Atacul din Idlib

Atacul forţelor loialiste siriene împotriva ultimului guvernorat deţinut de rebeli pare iminent. Trupele loialiste şi iraniene sunt în poziţie, Rusia a trimis un contigent mărit de nave militare şi aviaţie în zonă, inclusiv fregate înarmate cu rachete de croazieră cu rază lungă de acţiune şi bombardiere strategice. Diplomaţia coaliţiei ruso-assadistă lucrează peste program pentru a pregăti terenul.

Pare o chestie de ore, maxim zile până când vor trece la fapte. 

Singura firavă şansă de evitare a atacului este oferită de Turcia care negociază acum cu o oareşce disperare cu cea mai puternică grupare din Idlib, Hay'at Tahrir al-Sham, pe care se străduie s-o convingă să se dizolve şi să fie reabsorbită apoi în cadrul unităţilor rebele coordonate de armata turcă. E foarte puţin probabil să le reuşească din mai multe motive:

• HTS este mult mai coerent organizat şi mai independent decât miliţiile rebele ce au cedat controlul operaţional turcilor până acum
• Situaţia economică a Turciei se depreciază rapid, iar căderea lirei turceşti pune în mare dificultate rebelii finanţaţi de Ankara.
• Turcii nu pot oferi garanţii că, dacă HTS se dizolvă, atacul loialist va fi anulat. Dimpotrivă, e foarte probabil că Assad va ataca oricum, aşa că dizolvarea HTS este percepută de aceştia ca o slăbire a rezistenţei anti-assadiste în ultimul minut înaintea luptei finale, nicidecum ca o soluţie.

Cum s-a ajuns aici? Idlib este un guvernorat în nord-vestul Siriei, la graniţa cu Turcia, ce avea înainte de declanşarea războiului civil sirian în jur de un milion şi jumătate de locuitori, în marea lor majoritate musulmani sunniţi. La sfârşitul lui 2011 – începutul lui 2012, din Armata Araba Siriană (SAA) s-au desprins un corp de ofiţeri sunniţi şi mai multe unităţi ce au format Armata Siriană Liberă (FSA), o facţiune anti- Assad. FSA s-a aliat cu grupările de luptători locali rebeli şi a dus o campanie de cucerire a guvernoratului Idlib în care a învins repetat şi grav armata loialistă. În 2015, împreună şi sub comanda luptătorilor jihadişti din Jabhat al-Nusra, filiala siriană al Qaeda, au intrat şi în oraşul Idlib, capitala guvernoratului cu acelaşi nume, şi au obţinut astfel controlul cvasitotal asupra regiunii. Contraofensivele loialiste succesive au fost blocate cu mari pierderi umane şi materiale pentru armata lui Assad, transformând guvernoratul în cea mai mare enclavă rebelă din Siria.

După intrarea iranienilor şi a ruşilor în conflictul civil sirian, soarta acestuia s-a întors împotriva rebelilor care au început să piardă teritorii accelerat. Sub presiunea înfrângerilor, forţele rebele s-au destructurat în grupări mai mici şi mai mari ce acţionau independent coordonându-se punctual în operaţiuni. Conflictele intra-rebeli au escaladat, săpând şi mai grav la temelia coeziunii acestora, iar pierderea poziţiilor din Alep şi eşecul contraofensivelor pentru a le recâştiga au slăbit şi mai mult rebelii până în punctul în care cea mai mare şi organizată facţiune a rămas Jabhat al-Nustra. Aceştia, conştienţi că asocierea deschisă cu al-Qaeda îi face o ţintă pentru toate pârţile din conflict, au declarat formal desprinderea de reţeaua teroristă şi s-au rebranduit în Hay'at Tahrir al-Sham (HTS). Ei sunt în acest moment forţa militară dominantă în Idlib şi controlează majoritatea teritoriului rebel.

