Bin Laden 1998 vs. Soleimani 2020. De ce era inevitabilă eliminarea generalului iranian

Osama bin Laden a intrat în atenţia Statelor Unite în 1992-1993, când a devenit tot mai limpede că fostul combatant anti-sovietic era implicat deja în operaţiuni teroriste împotriva militarilor şi cetăţenilor americani.

În 1996, CIA a înfiinţat o unitate specială dedicată lui bin Laden. În anul 1997, această unitate adunase deja suficiente dovezi împotriva liderului al-Qaeda. În baza acestora, în acelaşi an a fost stabilit un plan pentru capturarea lui bin Laden în Afganistan, la baza lui de la fermele Tarnak, urmând ca acesta să fie judecat în Arabia Saudită sau chiar în SUA. Totuşi, în anul 1998, operaţiunea a fost blocată de decidenţii americani. Aşa cum menţionează ”Raportul final al Comisiei americane de anchetă privind atacurile teroriste asupra Statelor Unitate ale Americii”: ”James Pavitt, adjunctul şefului Direcţiei de Operaţiuni CIA, şi-a exprimat îngrijorarea că ar putea să apară victime omeneşti; se pare că el considera că planul pus la cale aduce mai curând cu unul de asasinare. Mai mult, Pavitt a calculat că preţul acţiunii depăşea câteva milioane de dolari.” În mai 1998, directorul CIA George Tenet a închis discuţia pe acest subiect.

Rezultatele le cunoaştem: la doar trei luni distanţă, Osama bin Laden a distrus ambasadele americane din Kenya şi Tanzania. Dar, la acest moment, liderul al-Qaida dispăruse deja de pe radarul americanilor. O şansă mai bună ca în primăvara lui 1998 de a-l mai captura sau chiar lichida nu au mai avut. Aşa a fost posibilă catastrofa de la 11 septembrie 2001. Miile de morţi din Turnurile Gemene şi din avioanele deturnate de al-Qaeda sunt, inevitabil, şi pe conştiinţa celor care nu au fructificat oportunitatea din 1998.

E drept că acesta este un raţionament retroactiv. Nimeni nu ştia, în 1998, cât de periculos şi de descreierat e bin Laden şi ce urma acesta să facă în următorii trei ani. Tocmai de aceea misiunea celor care iau decizii politice şi militare majore e atât de grea – la fel de grea cu a celor care fac evaluarea de intelligence şi sunt chemaţi să ghicească riscurile de mâine.

Plecând de la cazul Osama bin Laden, vom înţelege de ce decizia liderilor americani în cazul Soleimani era pur şi simplu inevitabilă. Americanii spun că aveau informaţii convergente conform cărora acesta pregăteşte atacuri asupra unor ambasade ale Statelor Unite. Teoretic, sigur, putem pune la îndoială această idee, în bun spirit cartezian. Totuşi, ea e perfect coerentă cu ceea ce Soleimani făcuse deja în alte cazuri – şi cel mai recent la Bagdad. Ca şi Bin Laden înainte de 11 septembrie, Soleimani avea o carte de vizită bogată în domeniul atacurilor antiamericane – şi e perfect plauzibil ca el să fi visat la noi reuşite după asedierea ambasadei americane din Bagdad. În fapt, convingerea mea e că Soleimani fusese scăpat din mână de regimul de la Teheran de cel puţin doi ani. Era îmbătat de constituirea culoarului şiit Iran-Irak-Siria-Liban. Gloria mediatică de care se bucura prin înfruntarea ISIS, pe de o parte, şi prin atacarea Statelor Unite şi a Israelului, pe de altă parte, îl făcea să creadă că poate merge oricât de departe. Fiind comandantul unei forţe expediţionare parţial conspirate, care lucrează mult în umbră, Soleimani nu avea nevoie de ordine scrise, explicite, din partea decidenţilor politici. Nimeni nu lasă urme scrise când vrea să atace o ambasadă străină şi nimeni nu cere sfaturi prin telefon sau WhatsApp. Cu alte cuvinte, Soleimani lua cele mai multe decizii operaţionale de unul singur, devenind cu timpul tot mai încrezător şi mai dependent de adrenalină şi atenţie media.   

Exista vreo altă decizie logică pe care un lider politic american să o ia în privinţa fructificării oportunităţii de a-l elimina pe Soleimani, în condiţiile eşecului din 1998 de a captura pe Bin Laden? Nu! Era Soleimani diferit pe fond de Osama Bin Laden? Nu: trecuse la atacarea unor cetăţeni şi unor ambasade SUA – ceea ce constituie un act de război. Orice oportunitate de a-l opri trebuia utilizată. Aceasta e lecţia de la 11 septembrie. Şi sunt convins că, indiferent de poziţionările politice divergente din SUA la acest moment, orice preşedinte american ar fi autorizat exact aceeaşi acţiune indicată şi de Trump.