Balanţa puterii nucleare în Orientul Mijlociu. Dosarul nuclear iranian şi perspectivele geopolitice ale Teheranului

Paradoxal sau nu, amânarea semnării unui acord final între Teheran şi grupul 5+1 format din Germania şi cei cinci membri ai Consiliului de Securitate nu a produs nemulţumiri în rândul niciunuia dintre principalii actori interesaţi de soluţionarea dosarului nuclear iranian.

Iranul se bucură în primul rând de beneficiile relaxării economice în timp ce Casa Albă păstrează şansele unei reuşite  care să fundamenteze moştenirea politică a Democraţilor şi a  regimului Barack Obama. La rândul său, Bruxelles-ul priveşte cu încredere într-un Iran care pe termen mediu şi lung poate ajunge să îi ofere o alternativă a gazului rusesc, iar Israelul răsuflă uşurat ca urmare a faptului că un posibil Acord nu a fost semnat în condiţiile actualului stadiu al negocierilor.

Astfel,   în ciuda unor convenţii tehnice care au permis în principal o inspecţie mai amănunţită a experţilor ONU, în principal asupra centralei Fordo, principalele aspecte ale negocierilor, precum dimensiunile şi scopul programului dar şi etapele ridicării embargoului sunt departe de a fi finalizate. Mai mult, un posibil consens stabilit pe 24 noiembrie i-ar fi impus Iranului dezactivarea unui număr important al centrifugelor nucleare dar nu şi distrugerea acestora, ceea ce pentru Tel Aviv nu ar fi reprezentant un argument liniştitor în contextul în care pentru Teheran, Israraelul rămâne Micul Satan iar SUA în particular, şi Occidentul în general, rămân Marele Satan. Sigur, alegerea  lui Rouhani în postura de preşedinte a condus către schimbarea radicală a politicii externe iraniene, total diferită de viziunea ultra extremistă a lui Ahmadinejad, însă complexitatea vine din politica internă iraniană condusă, aşa cum îi spune şi titulatura, de Liderul Suprem, Ayatollahul Ali Khamenei. În ciuda izolării în relaţia cu Vestul, începând cu 1979, regimul teocratic a reuşit să menţină Iranul nu numai ca un stat stabil şi funcţional, ci şi ca o putere regională într-un context în care actori precum Egiptul sau Irakul au pierdut în prezent acest statut.

În acest sens, unii experţi  precum Kenneth  Waltz susţin că înarmarea nucleară a Iranului nu ar produce dileme de securitate regională, ci din contră, ar permite în realitate un echilibru al balanţei de putere  între Israel şi Iran. Într-un articol intitulat "Why Iran Should Get the Bomb?" Publicat în Foreign Affairs, Waltz  aseamănă exemplul celor doi actori din Orient cu cel al Indiei şi Pakistanului care au reuşit să menţină un mediu stabil de securitate în ciuda tensiunilor existente. Cu toate acestea, dincolo de reciproca descurajare, Regatul Arabiei Saudite a dat deja de înţeles că nu va ezita nici o secundă să achiziţioneze focoase nucleare din Pakistan, aliatul său tradiţional, ori în acest context am avea, cel puţin teoretic, trei puteri nucleare în Orientul Mijlociu, ceea ce inevitabil ar da de gândit Turciei şi nu numai. Dacă din punct de vedere al Alegerii Raţionale nu se va pleca de la premiza folosirii armamentului nuclear ci de la premiza capacităţii de proiecţie a interesului naţional la nivel regional şi apoi global, într-o lume cuprinsă de braţele globalizării, puterea economică va rămâne una fundamentală, ceea ce va constrânge Teheranul să ajungă în cele din urmă către un acord. Forma acestuia va fi însă de o importanţă colosală. În acest sens, timpul rămâne o constantă pe care iranienii trebuie să o folosească în mod inteligent, cu atât mai mult cu cât contextul geopolitic este unul convenabil, aducând Washingtonul şi Teheranul  de aceeaşi parte a baricadei în lupta împotriva Statului Islamic.

Făcând aici o paranteză, există opinii precum cea a lui  Immanuel Wallerstein conform cărora Statul Islamic va schimba paradigma de analiză a Orientului Mijlociu, apropiind Iranul de Arabia Saudită, pe fondul răcirii relaţiilor dintre Riyad şi americani. Totodată, există opinii ce acuză Arabia Saudită şi Qatarul pentru construirea şi finanţarea grupării conduse de Baghdadi, însă nedorind să divagăm de la subiectul principal nu vom dezvolta aceste scenarii. Scriam însă pentru Global News Intelligence un articol intitulat “În Orientul Mijlociu realismul este la el acasă”, în care explicam că teoria realistă se aplică excelent acestui spaţiu. Cu alte cuvinte, aceasta este regiunea unde statele vor căuta întotdeauna alianţe de moment prin care să-şi satisfacă anumite interese. Cu toate acestea, marii actori vor urmări întotdeauna două constante: întărirea puterii regionale concomitent cu slăbirea puterii actorilor rivali. Pe termen mediu şi lung, o axă Teheran – Riyad este greu de crezut că va exista.