între timp, ruşii au organizat la Astana, in Kazahstan, o serie de negocieri diplomatice tripartite, Rusia – Iran – Turcia, prin care au impus în Siria un armistiţiu parţial şi au creat mai multe zone de deconflict în jurul enclavelor rebele, inclusiv în Idlib, reuşind astfel să blocheze lupta pe mai multe fronturi între rebeli şi trupele loialiste. După ce s-au regrupat, loialiştii au început sa atace zonele de deconflict una după alta, ignorând armistiţiul şi cucerindu-le, inevitabil, pe toate. Mai puţin Idlib, cea mai mare, al cărei rând vine acum.

Turcii au înţeles repede că armistiţiul negociat la Astana a fost o capcană menită să îi permită lui Assad să se regrupeze şi să atace concentrat grupările rebele una câte una, aşa că au luat măsuri pentru a preveni un asalt al poziţiilor rebele din Idlib. Armata turcă a intrat în guvernorat şi a constituit câteva puncte militare de control în zonele de contact dintre loialişti şi rebeli, pentru a preveni ofensivele assadiştilor. Strategia a funcţionat până acum fiindcă loialiştii sunt prea slabi militar pentru a risca un conflict deschis cu turcii, dar va eşua pe mai departe, când trupele lui Assad vor declanşa atacul sub umbrela rusească şi cu sprijin iranian.

Turcia se găseşte azi într-o poziţie strategică extrem de dificilă ce este aproape exclusiv rodul greşelilor diplomaţiei turceşti aberant de belicoasă în raport cu proiecţia de forţă de care dispune. Turcii sunt în conflict diplomatic deschis cu Statele Unite, în conflict diplomatic mocnit cu europenii, nu îşi permit nici economic, nici militar să antagonizeze Rusia şi contează pe cooperarea cu Iranul pentru a îşi menţine pe linia de plutire economia grav afectată de managementul corupt si defectuos al guvernului Erdogan. Chiar dacă, militar vorbind, au capacitatea de a interveni şi proteja Idlib-ul, ar fi un gest aproape sinucigaş să o facă împotriva Rusiei şi a Iranului fără suport occidental. Cel mai probabil, aşadar, este că vor asista neputincioşi la atacul asupra Idlib, după care vor fi loviţi de un nou val de refugiaţi sirieni, destabilizând-se în continuare.  

Şi, că ziceam de refugiaţi, trebuie menţionat că aproape jumătate din cele 2.5 milioane de sirieni care se află acum în guvernorat sunt refugiaţi intern, oameni care pe parcursul războiului s-au retras din teritoriile recucerite de Assad în Idlib. Atacul loialiştilor nu va fi deloc uşor pentru că luptătorii HTS sunt mai pregătiţi, mai motivaţi şi mai bine înarmaţi decât trupele lui Assad, prin urmare se vor apăra cu ferocitate pe poziţiile fortificate în ultimii ani. Nu au nimic de pierdut, dacă sunt învinşi, vor fi cu certitudine decimaţi de plutoanele de execuţie assadiste. E de presupus, aşadar, că ruşii vor recurge iarăşi la bombardamente în masă pentru a limita pierderile loialiste şi vor declanşa o criză umanitară de proporţii nemaiîntâlnite până acum în Siria. Carnagiul din Alep va deveni, astfel, un masacru minor prin comparaţie cu ce se pregăteşte pentru Idlib.

Americanii au extrem de puţin leverage asupra situaţiei şi vor interveni doar punctual şi doar dacă Assad foloseşte iarăşi armament chimic. Europenii sunt complet absenţi din discuţie, singurul gest european relevant este deblocarea unei noi tranşe de 3 miliarde de euro pentru Turcia pentru a îi permite să gestioneze valul iminent de refugiaţi din Siria fără a îi lăsa să treacă iarăşi în Europa prin Balcani.
 

După căderea guvernoratului Idlib, singurul teritoriu semnificativ sirian necontrolat de Assad va fi estul de peste Eufrat aflat azi sub controlul Forţelor Democratice Siriene, coaliţia preponderent kurdă susţinută încă de americani şi europeni. Rămâne de văzut dacă Assad îi va ataca şi pe aceştia sau va încerca să negocieze cu ei, iar aici un rol decisiv îl va avea determinarea americană în sprijinul kurzilor. Semnele de la Casa Albă nu sunt deloc bune.