situaţie, în mod individual şi colectiv. 

Din acest motiv, clauza apărării reciproce din Tratatul Uniunii Europene este aproape identică cu Articolul 5 al NATO şi este intenţionat neclară. Prin susţinerea unei uniuni de apărare în UE, Macron nu investeţte în ceva mai puternic decât garanţia de securitate existentă în NATO, pentru că una mai puternică nu este cu adevărat posibilă.