Continuând observaţia geopolitică, dar întorcându-ne către jocul iranian, nu putem observa un aspect extrem de important. În timp ce întreaga atenţie a comunităţii internaţionale se îndrepta către Siria, Irak, Ucraina sau dosarul nuclear, Sana’a a fost ocupată în septembrie de către rebelii Houthi, grup paramilitar ce aparţine minorităţii şiite Zaydi din Yemen. Practic, fie cu un Yemen divizat între Nord şi Sud, fie aflat în forma actuală, intrat în sfera de influenţă a Teheranului, Iranul câştigă un avantaj geostrategic extrem de important: accesul la strâmtoarea Bab-el Mandeb şi Marea Roşie, ceea ce îi va permite înarmarea pe cale maritimă a grupării Hamas, oferind un rol important în conflictul palestinian dar şi controlul a două dintre cele trei puncte importante ale tranzitului de hidrocarburi din Golful Persic către Occident: Bab-el Mandeb şi Strâmtoarea Ormuz, la care are deja acces. Cel de-al treila punct strategic, Canalul Suez, se află în posesia Egiptului.

Mai  apoi, Yemenul poate oferi exportul revoluţiei islamice în interiorul Consiliului de Cooperare a Golfului, Arabia Saudită, Bahreinul sau Kuweitul fiind principalele state ameninţate.

Iranul se vede nevoit, şi este de înţeles, să folosească negocierile cu puterile occidentale şi ca un cadru în care să îşi arate forţa, câştigând astfel încrederea minorităţilor şiite aflate în afara graniţei.

Teheranul este conştient de aceste avantaje precum şi de faptul că dosarul nuclear reprezintă o prioritate pentru Casa Albă, în timp ce câştigarea puterii de către Republicani în Congresul SUA creează o presiune în plus pentru Barack Obama. La rândul său, Iranul nu-şi poate permite  un nou embargou, presiunea socială fiind una extrem de mare într-o ţară în care peste 60% din totalul populaţiei are sub 30 de ani. Cele trei decenii şi jumătate în care relaţiile dintre Teheran şi Washington au fost îngheţate, dar şi embargourile succesive, au afectat enorm economia iraniană care a pierdut peste 100 mld USD ca urmare a sancţiunilor impuse. Inevitabil, toate palierele sociale au fost afectate, un bun exemplu fiind sectorul medical, acolo unde deşi obişnuiau să exceleze, mulţi dintre  medicii iranieni sunt nevoiţi să folosească uneori metode cel puţin tradiţionale pentru a salva viaţa pacienţilor. Totuşi, un Iran nemarginalizat s-ar putea transforma nu numai într-un actor important geopolitic, ci şi geoeconomic  ca urmare a imenselor resurse  naturale pe care le are la dispoziţie. Programul nuclear, dincolo de consecinţele sale, poate fi înţeles astfel şi ca un proiect   identitar al regimului lui Ali Khamenei, al cărui scop este acela de a asigura stabilitatea regimului teocratic  alături de componenta sa naţionalistă. Aceasta ar putea fi lecţia pe care Liderul Suprem a învăţat-o din experienţele tragice ale lui Muammar Gadaffi şi Saddam Hussein. Dar, în contraexemplu, regimul sovietic nu a reuşit să supravieţuiască chiar dacă URSS era o adevărată forţă nucleară.

Putem deduce aşadar că reuşita preşedintelui Rouhani depinde în mare măsură şi de sprijinul Ayatollahului. Aici se pot invoca mai multe scenarii, dintre care cele mai plauzibile sunt:

1. Rouhani reprezintă doar o interfaţă a regimului condus de Ayatollah, având rolul de a masca latura militară a programului nuclear şi de a trage de timp pe durata negocierilor;

2. Divergenţele dintre Rouhani şi Ayatollah sunt reale, iar Liderul Suprem poate juca una din cele trei cărţi:

2.a. îl sprijină pe Rouhani

2.b. nu îl sprijină pe Rouhani, iar negocierile vor avea o şansă mare de eşec

2.c. va juca la ambele capete, luând în calcul cele două strategii prezentate mai sus, în funcţie de contextul creat.

Iunie 2015 este următorul termen limită al negocierilor. Până atunci Iranul se poate bucura de relaxările economice, insuficiente totuşi pentru o ţară cu un imens potential economic, şi poate sta liniştit în ceea ce priveşte o posibilă intervenţie externă. Totuşi, apariţia anumitor informaţii sau rapoarte de intelligence ar putea strica liniştea de la Teheran.

Factorul prioritar în soluţionarea dosarului nuclear este încrederea, iar aceasta trebuie câştigată de ambele părţi. În întregul context prezentat, putem specula că un acord final va satisfisface interesele tuturor actorilor   prin permitera Iranului de a deţine un program civil nuclear destul de avansat care să îi permită construirea unui arsenal militar într-un timp relativ scurt. Asemenea exemplu îl putem întâlni în cazul Japoniei. Totodată, o viitoare extindere a negocierilor ar fi una dificilă dar nu imposibilă.